SOȚI   /   PĂRINȚI 

Bobocul
de pr. Emil Puni, SJ

achizitionare: 15.09.2003

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior II. COMPORTAMENTUL PĂRINȚILOR ȘI AL EDUCATORILOR

Înainte de a ne ocupa direct de educația și informarea sexuală a copiilor încercăm să formăm pe educatori, ajutându-i să fie cât mai bine informați.

Considerarea, din partea părinților, a următoarelor patru puncte, formează fundamentul absolut necesar pentru o bine întemeiată, corectă și fructuoasă educare a copiilor, pentru asigurarea viitorului lor fericit, atât temporal cât și veșnic.

 

1) Părinții trebuie să facă tot ce le stă în putință pentru a sădi și forma în sufletul copiilor lor o voință tare (fermă), o cât mai perfectă stăpânire de sine.

Unul dintre scopurile educației este tocmai formarea unei voințe tari, hotărâte. Ori tocmai aici poate fi punctul slab atunci când se face educația castității. Și iată de exemplu cum și de ce:

Când un băiețel devine băiat mare, adică prin dezvoltarea sa naturală devine bărbat, mai devreme sau mai târziu va avea de-a face cu excitații de ordin sexual. Dacă un astfel de băiat a primit o educație molatecă, lipsită de bărbăție, fără o voință tare, îi poți spune de sute de ori că nu-i permis să provoace și să întrețină în trupul său astfel de simțăminte, sau dacă se ivesc spontan trebuie să le stăpânească, căci este aproape sigur că aceste avertismente, bune de altfel, nu-i vor folosi la nimic.

La fel, unei fetițe pe cale să devină fată mare, dacă i se spune mereu ca să se păstreze într-o oarecare rezervă (distanță) față de sexul opus, printr-o ținută plină de o modestie conștientă și o timiditate rațională, interzicându-i să cedeze prea devreme: dorinței, mereu crescânde, după simpatii, dorinței de a da și a primi priviri ce ascund sentimente de dragoste (de altă natură decât o nevinovată prietenie de copiii) - dorințe care toate tind spre o alipire sufletească (la început) plină de încredere, față de un băiat, - zic, toate aceste sfaturi sunt foarte bune și necesare, dar, ca să fie eficace, nu sunt suficiente. O astfel de fetiță trebuie să-și fi însușit dinainte atâta stăpânire de sine ca să poată respinge, să poată să țină departe de sine (în mod hotărât, viguros și curajos) orice cochetărie, lingușeală, insinuare și curse de ordin sentimental. Dacă însă îi lipsește această putere interioară, această voință tare și hotărâtă, fetița, după toate avertismentele, lămuririle și informările educatorilor, ușor va ceda ca să i se facă curte înainte de vreme, sau va ceda altor forme de relații superficiale cu băieții.

În concluzie: copiii trebuie crescuți în așa fel ca să-și însușească stăpânirea de sine, o voință tare-fermă și statornică (iată omul de caracter!), curaj și bărbăție. În viața de toate zilele sunt nenumărate ocazii pentru antrenarea copiilor în astfel de exerciții (De exemplu: Punctualitatea, ordinea, etc.).

 

2) Părinții au obligația să-și pregătească copiii pentru viață, pentru viața actuală, reală, concretă și completă - deci trebuie să-i pregătească pentru jertfe! Mai precis: să-i ajute să-și însușească capacitatea de a se putea jertfi pentru un ideal înalt.

Cei mai mulți copii se vor căsători la timpul lor. Căsătoria, cea mai înaltă expresie a prieteniei omenești, este o prietenie între un bărbat și o femeie, pe toată viața, având drept scop fericirea soților - izvorâtă dintr-o dragoste al cărei rod sunt copiii (procrearea și educarea lor). Căsătoria cere mereu jertfe, deseori foarte mari, pentru a se putea menține la înălțimea demnității ei de contract indisolubil și Taină. Încrederea și ajutorul reciproc sunt manifestările curente și permanente ale acestei uniri din dragoste curată și dezinteresată. Măsura dragostei este generozitatea prin care se jertfește cel ce iubește. Deci căsătoria va reuși numai în cazul când viitorii soți au fost educați într-un spirit de jertfă.

Copiii, la etatea potrivită, trebuie făcuți să înțeleagă că a se căsători înseamnă a accepta o obligație vitală (de viață) suprapersonală, căci în căsătorie se trăiește o viață în doi indivizi (iată de ce este suprapersonală); această obligație vitală se realizează printr-o dăruire de sine - unul altuia (soții) și lui Dumnezeu. Prin consimțământul dat la încheierea căsătoriei (acel «da») se unesc cei doi soți pentru toată viața, într-o instituție de origine divină, cu aspect natural și supranatural; astfel, întrucât căsătoria este o instituție naturală (dar de origine divină), cei doi soți se angajează să realizeze planul creator a lui Dumnezeu: nașterea copiilor; iar, întrucât ea este o instituție supranaturală (adică Sacrament), soții se angajează în plus în serviciul realizării planului lui Dumnezeu de mântuire a lumii: încreștinarea copiilor.

Spre a putea face față cu fidelitate și cinste acestei obligații, viitorii soți trebuie să se obișnuiască cu uitarea de sine, cu jertfa. Viitoarea căsătorie trebuie să existe în mintea lor ca o acceptare a unei minunate sarcini vitale, în care și prin care ei se pot realiza deplin: pot dovedi ceea ce sunt, ceea ce pot, ceea ce valorează. Copiii trebuie să fie entuziasmați pentru jertfe, antrenându-i de mici în sarcini și obligații grele dar frumoase, pentru realizarea cărora se cere mult curaj, îndrăzneală, perseverență și generozitate. Iată un exemplu:

Un profesor de gimnastică a executat următorul exercițiu cu un grup de tineri: le-a pus pe cap o grindă grea de lemn, iar el sta cu ceasul și cronometra spre a-și da seama de durata rezistenței tinerilor exercitanți. În ora următoare de gimnastică le-a spus: «Voi ați ținut data trecută pe cap grinda aceea grea timp de 40 de secunde; foarte bine! Închipuiți-vă acum că vă găsiți într-o casă care amenință să se surpe și în casă dorm niște copilași. Voi va trebui să țineți cu capul această grindă până când copilașii vor fi salvați». Rezultatul: de data aceasta durata rezistenței tinerilor a fost de trei ori mai mare. - Astfel se întâmplă mereu în viață.

Copiii trebuie să fie lămuriți în așa fel ca să cunoască cât mai temeinic motivele pentru care ei trebuie să depună eforturi; apoi trebuie antrenați cu multă vervă, ardoare, entuziasm și corectitudine în suportarea eforturilor, spre a putea deveni cât se poate de tari-rezistenți în lupta vieții (o rezistență atât trupească cât și sufletească).

 

3) Părinții trebuie să imprime în sufletul copiilor un profund simțământ de rușine.

Simțul rușinii a apărut la om odată cu săvârșirea păcatului strămoșesc. Atunci armonia prestabilită din partea Creatorului în om a fost perturbată și au început să apară înclinările spre rău. Anterior păcatului, Adam și Eva erau goi și nu se rușinau unul de altul; toate pornirile și instinctele din ei le stăpânea deplin rațiunea. Îndată după păcat au început să-și acopere goliciunea mijlocului, căci începuse să le fie rușine unul de altul, după ce mai întâi le fusese frică și rușine de Dumnezeu, Tatăl și Creatorul lor. Începând de atunci, orice om cu conștiința întinată, se ascunde de Dumnezeu și de cei ce-L reprezintă: părinți, preoți, etc.

Astăzi existența reală a păcatului strămoșesc și a urmărilor lui sunt deseori neglijate, ba chiar negate din partea așa zișilor «oameni moderni, emancipați». Este de datoria creștinului convins, și deci practicant, de a se îngriji de conservarea simțului rușinii, a pudoarei, în toată integritatea și extensiunea sa. Simțul rușinii este o armă prețioasă, pe care Dumnezeu a pus-o la dispoziția omului (a fiilor lui Adam), spre a trece incorupt și nevătămat prin acea perioadă a copilăriei și adolescenței, când totul clocotește în om; spre a feri pe copii de o mulțime de deprinderi greșite, cauzate de imboldurile instinctului sexual (ispite interioare și exterioare: fantezia, prieteni răi, exemplele rele, etc.). Ba chiar și la omul matur rămâne simțul rușinii mereu necesar, ca o trăsătură caracteristică a modestiei. Un simț al rușinii bine format (educat) este îngerul păzitor al castității întreaga viață.

Deci părinții au obligația de a sădi și ocroti în sufletul copiilor simțul rușinii (fără însă a cădea în exagerări), prețuindu-l ca pe un dar divin. Părinții să nu-și bată joc, sub nici o formă, de acest simț al rușinii (mai ales prin pilda vieții lor): nu vor purta, accepta și întreține conversații cu dublu sens sau chiar obscene, în casa lor; nu vor apărea în fața copiilor insuficient sau indecent îmbrăcați; își vor obișnui copiii de mici ca să-și țină mereu acoperite anumite părți ale trupului, în special când sunt în societatea altora (mai ales copii mai mărișori); vor fi atenți să-i obișnuiască să aibă o ținută decentă în pat, pe scaun, la îmbrăcare și dezbrăcare, etc.

 

4) Își vor da toată silința, atât tata cât și mama, să trăiască astfel - în decursul întregii lor vieți de căsnicie - ca să-și câștige și păstreze deplină încrederea copiilor lor.

Din practica vieții s-a constatat că, în general, copiii au o aversiune pentru lămurirea autoritară a problemei sexuale, manifestând o tendință de a se închide în sine însuși, de a evita orice fel de discuții sau întrebări față de părinți și educatori în această privință. În mod cu totul spontan, aproape niciodată nu doresc să deschidă astfel de discuții cu o persoană superioară lor ca vârstă, etc.; chiar și atunci se observă acest lucru (această «fugă») când părinții sau educatorii încep să le vorbească neîntrebați. Din ce cauză?

  • Mai întâi, s-ar putea ca simțul pudoarei, la unii copii, să fie suprasensibil.
  • O altă cauză ar putea fi lipsa de tact a părinților: nu dau răspuns întrebărilor puse de copii în acest domeniu (de exemplu: de unde vin copiii, etc.). Ei nu mai pun cu ușurință a doua oară o astfel de întrebare.
  • În plus, în perioada pubertății mai poate interveni și o altă cauză: datorită dezechilibrului lor sufletesc, ei sunt înclinați spre contrazicere, - foarte ușor se opun oricărei păreri sau sfat venit din partea altora, și în mod special nu sunt dispuși să accepte părerile membrilor propriei familii (căci a început «ruperea», spre a deveni o persoană de sine stătătoare, cu «propriile» sale păreri).
  • Însă foarte des va fi și neglijența părinților în a menține vie și puternică relația de încredere reciprocă (cu copiii lor). Până ce copilul este mai mic însăși natura sa este astfel orientată încât în permanență oferă mii de ocazii pentru trăirea acestei relații de încredere reciprocă între el și părinți. De îndată ce copilul crește mai mărișor, se observă foarte des că, datorită evoluției sale sufletești și trupești spre independență, el începe să-și trăiască viața sa proprie, cu totul aparte, iar părinții comit greșeala fatală de a nu mai face nici un efort pentru menținerea vie a unei relații de încredere; și acest lucru se întâmplă tocmai în acea perioadă a vieții copilului când el are mai mare nevoie de această încredere.

Iată un mijloc foarte potrivit pentru menținerea relației de încredere:

Părinții, chiar și tata, să se joace cu copiii, și să facă acest lucru mereu... Nici unui lucru nu-i dă copilul mai mare atenție decât jocului; nimic nu prețuiește în ochii lui mai mult decât jocul; nimic nu-l preocupă mai mult, nu-l atrage mai mult, nu-i răpește toată atenția și întreagă inima decât jocul. Pentru un copil jocul este tot atât de important, serios, necesar lucru, ca și munca pentru omul matur. Deci trebuie exploatat jocul la maximum în scopuri educative. Părinții trebuie să rămână mereu tineri, mereu copii cu copiii lor; mereu între ei, mereu cu ei, mereu pentru ei, - în mod plăcut pentru copii, - și aceasta se face prin joc. Nu are importanță ce joc se joacă, numai să placă copilului și să fie potrivit dezvoltării sale fizice și sufletești: că se lipesc piese decupate din hârtie, ori se prind fluturi, ori este vorba de cuvinte încrucișate - dezlegarea de rebusuri, ori diferite jocuri sociale, - principalul este că tata și mama se joacă cu el, iar el în același timp și-i apropie sieși mult mai intim, simțind că tata și mama sunt bunul lui cel mai mare, după Dumnezeu, pe care ei îl simbolizează în primii ani ai copilăriei în ochii copiilor. Deci părinții să se intereseze mereu de jocurile și preocupările copilărești-tinerești ale copiilor lor (filatelie, sport, muzică, arte plastice, etc.), căci în felul acesta copiii mereu vor apela la ei pentru ajutor, sfat, confirmare de păreri etc., nu numai când este vorba despre jocurile lor, ci și în celelalte probleme ale vieții lor (după ce se vor fi obișnuit, datorită jocului, să facă uz de sfatul părinților).

Când copiii vor fi crescut mai mari, e bine ca tata sau mama să meargă din când în când cu câte unul dintre ei la plimbare. În felul acesta mai ușor se poate ivi ocazia unei conversații cu copilul despre lucruri importante, serioase, probleme de viață. Prin faptul însuși că acest copil are favorul de a se putea plimba cu tata sau cu mama lui, el se simte onorat, apreciat, înțeles, ocrotit, și deci își va deschide sufletul părinților și va începe să le pună mereu întrebări, să facă observații, și părinții vor putea avea astfel un punct de plecare pentru lămuriri asupra educației, viitorului copilului, problemei vieții, etc.

Dacă copiii au fost obișnuiți de mici să aibă încredere în părinții lor, ca părinții lor să fie cei mai buni prieteni (parteneri la jocuri, sfătuitori, sprijinitori, protectori), vor rămâne așa și pe mai târziu: mereu deschiși, atașați, supuși, maleabili, docili și recunoscători, iar părinții vor fi refugiul lor preferat în toate greutățile vieții (de orice natură ar fi ele).

Și încă un lucru important: Dacă vrem să avem șanse și mai sigure de reușită în educația copiilor noștri, ca să facem din ei urmași demni de înaintașii lor, asigurându-le un viitor luminos, iar îndrumările noastre despre taina vieții să aibă rezultatul dorit, este absolut necesar să-i ajutăm să-și găsească prieteni potriviți, în mediul lor natural (vecini, școală, localitate); izolați nu pot fi educați, nici nu pot fi fericiți. O educație socială în și prin societate este indispensabilă. Deci, ceea ce ție-ți place, altuia încă îi face!

Prietenii copiilor noștri vor trebui (dacă nu sunt) ridicați înspre nivelul sufletesc (moral și intelectual) al copiilor noștri. Deci și ei vor trebui să fie cunoscuți în prealabil din partea noastră și, dacă va fi cazul, instruiți și ei în problemele vieții (sexuale, etc.) prin părinții lor sau, dacă nu s-ar putea, chiar direct din partea noastră ori a altor educatori. Altfel este aproape sigură căderea copiilor noștri.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire