SOŢI   /   PĂRINŢI

XV. PATERNITATEA COMBINATĂ CU MATERNITATEA:
INFORMARE MODEL PENTRU FETE,
LA VÂRSTA CÂND POATE FI ÎNŢELEASĂ «PATERNITATEA»

Dumnezeu i-a creat pe Adam şi Eva ca oameni maturi (oameni mari), cu trup vizibil şi cu suflet invizibil-spiritual, care-i dătătorul de viaţă a trupului, a omului. Prin sufletul său spiritual (imaterial), omul se aseamănă lui Dumnezeu, care este spirit (omul este creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa). Dumnezeu a putut face acest lucru fiind atotputernic: Sfânta Scriptură (Cartea Facerii) zice în legătură cu crearea lumii - a tuturor creaturilor, văzute şi nevăzute: «Dumnezeu a zis şi s-au făcut» din nimic.

De la Adam şi Eva încoace însă, toţi oamenii sunt născuţi de către mama lor, ca şi copilaşii mici. Şi trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu că lucrurile se întâmplă aşa cum se întâmplă astăzi: ar fi foarte straniu ca omul să apară aşa - deodată pe lume, ca om matur - om mare. Atunci omul (deci şi tu) n-ar avea nici tată, nici mamă, nici fraţi şi nici surori pe acest pământ; n-ar exista familia-căminul familial, în sânul căreia noi să ne simţim bine, acasă la noi. Omul ar apărea aşa deodată pe lume: străin de ceilalţi, simţindu-se singur şi izolat, uitat şi abandonat.

Dumnezeu, ca un Tată bun ce este pentru noi, a aranjat lucrurile în felul următor: cu toţii ne naştem dintr-o mamă a noastră, ai cărei copii suntem. Ea ne-a purtat nouă luni sub inima ei, mai înainte de a ne naşte (de a ne aduce pe lume). În ea ne-a dat Dumnezeu un puternic sprijin, care din prima clipă a vieţii noastre şi până ajungem mari (maturi), mereu ne înconjoară cu cea mai fierbinte, dezinteresată şi delicată dragoste: ea stă zi şi noapte de veghe lângă plăpândul ei copilaş; ea îl nutreşte în primele luni ale vieţii la sânul ei, cu propriul ei lapte; se uită pe sine însuşi, jertfindu-se cu totul pentru copilaşul ei drag. Şi deci, fiindcă fiecare copil (viitor om) provine de la o mamă, care în decursul întregii sale vieţi îl va copleşi de dragoste «de mamă» şi îi va purta de grijă, niciodată un copil nu-şi va putea uita mama... şi, fiecare om sănătos la minte, va arăta cel mai profund respect fiecărei mame (Ai auzit despre respectul ce li se dădea matroanelor romane...) iar, viitoarele mame (deci probabil şi tu...) se vor comporta în aşa fel, din bună vreme, ca să merite acest respect... şi atunci (la timpul său) şi acum în perioada de pregătire pentru măreaţa sa misiune... de mamă.

Dar în afara dragostei pentru mamă, fiecare copil va trebui să nutrească în inima sa şi o dragoste profundă împreunată cu respectul cuvenit tatălui său. Tata ocupă un loc de frunte în planul creator al lui Dumnezeu, în legătură cu naşterea şi creşterea copilului. Şi iată de ce şi cum:

Noi ştim că întreaga natură vie din jurul nostru provine - răsare sau se naşte, dintr-o sămânţă (sâmburele vieţii). De exemplu: Când mâncăm o prună, în mijlocul ei găsim un sâmbure; dacă acest sâmbure va fi pus în pământ bun (umed şi hrănit cu îngrăşăminte) va încolţi, va creşte din el un alt prun, care după ce va deveni matur (arbore mare) va înflori şi va face şi el la rândul lui fructe, adică prune cu sâmburele vieţii în ele.

Exact la fel se întâmplă şi cu viaţa omenească: sămânţa vieţii omeneşti se seamănă într-un fel de pământ-mamă: trupul unei femei căsătorite (soţie), în regiunea de sub inima ei, unde, ca într-o răsadniţă, creşte şi se dezvoltă timp de 9 luni viitorul om. Dar această răsadniţă, mama viitorului copil, are nevoie de îngrijire, atât ea cât şi copilul pe care-l va naşte. Dumnezeu i-a dat un îngrijitor, scut şi apărător, un soţ de viaţă, în persoana unui bărbat: soţul. Dar Dumnezeu, în nemărginita Sa înţelepciune, nu l-a creat pe bărbat numai pentru a fi un îngrijitor-sprijin, părtaş la bucurii şi dureri, al soţiei şi «tată crescător - sau adoptiv» al copilului (sau al copiilor...), ci să fie şi el «tată adevărat-natural» - părinte al copilului, egal cu soţia sa, mama copilului, în ce priveşte contribuţia sa la aducerea în viaţă a copilului; deci egal în drepturi şi datorii cu soţia-mamă, faţă de copil. Acest copil îi va spune «tată», va fi şi copilul său, copilul ambilor soţi - părinţi.

Pentru a se putea realiza acest lucru, Dumnezeu l-a creat pe bărbat în aşa fel ca trupul lui să producă sămânţa bărbătească, o componentă a viitorului copil, adică spermatozoidul (cam aşa cum se întâmplă la plante şi la animale) şi are posibilitatea de a depune această sămânţă în trupul femeii. De altă parte, Dumnezeu aşa a creat trupul femeii ca să poată primi această sămânţă în el. Organele bărbăteşti şi femeieşti care efectuează acest lucru se numesc organe genitale.

Când doi soţi căsătoriţi, un bărbat şi o femeie, în intimitate se îmbrăţişează, ei se unesc devenind «doi un trup», după cum spune Sf. Apostol Pavel. Atunci sămânţa componentă a vieţii viitorului om părăseşte trupul bărbatului (organele lui genitale) şi este depusă la o intrare - în partea inferioară a trupului femeii (în organele ei genitale). Acest spermatozoid are în sine suficientă energie ca să se poată mişca singur, spre a pătrunde mai adânc în trupul femeii (în cavitatea ei abdominală). Acolo se va împreuna cu sămânţa femeiască numită ovul; are loc aşa-zisa fecundare, când două celule seminale (spermatozoidul bărbătesc şi ovulul femeiesc) devin una: oul. Această celulă mai mare se va fixa apoi în trupul femeii-mamă, în aşa-zisul uter (primul leagăn al viitorului copil). După ce a avut loc fecundarea se spune despre acea femeie că «a conceput» sau a «zămislit copil», fiind ea acum «gravidă» sau în «stare binecuvântată». Şi într-adevăr putem vorbi despre o «stare binecuvântată», căci atunci când femeia în cadrul căsătoriei a început să devină mamă (aşa cum am descris mai sus), s-a întâmplat una dintre cele mai intime colaborări dintre atotputernicul Dumnezeu şi aceşti doi oameni muritori: un bărbat şi o femeie, uniţi în căsătorie. Şi iată cum: în momentul unirii celor două celule seminale, Dumnezeu creează în noua celulă-ou, din dragoste pentru noi oamenii, o nouă putere spirituală - adică un suflet omenesc, care dă viaţă omenească acelei celule-ou, care acum devine embrion omenesc. Acest suflet omenesc este creat după chipul şi asemănarea sufletului omenesc al lui Isus Hristos, spiritual - nevăzut şi nemuritor, dar molipsit în momentul când a intrat în celula-ou de păcatul strămoşesc a lui Adam şi Eva, - de care se va elibera (mântui) prin Taina Botezului. Deci pentru ca un om să vină pe lume - să se nască, este nevoie de o colaborare în trei: tata şi mama produc şi pun la dispoziţie partea materială-vizibilă-sensibilă, adică sămânţa bărbătească şi cea femeiască, iar Dumnezeu creează în acea materie sufletul nemuritor al viitorului om.

Aşadar, când un tată şi o mamă se apleacă asupra leagănului copilului lor nou născut, ca să-şi admire odrasla-fructul dragostei lor, îşi zic unul altuia, cu multă bucurie: «acesta-i copilul nostru drag...», mai este cineva - al treilea colaborator - Dumnezeu, care şi El, împreună cu tata şi cu mama, poate zice: «Acesta-i copilul meu şi al vostru...» Iată misterul naşterii unui copil, a unei vieţi omeneşti!

Din toate cele spuse până acum, tragem următoarea concluzie:

Dumnezeu când a creat omul, cu natura sa omenească, a dispus ca trupul omului să aibă acele puteri (capacităţi) pe care noi le numim izvoarele vieţii omeneşti, despre care am vorbit mai înainte. Acesta este motivul pentru care băiatul şi fata trebuie să aibă un mare respect pentru organele lor genitale: prin ele, şi cu ele, ei colaborează cu Dumnezeu la naşterea unei noi vieţi omeneşti, a unui copil. Ei trebuie să păstreze integru şi nevătămat (nedeflorat, nepângărit, nebatjocorit) izvorul vieţii din ei, până când, în ziua nunţii lor (a cununiei-căsătoriei religioase) Dumnezeu va apela la ei ca să pună aceste organe (genitale) în serviciul planului Său de perpetuare şi înmulţire a neamului omenesc.

Acum tu ai înţeles desigur că organele genitale şi folosirea lor conform naturii şi scopului pentru care ele au fost create de Dumnezeu, în căsătorie, nu este ceva de dispreţuit, ceva ruşinos, din contră, ele pot fi considerate ca cele mai nobile şi mai preţioase organe din trupul nostru; numai cu ele putem colabora cu Dumnezeu, la unica acţiune concreativă a omului cu Dumnezeu, la naşterea supremei fiinţe terestre: omul. De aceea, folosirea lor în acest scop este un lucru onest, cinstit, frumos şi neruşinos - deci permisă (în cadrul căsătoriei). Fiind deci aceste organe atât de preţioase pentru reîmprospătarea şi menţinerea vieţii neamului omenesc pe pământ, răspunderea noastră în faţa lui Dumnezeu şi a omenirii este mare în ceea ce priveşte păstrarea-îngrijirea sănătăţii şi integrităţii lor precum şi a respectuoasei lor folosiri, numai în sensul explicat mai sus. Iată de ce le ţinem mereu acoperite, bine ferite şi curat îngrijite!

Dar, durere, omul datorită voinţei sale libere, pe care nu-i capabil să o folosească întotdeauna bine (să aleagă ceea ce-i potrivit cu natura şi scopul său omenesc, şi cu voinţa divină), căci este supus slăbiciunilor omeneşti (urmări ale păcatului strămoşesc, ale influenţelor rele din partea mediului înconjurător-oameni răi, etc.) şi deci este mereu în pericol să corupă şi să folosească rău ceea ce aşa cum a fost lăsat de Dumnezeu este bun. În cazul nostru: organele genitale şi întrebuinţarea lor.

Pentru că ele sunt destinate să fie folosite numai în cadrul căsătoriei, şi încă şi acolo numai conform naturii lor, Dumnezeu a oprit folosirea lor în mod greşit (în afara căsătoriei şi contrar naturii lor) printr-o lege imprimată în conştiinţa noastră (ne este ruşine să facem lucruri neruşinate...) şi formulată în Porunca a 6-a dumnezeiască: «Să nu faci fapte desfrânate» (Să nu curveşti). Ba mai mult, prin Porunca a 9-a dumnezeiască: «Să nu doreşti femeia aproapelui tău», Dumnezeu opreşte toate dorinţele, gândurile şi închipuirile, «necurate», adică delectarea (plăcerea) în mod conştient (atent şi treaz) şi voit (liber şi cu plăcere consimţit) - în afara căsătoriei - în acele lucruri despre care ne este ruşine să vorbim sau să le facem în faţa părinţilor noştri (tot ce este în legătură cu organele genitale). Natural că în această oprelişte se includ şi vorbele, conversaţiile, glumele, cântecele, lecturile, desenarea şi scrierea lucrurilor obscene, precum şi vizionarea pozelor - filmelor pornografe.

Se înţelege de la sine că atunci când atingerea organelor genitale este necesară, ea este permisă: satisfacerea nevoilor naturale omeneşti şi observarea regulilor de igienă intimă - spălare...

S-ar putea câteodată întâmpla, ca datorită unei atingeri necesare ori numai întâmplătoare, în zona organelor genitale, să ai senzaţii (simţăminte) ciudate... de încordare, în acea parte a trupului. Tu nu trebuie atunci să te nelinişteşti; e vorba numai despre ceea ce noi numim o «excitaţie sexuală». Ea poate fi cauzată, între altele, de:

Neglijenţă personală în ce priveşte igiena intimă (curăţirea prin spălare a murdăriilor provenite din transpiraţia organelor genitale), dar mai ales datorită ispitei. Când atenţia noastră este captată de ceva rău-greşit (în cazul de faţă: lucruri de ordin sexual...), prezentat într-un mod atractiv-captivant, avem de a face cu o ispită; ea poate veni din interiorul nostru (diavolul, care ne prezintă în imaginaţie scene necurate, - sau ele vin din partea rebelului nostru instinct sexual), dar poate veni şi dinafară (lumea, cu vorbele şi îndemnurile la rău...). Ispita nu provoacă întotdeauna şi în mod obligatoriu senzaţii, mişcări încordate, etc. perceptibile înafară - în zona organelor genitale; ea de cele mai multe ori ne mişcă «inima... prin săgeţile lui Cupidon...» ori închipuirea, neliniştindu-ne sufletul. Oricine poate fi ispitit, poate fi îndemnat şi atras spre lucruri necurate... Asta nu-i nici o ruşine. Dar este ruşinos şi rău:

• Căutarea cu bună ştiinţă a ocaziilor care pot eventual cauza, sau chiar şi cauzează ivirea ispitelor de necurăţie (de exemplu căutarea societăţii în care prevăd că se vor vorbi - arăta sau chiar face lucruri ruşinoase-necurate...).

• Intensificarea insistenţei ispitei, din vina noastră (de exemplu dacă s-a ivit spontan - total necăutată din partea noastră - o ispită de necurăţie, cu care apoi ne jucăm...).

• Acceptarea ispitei, ar fi culmea ruşinii, urât şi rău... Asta ar însemna că în mod conştient, liber şi cu plăcere ne-am dat consimţământul pentru a călca Porunca a 6-a sau a 9-a, în felurile descrise mai înainte: am comite un păcat de necurăţie. Acest păcat poate fi păcat greu sau de moarte, dacă plăcerea necurată este gustată din plin - ştiind şi voind -, şi deci ar avea drept urmare veşnica osândă a iadului (în cazul când moartea ne-ar surprinde nepocăiţi). Dacă aceste păcate se repetă deseori, e pericol că va lua naştere o înclinare - un obicei rău, foarte greu apoi de stăpânit sau de îndreptat: este viciul sau patima desfrâului (necurăţiei).

Când vei avea de luptat cu astfel de simţăminte şi de ispite, caută de îndată să-ţi îndrepţi toată atenţia în altă parte; ia de îndată o altă poziţie a trupului (scoală-te, plimbă-te, etc.); fă câteva mişcări - exerciţii de gimnastică; cântă-ţi cântecul preferat, ori distrează-te în ori ce chip cinstit; fă tot ce (sau orice) e capabil să-ţi îndrepte gândurile şi să-ţi captiveze atenţia în altă parte... Principalul este să nu eziţi nici o clipă (în momentul când ţi-ai dat seama despre ce este vorba...) ci de îndată redresează-te în felul explicat mai sus. Cere ajutorul lui Dumnezeu, fă-ţi semnul crucii; adresează-te Sfintei Fecioare Maria prin cuvinte simple-spontane («Maică Sfântă, ajută-mă»), ori recitând o «Născătoare...» («Bucură-te Marie...») În felul acesta, totul va reveni pe încetul la normal, te vei linişti şi ispita dispare.

Să nu te mire faptul şi să nu te revolţi când vei avea de îndurat nelinişti şi neplăceri, în anii adolescenţei tale, din cauza ispitelor (uneori foarte stăruitoare) de ordin sexual. Uite cum stau lucrurile:

Am văzut deja, cum Dumnezeu ne-a încredinţat sarcina onorabilă de a păstra integru şi incorupt izvorul vieţii celei noi din trupul nostru: cei ce se vor căsători, până la căsătorie, - iar cei ce nu se vor căsători niciodată, până la moarte. Fără îndoială, Dumnezeu fiind preaînţelept, atotştiutor şi atotputernic, tot ceea ce a făcut şi face, este făcut cum nici nu se poate mai bine. Acesta este cazul şi în ceea ce priveşte omul şi diferitele organe ale trupului său. De exemplu, Dumnezeu ne-a dat o inimă, un organ de importanţă primordială şi vitală pentru viaţa omului; dacă ea ar fi expusă leziunilor şi ar fi împiedicată într-un fel oricât de mic în activitatea sa normală (o lovitură, o înţepătură de ac), asta ar însemna o adevărată nenorocire (dezastru) pentru bunăstarea întregului trup şi a vieţii omului. Dar bunul Dumnezeu a ocrotit-o printr-un paravan de coaste. La fel au fost ocrotiţi şi plămânii, căci nici ei n-ar putea suporta vreo leziune. Ficatul şi rinichii, fiind organe foarte importante, prin însăşi poziţia lor şi aşezarea lor în trupul omenesc, sunt bine ocrotite. Creierul, care este organul minune şi instrumentul indispensabil de lucru al minţii omeneşti, este ocrotit cât se poate de bine în cutia craniană.

La fel de bine, Dumnezeu ar fi putut astfel forma şi aranja în trupul nostru organele genitale, ca noi să nu putem avea asupra lor nici o influenţă abuzivă şi nocivă (ca ele să nu fie la cheremul nostru - când vrem şi cât vrem să ne bălăcim în...). Totuşi, în cazul acestor organe, Dumnezeu s-a comportat cu totul altfel, decât a procedat cu organele enumerate mai sus. Şi iată cum şi de ce:

Dumnezeu ne-a dat o minte, ca să înţelegem clar la ce servesc aceste organe; ne-a dat o voinţă, pe care noi să o putem forma ca să fie «tare», prin care să putem fi stăpâni pe noi înşine (având deci şi capacitatea de a ţine în frâu rebelul nostru instinct sexual). De aceea organele genitale au în trupul nostru o poziţie uşor vulnerabilă, accesul la uzul lor şi la deferite manevrări şi manipulări în jurul lor este oricând la îndemâna noastră, «posesorii lor» (priviri, atingeri, etc.). Oricum, cu toată mintea şi voinţa noastră - care ştim că sunt «slabe» - căci «oameni suntem...», se pare a fi ceva ciudat în planul lui Dumnezeu: căci aceste organe cu toată importanţa lor pentru Dumnezeu şi om (prin ele se asigură supravieţuirea neamului omenesc pe pământ, a omului fiu adoptiv a lui Dumnezeu, pentru care Fiul lui Dumnezeu Isus Hristos a venit pe pământ...), - cu toate acestea, ele sunt disproporţionat protejate de natură (aşa cum le-a lăsat Dumnezeu în trupul nostru). Da, aşa este! Însă, omul, posesorul acestor organe, este pus de Dumnezeu să fie protectorul lor, mai mult decât în cazul celorlalte organe ale trupului omenesc. Modul de a le proteja, precum şi uzul lor conform scopului pentru care au fost create de Dumnezeu, îl învăţăm de la părinţi, educatori şi preoţi. Această educaţie este întregită prin prezentele instructaje, începând cu cele despre Maternitate, continuându-se cu cele despre Pubertate şi în prezentele, despre Paternitate, la sfârşitul cărora, sperăm să fii şi tu deplin lămurit.

Omul, spre deosebire de toate celelalte fiinţe terestre, are capacitatea de a progresa din punct de vedere intelectual, moral al civilizaţiei, etc. datorită minţii şi voinţei sale libere. El are înnăscut în natura sa umană un elan vital; acesta-i sursa curajului omenesc, în lupta pentru progres şi cucerire a forţelor naturii, din interiorul său şi din exteriorul său (lumea înconjurătoare, vietăţi şi nevietăţi). Ori suprema cucerire a omului este el însuşi: stăpânirea instinctelor şi a pornirilor sale răzvrătite contra legii minţii sale sănătoase, - şi în mod special instinctul sexual - care odată stăpânite, omul se poate dedica în linişte progresului intelectual, moral, etc., individual sau colectiv (adică pentru binele său propriu şi al întregii omeniri). Aşadar instinctele noastre - inclusiv cel sexual - trebuie stăpânite, spre a putea trăi o viaţă demnă de om; în cele ce urmează vei vedea tot mai clar cum trebuie procedat spre a atinge acest scop.

Instinctele le-am primit obligatoriu în naştere, ca ceva inerent naturii noastre umane infirme - datorită păcatului strămoşesc (aşa cum am explicat deja acest lucru) ele fiind înclinate spre răzvrătire (mai ales cel sexual) - dar liber le putem stăpâni (când vrem, cât vrem, cum vrem, etc...). Tocmai în această libertate de acţiune - proprie omului întrucât are suflet spiritual - constă meritul şi măreţia demnităţii noastre omeneşti. Precum Dumnezeu cere libera noastră cooperare la naşterea unei noi vieţi omeneşti, prin căsătorie, căci: Te căsătoreşti dacă vrei, când vrei, cu cine vrei şi vei aduce pe lume atâţia copii şi atunci, câţi şi când vrei (respectând legile naturii tale, aşa cum le-a lăsat Dumnezeu); la fel Dumnezeu doreşte ca omul, în mod omenesc, adică liber şi conştient (stăpân pe soarta sa!) să îşi ocrotească izvorul vieţii omeneşti din trupul său (organele genitale) de orice leziune şi întrebuinţare greşită (în felurile descrise mai înainte). În consecinţă, păzirea intactă (aşa cum am explicat mai sus) a propriului trup şi a organelor generatoare de viaţă nouă, este o sarcină de cinste, pe care Dumnezeu a pus-o pe umerii fiecărui om, datorită încrederii pe care El o are în om, în puterile omului. Preţuieşte această încredere pe care Dumnezeu şi-a pus-o în tine şi o du la bun sfârşit, cu demnitate de fiică a lui Dumnezeu.

Fără îndoială, îndeplinirea acestei sarcini costă..., înseamnă luptă... căci, fiecare tânără fată va fi din când în când ispitită la păcate de necurăţie (una mai mult, alta mai puţin...). Ce să-i facem? În această viaţă trebuie să luptăm mereu, mereu... ba chiar şi mai târziu, când vei fi deja femeie matură, în decursul întregii tale vieţi... va trebui să fii tare, dârză şi hotărâtă în lupta vieţii şi în lupta contra instinctelor rebele (mai ales cel sexual). Dacă tu vei da acum dovadă că poţi şi vrei să lupţi ca să-ţi păstrezi nevinovăţia (fecioria), ar fi semnul cel mai sigur că tu ai caracter (statornicie în bine), că eşti capabilă să trăieşti viaţa omenească în mod corect.

Până acum am văzut ce-ţi cere Dumnezeu prin măreaţa sarcină încredinţată ţie: acceptarea în mod conştient şi liber de a proteja contra defăimării izvoarele vieţii celei noi ale omului. Acum vom vedea cum trebuie să trăieşti, adică ce mijloace trebuie să întrebuinţezi spre a putea duce la bun sfârşit nobila ta misiune. Fiind sarcina despre care am vorbit o sarcină profund umană (apărarea izvoarelor noii vieţi umane), încredinţată omului - ţie -, ce trebuie dusă la bun sfârşit în mod omenesc, adică cu ştiinţă (a şti ce avem de făcut - a cunoaşte sarcina -) lucru de care ne-am ocupat până acum, - şi cu voinţă liberă - lucru de care ne vom ocupa mai pe larg.

Pentru reuşita sublimei tale misiuni ai nevoie de o voinţă tare. Aceasta nu o primim nici prin naştere, nici prin studii, ci ne-o formăm noi prin multe exerciţii de întărire a voinţei (zi de zi, ori de câte ori ni se dă ocazie). Aceste exerciţii se exprimă mai clar prin aşa zisa stăpânire de sine (despre care am vorbit aşa de des în aceste instrucţii) şi mortificări-jertfe-sacrificii-renunţări (unele obligatorii, altele liber alese). O fată creştină le va trăi aceste lucruri prin aceea că va practica mai ales următoarele virtuţi:

Modestia: o fată este o floare gingaşă, care trebuie ocrotită de «avalanşele» pustiitoarelor neruşinări din lumea înconjurătoare. În special modestia ochilor: nu-i permis ca să privesc ceea ce nu-i permis ca să doresc; modestia îmbrăcămintei: evitarea «modei extravagante» şi a nudităţilor, prin care poţi să devii ocazie de sminteală sexului opus.

Bunătatea: amabilitatea smerită în relaţii cu alţii... căldura inimii. Mila: dragostea pentru cei mici... pentru săraci...

Generozitatea (mărinimia) şi Serviabilitatea: promptitudinea în a mă da în mod permis şi onest... şi în a renunţa la ale mele... comodităţi de dragul altora ... a sări imediat într-ajutorul altora... în lucruri mici sau mari...

Iată câteva exerciţii şi pilde de trăire, în ce priveşte întărirea voinţei prin stăpânire de sine şi renunţări.

În Cartea înţelepciunii din Vechiul Testament scriitorul sacru pune întrebarea: «Cine va afla o femeie tare?» şi răspunde, spunând că acea femeie va fi socotită între cei tari din sexul său care este în stare să-şi îndeplinească bine obligaţiile casnice într-o stare sufletească de uitare de sine, de abnegaţie şi modestie.

Dă-ţi silinţa să devii o astfel de femeie tare!

În ziua Buneivestiri Sfânta Fecioară Maria a fost înălţată din partea lui Dumnezeu la suprema demnitate de Mamă a lui Isus - deasupra tuturor femeilor: atunci când ea s-a oferit a fi gata pentru orice serviciu lui Dumnezeu şi oamenilor: «Iată roaba Domnului...» De îndată ce a devenit - prin umbrirea Spiritului (Duhului) Sfânt - tabernacolul viu al Fiului lui Dumnezeu Isus, ea nu s-a retras în singurătatea casei sale, ca să guste numai ea singură deliciile spirituale ale maternităţii sale divine, ci «a alergat degrabă...» peste munţi, la ruda ei Elisabeta - ce trebuia să nască în curând pe Sf. Ioan Botezătorul - spre a-i împărtăşi bucuria ei şi spre a-i sta într-ajutor.

Fii şi tu serviabilă şi comunicativă, dacă vrei să devii o femeie aleasă, stimată şi îndrăgită de Dumnezeu şi de oameni...

După cum observi, stăpânirea de sine ţi-o poţi însuşi prin uitarea de sine: Zi de zi, nu te vei gândi în primul rând şi mereu numai la tine, ci cu bunăvoinţă (dacă nu chiar cu plăcere) vei căuta să te jertfeşti (să te oferi) pentru aproapele tău... Deja de pe acum - din anii tinereţii - trebuie să încerci să devii ceea ce doreşti să fii mai târziu în viaţă: o fată (femeie) din care a fost extirpat egoismul şi egocentrismul, care nu-şi agoniseşte rezerve de bunătăţi «intangibile» ci este altruistă şi cu inima şi braţele larg deschise... ca Sf. Elisabeta de Thuringia; o fată (femeie) care şi în dragoste se menţine în umbră (a persoanei iubite) pe sine însuşi şi nu caută sub nici un pretext (sau formă...) să provoace atragerea atenţiei altora asupra persoanei sale (căci «Dragostea nu se cerşeşte - şi nici nu se impune...»).

Stăpânirea de sine ai ocazia să o practici şi în zilele indispoziţiilor cauzate de menstruaţie. Atunci, datorită eliminării din cavitatea interioară a organelor genitale a ovulului lunii respective (tot timpul înainte de căsătorie, sau în căsătorie ca semn că nu a avut loc o fecundare) împreună cu ceva sânge, devenit inutil organismului, se face curăţire (împrospătare) automată a organelor vieţii noi. Cu astfel de ocazii, o fată sau chiar şi o femeie matură, s-ar putea să se simtă prost câteva zile: indispusă, nervozitate şi iritabilitate, moleşeală, dureri de cap, etc. În astfel de ocazii caută să fii stăpână pe tine însuţi: păstrează-ţi umorul, stăpâneşte-ţi nervii, îndepărtează moleşeală, căutând să fii aceeaşi ca întotdeauna, adică harnică, curajoasă, zveltă, binevoitoare cu cei din jurul tău, ca nimeni să nu poată bănui nimic.

Apoi stăpânirea de sine o poţi practica în legătură cu «nimicurile» vieţii de toate zilele:

• Dimineaţa scoală-te din pat de îndată ce a sosit timpul deşteptării, fie că te-ai trezit tu singură, fie că ai fost trezită din partea altora (persoane sau ceas deşteptător). În felul acesta vei ajunge să fii stăpână pe tine însuţi şi în momente de somnolenţă şi plictiseală.

• Când îţi va fi foame sau sete, mai rabdă puţin... fără să te plângi, mai înainte de a-ţi satisface aceste pofte iertate...

• Când îţi va fi frig sau prea cald, ori te va fi prins ploaia... etc. încearcă să te stăpâneşti, stând deasupra simţămintelor depresive şi păstrându-ţi mereu calmul şi buna dispoziţie...

• Fă «mici jertfe», ca: renunţarea pentru un timp la dulciuri (în Post, etc.).

• Fă-ţi datoriile zilnice (lecţiile, etc.) cu o deosebită conştiinciozitate, chiar dacă n-ai avea nici o poftă... în ziua respectivă.

În felul acesta dacă te vei stăpâni pe tine însuţi în ceea ce-i permis, vei putea fi stăpână pe tine şi în cele oprite... când va veni ispita...

Voinţa ta, spre a putea fi într-adevăr tare, va trebui ajutată-susţinută în slăbiciunea ei omenească de harul (ajutorul) divin. Pentru obţinerea acestui ajutor dumnezeiesc e absolut necesar trăirea vieţii în mod creştinesc. Îţi recomandăm următoarele:

- Rugăciuni dese către Sfânta Fecioară Maria, Maica lui Isus şi Maica noastră cerească. Însuşeşte-ţi practica, generalizată pe întregul glob, ca dimineaţa imediat ce te trezeşti, în genunchi lângă pat, privind icoana de la patul tău, şi seara la fel, imediat înainte de a te aşeza în pat: Roagă-te Sf. Fecioare, în cinstea Neprihănitei Sale Zămisliri ca să te ajute să-ţi poţi păstra castitatea-fecioria (tărie în lupta contra ispitelor din ziua sau noaptea respectivă). Zi următoarea rugăciune:

«Prin Neprihănita Ta Zămislire, o Marie: curăţeşte-mi trupul şi sfinţeşte-mi trupul şi sfinţeşte-mi sufletul» de trei ori, alternativ cu trei «Născătoare...» («Bucură-te Marie...»). Recită zilnic măcar o decadă din Rozar...

- Rugăciuni (oricât de scurte, prin cuvinte proprii, simple...) către:

Sfântul Iosif - Tatăl crescător al lui Isus, Soţul Sfintei Fecioare şi Patronul Sf. Biserici; către îngerul Păzitor; către sfintele patroane ale fetelor: Sf. Agnes, Sf. Gemma Galgani, Sf. Tereza de Pruncul Isus şi Sf. Maria Goretti, martiră a fecioriei la vârsta de 12 ani.

- Mai presus de toate Spovedeşte-te şi împărtăşeşte-te des... În Taina Spovezii caută să-ţi deschizi cu toată încrederea şi sinceritatea sufletul preotului-locţiitor a lui Dumnezeu şi părinte al tău sufletesc.

- Dacă ai posibilitatea, caută să discuţi - sincer, deschis şi degajat - cu un Părinte sufletesc (Duhovnic) greutăţile sufleteşti care s-ar ivi în aceşti ani ai adolescenţei tale. Îndrumările mai ample se dau de regulă înafara Scaunului de Spovadă, secretul conştiinţei fiind asigurat şi în acest caz. O extinsă şi îndelungată practică de acest gen a dovedit că, tinerele fete, care au primit o astfel de îndrumare, au trecut cu uşurinţă peste greutăţile tinereţii, devenind mai târziu soţii, mame sau călugăriţe exemplare.

Comportându-te astfel, nevinovăţia ta feciorelnică, virtutea castităţii tale, va fi farul luminos al vieţii tale, care va răspândi în jurul său lumină, pace şi o adevărată dragoste curată; el este alimentat de Harul lui Dumnezeu (cerut prin mijloacele expuse mai sus).

Acest far este ancorat contra furtunilor (ispitelor-instinctelor) de trei pilaştri uriaşi şi de neclintit: Curajul, adică simţul răspunderii tale de om şi conştiinţa demnităţii tale de fiică a lui Dumnezeu; Sinceritatea, adică o inimă deschisă-larg şi o minte luminată de Dumnezeu şi plină numai de adevăr; Tăria adică o ţinută hotărâtă şi statornică în bine.

Nimic nu-i mai frumos şi mai măreţ pe lume - în rândul oamenilor, decât o astfel de tânără fată, care mereu va fi tânără, căci «Fecioria n-are vârstă» a zis Michel Angelo (Replică la terminarea statuii «Pieta»).