SOŢI   /   PĂRINŢI

XIV. PATERNITATEA COMBINATĂ CU MATERNITATEA:
INFORMARE MODEL PENTRU BĂIEŢI,
LA VÂRSTA CÂND POATE FI ÎNŢELEASĂ «PATERNITATEA»

Dumnezeu i-a creat pe Adam şi Eva ca oameni maturi (oameni mari), cu trup vizibil şi cu suflet spiritual - invizibil, care-i dătătorul de viaţă a trupului - a omului. Prin sufletul său spiritual, omul se aseamănă lui Dumnezeu. Dumnezeu a putut face acest lucru fiind El atotputernic. Sf. Scriptură spune în legătură cu crearea lumii, a tuturor creaturilor, văzute şi nevăzute: «Dumnezeu a zis, şi s-au făcut... din nimic».

De la Adam şi Eva încoace însă, toţi oameni se nasc din partea mamei lor, ca şi copii mici. Şi trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu că lucrurile se întâmplă aşa cum se întâmplă azi. Căci ar fi foarte straniu ca omul să apară deodată pe lume ca şi om matur-om mare. Atunci omul (şi noi toţi) n-ar avea nici tată, nici mamă, nici fraţi şi nici surori pe acest pământ; n-ar exista familia-căminul familial, în sânul căruia noi ne simţim bine, acasă la noi. Omul ar apărea aşa, deodată pe lume: străin de ceilalţi, simţindu-se singur şi izolat. Ce dezolant ar fi aşa ceva!

Dumnezeu, ca un Tată bun ce este, pentru noi a aranjat lucrurile în felul următor: cu toţii ne naştem dintr-o mamă a noastră, ca şi copilaşii mici. Ea ne-a purtat 9 luni sub inima ei mai înainte de a ne naşte - de a veni pe lume. În ea ne-a dat Dumnezeu un puternic sprijin, care, din prima clipă a vieţii noastre şi până ajungem mari (maturi), mereu ne înconjoară cu cea mai fierbinte dragoste: ea stă zi şi noapte de veghe lângă plăpândul ei copilaş; ea îl nutreşte în primele luni ale vieţii lui la sânul ei, cu propriul ei lapte; se uită pe sine însăşi, jertfindu-se cu totul pentru copilaşul ei drag. Şi deci, fiindcă fiecare copil (viitor om) provine de la o mamă, care întreaga sa viaţă îl va copleşi cu cea mai înfocată dragoste şi cea mai atentă grijă, niciodată un copil nu-şi va putea uita propria sa mamă... şi, fiecare om - sănătos la minte - va arăta cel mai profund respect fiecărei mame (ai auzit despre respectul matroanelor romane).

Dar în afara dragostei pentru mamă, fiecare copil va trebui să nutrească în inima sa şi o dragoste profundă împreună cu respectul cuvenit pentru tatăl său. Tata ocupă un loc de frunte în planul creator a lui Dumnezeu, în legătură cu naşterea şi creşterea copilului.

Noi ştim că întreaga natura vie din jurul nostru provine - răsare sau se naşte, dintr-o sămânţă (sâmburele vieţii). De exemplu: când mâncăm o prună, în mijlocul ei găsim un sâmbure; dacă acest sâmbure va fi pus în pământ bun (umed şi hrănit cu îngrăşăminte) va încolţi, va creşte din el un alt prun, care, după ce va deveni matur (arbore mare) va înflori şi va face şi el la rândul său fruncte-prune, cu sâmburele vieţii în ele.

Exact la fel se întâmplă şi cu viaţa omenească: sămânţa vieţii omeneşti se seamănă într-un fel de pământ-mamă: trupul unei femei căsătorite, în regiunea de sub inima ei, unde ca într-o răsadniţă încolţeşte, creşte şi se dezvoltă timp de 9 luni viitorul om. Dar această răsadniţă, mama viitorului copil, are nevoie de îngrijire - atât ea cât şi copilul pe care îl va naşte. Dumnezeu i-a dat un îngrijitor - «scut şi apărător», un soţ de viaţă, în persoana unui bărbat. Însă Dumnezeu, în nemărginita Sa înţelepciune, nu l-a creat pe bărbat numai pentru a fi un îngrijitor al soţiei şi «tată crescător» al copilului, ci să fie şi el părinte al copilului - egal în contribuţie cu mama, soţia sa - la aducerea în viaţă a copilului. Acest copil îi va zice «tată», va fi şi copilul său, copilul ambilor soţi-părinţi. Pentru a se putea realiza acest lucru, Dumnezeu l-a creat pe bărbat în aşa fel ca trupul lui să producă sămânţă bărbătească, o componentă a viitorului copil, adică spermatozoidul (cam aşa cum se întâmplă la plante şi la animale) şi are posibilitatea de a depune această sămânţă în trupul femeii. De altă parte, Dumnezeu în aşa fel a creat şi trupul femeii ca el să poată primi această sămânţă.

Când doi soţi căsătoriţi, un bărbat şi o femeie, în intimitate se îmbrăţişează, ei se unesc devenind «doi un trup», după vorba Sfintei Scripturi. Atunci sămânţa vieţii noului om părăseşte trupul bărbatului şi este depusă la o intrare în partea inferioară a trupului femeii. Această sămânţă bărbătească are în sine suficientă energie ca să se poată mişca singură spre a pătrunde mai adânc în trupul femeii (în abdomen). Acolo se va uni cu sămânţa femeiască: ovulul; are loc aşa zisa fecundare: două celule (Spermatozoidul şi Ovulul) devin una numită ou. Această celulă mai mare se va fixa în trupul mamei, în aşa-zisul uter (primul leagăn al viitorului copil). După ce a avut loc fecundarea, se spune despre acea femeie că «a conceput» sau «a zămislit» copil, ea fiind acum «gravidă» sau în «stare binecuvântată». Şi într-adevăr, putem vorbi despre «o stare binecuvântată», căci atunci când femeia în cadrul căsătoriei a început să devină mamă (aşa cum am descris mai sus), s-a întâmplat cea mai intimă colaborare între atotputernicul Dumnezeu şi aceşti doi oameni muritori: un bărbat şi o femeie. Cum? Iată cum: în momentul fecundării celor două celule seminale (spermatozoidul bărbătesc şi ovulul femeiesc) Dumnezeu creează în noua celulă-ou puterea spirituală, care dă viaţă omenească acelei celule ce îndată va deveni embrion omenesc, adică sufletul - un suflet omenesc, nemuritor. Deci pentru ca un nou om să vină pe lume - să se nască, este nevoie de o colaborare în trei: tata şi mama produc şi pun la dispoziţie partea materială-vizibilă-sensibilă, adică sămânţă bărbătească şi cea femeiască, iar Dumnezeu creează în acea materie sufletul viitorului om. Aşadar, când un tată şi o mamă se apleacă asupra leagănului copilului lor nou născut şi-şi zic unul altuia, cu multă bucurie, «acesta-i copilul nostru drag», mai este şi al Treilea, adică Dumnezeu, care împreună cu tata şi cu mama, poate zice pe bună dreptate: «Acesta-i copilul nostru...».

Dumnezeu este acela care a dispus ca trupul omenesc să aibă acele puteri (capacităţi de a...) pe care noi le numim izvoarele vieţii omeneşti, despre care am vorbit mai înainte. Acesta este motivul pentru care băiatul şi tânăra fată trebuie să aibă un mare respect pentru acele părţi (organe) din trupul lor: prin ele şi cu ele, ei colaborează cu Dumnezeu la naşterea unei vieţi noi, a unui copil (este vorba despre organele genitale; am vorbit despre ele în instructajul Pubertăţii). Ei trebuie să păstreze integru şi nevătămat (nepângărit, nebatjocorit, nedeflorat) izvorul vieţii din ei, până în ziua nunţii (cununiei - căsătoriei religioase). Dumnezeu va apela la ei ca să pună aceste organe în serviciul planului Său de perpetuare şi înmulţire a neamului omenesc.

Acum tu vei înţelege desigur că acele organe din trupul tău şi folosirea lor conform naturii lor (pentru care ele au fost create de Dumnezeu), în cadrul căsătoriei (aşa cum am explicat mai sus), este ceva bun, deci onest, cinstit, frumos şi neruşinos. Numai cu ele şi prin ele (aceste organe şi acţiunea-lucrarea lor), putem colabora cu Dumnezeu la cea mai sublimă lucrare de pe pământ: să dăm viaţă (prin naştere) supremei fiinţe terestre - omul. De aceea ele pot fi considerate ca cele mai nobile, mai preţioase organe ale trupului nostru: mereu le ţinem acoperite, bine închise şi ferite.

Dar, durere, omul, datorită slăbiciunii sale «omeneşti» (ca urmare a păcatului strămoşesc al lui Adam şi al Evei, a influenţelor rele din partea mediului înconjurător - oamenii răi, etc.), este în stare să corupă - să strice şi să folosească rău ceea ce este în natura sa (aşa cum l-a lăsat Dumnezeu) bun. În cazul nostru: organele genitale şi întrebuinţarea lor. Pentru că ele sunt destinate să fie folosite numai în cadrul căsătoriei, şi încă şi acolo numai conform naturii lor, Dumnezeu a oprit folosirea lor în mod greşit (în afara căsătoriei şi contrar naturii lor) printr-o lege imprimată în conştiinţa noastră (ne este ruşine să facem lucruri neruşinate) şi formulată în Porunca a 6-a dumnezeiască: «Să nu faci fapte desfrânate». Ba mai mult, prin Porunca a 9-a dumnezeiască: «Să nu doreşti femeia aproapelui tău», Dumnezeu opreşte toate dorinţele, gândurile şi închipuirile «necurate», adică delectarea (plăcerea) în mod conştient (atent şi treaz) şi voit (liber şi cu plăcere consimţit) - în afara căsătoriei - în acele lucruri despre care ne este ruşine să vorbim sau să le facem în faţa părinţilor noştri (tot ce-i în legătură cu organele genitale).

Natural că în această oprelişte se includ şi vorbele, conversaţiile, glumele, cântecele şi lecturile - inclusiv vizionarea pozelor - filmelor, de acest gen, precum şi desenarea - scrierea lor.

Se înţelege de la sine că atunci când atingerea acestor părţi ale trupului este necesară, ea este permisă: satisfacerea nevoilor naturale omeneşti şi observarea regulilor de igienă intimă - spălarea lor. S-ar putea întâmpla câteodată ca, datorită unei atingeri necesare ori numai întâmplătoare, să avem o senzaţie (simţământ) de încordare în aceste organe ale trupului nostru. Tu nu trebuie atunci să te nelinişteşti: este vorba atunci numai despre ceea ce noi numim o excitaţie sau erecţie, care poate avea mai multe cauze. Aşa de exemplu: datorită creşterii-dezvoltării acestor organe, ca să-şi menţină proporţia cu restul trupului în creştere (mai ales dimineaţa, când te trezeşti din somn); urgentarea (te scapi...) eliminării urinei; neglijenţă personală în ceea ce priveşte igiena intimă (curăţirea prin spălare a murdăriilor provenite din transpiraţia organelor genitale) şi mai ales datorită Ispitei, adică a prezentării atenţiei noastre a unui lucru rău-greşit (în cazul de faţă a unui lucru necurat) într-un mod atractiv-seducător. Ispita poate veni din interiorul nostru (din partea diavolului care ne aduce imagini necurate, sau din partea instinctului nostru sexual rebel) sau din exteriorul nostru (lumea cu vorbele şi îndemnurile la rău...) Oricărui tânăr i se pot întâmpla astfel de lucruri; de regulă cei cu un trup sănătos şi normal dezvoltat au multe neplăceri de felul celor descrise mai sus. Înlăturând aceste cauze, enumerate aici mai sus, vor dispare şi efectele lor neplăcute (erecţii, etc.). Nu-i nici o ruşine să ai erecţii sau să fii ispitit, îndemnat sau atras spre lucruri ruşinoase; ruşine şi rău este numai atunci când tu cauţi cu bună ştiinţă ocazia şi cauza ivirii acestor simţăminte sau ispite necurate (de exemplu căutarea societăţii în care se vorbesc sau arată lucruri ruşinoase); la fel, ar fi ruşinos când simţămintele şi ispitele necurate, ivite spontan - fără ca tu să le fi căutat, din vina ta au devenit mai puternice, mai insistente... Şi bineînţeles că ar fi culmea ruşinii când ai accepta ispita, adică ţi-ai da în mod conştient, liber şi cu plăcere consimţământul pentru a călca Poruncile a 6-a şi a 9-a, în felurile descrise mai înainte: ai comite un păcat de necurăţie. Acest păcat poate fi greu sau de moarte, dacă plăcerea necurată este gustată din plin - ştiind şi voind - şi deci ar avea drept urmare răsplata chinurilor veşnice ale iadului (în cazul când moartea te-ar surprinde nepocăit). Dacă aceste păcate se repetă deseori, e pericol că va lua naştere o înclinare - un obicei rău, foarte greu apoi de stăpânit sau de îndreptat: este viciul sau patima desfrâului (necurăţiei).

Când vei avea de luptat cu astfel de simţăminte şi de ispite, caută de îndată să-ţi îndrepţi toată atenţia în altă parte; ia de îndată o altă poziţie a trupului; fă câteva mişcări de gimnastică; cântă-ţi cântecul preferat ori distrează-te în orice fel cinstit; cere ajutorul lui Dumnezeu făcându-ţi o cruce, al Sfintei Fecioare Maria recitând o «Născătoare...» («Bucură-te Marie»). În felul acesta trupul tău va reveni pe încetul, de la sine, la normal, şi se va linişti, iar ispita va dispare.

Să nu te mire faptul (să nu te revolte) că vei avea poate de îndurat deseori neplăceri de ordin sexual; ispite stăruitoare, nelinişte în conştiinţă, etc. Uite cum stau lucrurile:

Am văzut cum Dumnezeu ne-a încredinţat o sarcină onorabilă: să păstrăm integru şi incorupt izvorul vieţii, - cei ce se vor căsători, până la căsătorie, iar cei ce nu se vor căsători, până la moarte. Fără îndoială, Dumnezeu fiind atotştiutor şi atotputernic, tot ce a făcut şi face este făcut cum nici nu se poate mai bine. Acesta este cazul şi în ceea ce priveşte omul şi diferitele organe din trupul său.

Astfel: Dumnezeu ne-a dat o inimă - organ de importanţă primordială şi vitală pentru viaţa omului; dacă ea ar fi expusă leziunilor şi astfel ar fi împiedecată într-un fel oricât de mic în activitatea sa normală (o lovitură, o înţepătură de ac), asta ar însemna o adevărată nenorocire (dezastru) pentru bunăstarea întregului trup şi a vieţii omului. Dar Dumnezeu, înţelept şi bun, a ocrotit-o cu un paravan de coaste.

La fel şi plămânii, care n-ar putea suporta nici cea mai mică leziune, au fost ocrotiţi în acelaşi fel. Ficatul şi rinichii, la fel sunt bine ocrotiţi. Creierul, organul şi instrumentul de lucru al minţii omeneşti, este minunat de bine ocrotit în cutia craniană.

La fel de bine, Dumnezeu ar fi putut aranja-forma şi aşeza în trupul nostru organele genitale (izvorul vieţii celei noi) în aşa fel ca noi să nu putem avea asupra lor absolut nici o influenţă. Totuşi El n-a făcut aceasta! În schimb ne-a dat o minte ca să înţelegem clar la ce servesc aceste organe; ne-a dat o voinţă bărbătească, prin care să putem fi stăpâni pe noi înşine (şi deci avem capacitatea de a stăpâni şi rebelul nostru instinct sexual). Aşa precum Dumnezeu cere libera noastră cooperare la naşterea unei noi vieţi omeneşti, prin căsătorie: te căsătoreşti dacă vrei, când vrei, cu cine vrei şi vei aduce pe lume atâţia copii - şi atunci, câţi şi când vrei; la fel, Dumnezeu doreşte ca omul, în mod omenesc, adică liber şi conştient (stăpân pe soarta sa!) să ocrotească izvorul vieţii noi omeneşti din trupul lui - organele genitale - de orice leziune şi întrebuinţare greşită (în felurile descrise mai înainte...).

În consecinţă, păzirea intactă (aşa cum am explicat mai sus) a propriului trup, şi în cazul de faţă, a organelor generatoare de viaţă nouă, este o sarcină de cinste, pe care Dumnezeu a pus-o pe umerii fiecărui om, datorită încrederii pe care El o are în om, în puterile omului. Preţuieşte această încredere pe care Dumnezeu şi-a pus-o şi în tine şi o du la bun sfârşit, cu demnitate de om!

Fără îndoială, îndeplinirea acestei sarcini costă, înseamnă luptă... căci fiecare tânăr va fi din când în când ispitit la păcate de necurăţie (unul mai mult, altul mai puţin...). Ce să-i facem? În această viaţă trebuie să luptăm mereu, mereu... (O luptă e viaţa...). Ba chiar şi mai târziu, când vei fi deja om matur, în decursul întregii tale vieţi... va trebui să fii tare, dârz şi hotărât în lupta vieţii şi în lupta contra ispitelor şi instinctului sexual rebel. Dacă tu vei da acum dovadă că poţi şi că vrei să lupţi ca să-ţi păstrezi nevinovăţia (fecioria), ar fi semnul cel mai sigur că tu eşti un tânăr de caracter, un om capabil să trăiască viaţa omenească în mod corect.

Dar toate aceste lucruri bune şi frumoase tu nu le vei putea duce la un bun sfârşit, fără o voinţă tare. Pentru asta va trebui să faci mereu şi zi de zi exerciţii de întărire a voinţei - ori de câte ori ţi se dă ocazie. Iată câteva exemple:

• Dimineaţa scoală-te din pat de îndată ce a sosit timpul deşteptării, fie că te-ai trezit singur, fie că ai fost trezit din partea altora. În felul acesta vei ajunge să fii stăpân pe tine însuţi şi în momente de somnolenţă şi plictiseală.

• Când îţi va fi foame sau sete, mai rabdă niţel... fără să te plângi, mai înainte de a-ţi satisface aceste cerinţe...

• Când îţi va fi frig sau prea cald, ori te va fi prins ploaia... etc. încercă să te stăpâneşti, să stai deasupra simţămintelor depresive şi păstrează-ţi mereu calmul şi umorul - buna dispoziţie...

• Fă «mici jertfe», ca: renunţarea pentru un timp... la dulciuri (de exemplu în timp de Post), etc....

• Fă-ţi datoriile zilnice (lecţiile, etc....) cu o deosebită conştiinciozitate, chiar dacă n-ai avea nici o poftă... în ziua respectivă.

În felul acesta, dacă te vei stăpâni pe tine însuţi în ceea ce-i permis, vei putea fi stăpân pe tine şi în cele oprite... când va veni ispita...

Voinţa ta, spre a putea fi într-adevăr tare, va trebui ajutată - susţinută în slăbiciunea ei omenească de harul (ajutorul) divin. Pentru obţinerea acestuia îţi recomand următoarele:

• Rugăciuni dese către Maica noastră cerească Sf. Fecioară Maria: «Prin Neprihănita Ta zămislire, o Marie...» (Vezi Instructaj Pubertate).

• Rugăciuni (oricât de scurte, prin cuvinte proprii-simple...) către: Sf. Iosif-Tatăl crescător al lui Isus, soţul Sf. Fecioare şi Patronul Sfintei Biserici; către Îngerul Păzitor; către sfinţii patroni ai tineretului: Sf. Aloisiu Gonzaga S.J. (24 ani), Sf. Ioan Berchmans S.J. (22 de ani), Sf. Stanislau Kostka S.J. (18 ani), Sf. Dominic Savio (16 ani-sec. XIX). În toţi aceşti sfinţi tineri a strălucit castitatea.

• Mai presus de toate Spovedeşte-te şi Împărtăşeşte-te des... În Taina Spovezii caută să-ţi deschizi cu toată sinceritatea şi încrederea sufletul preotului - locţiitor al lui Dumnezeu şi părinte al sufletului tău.

• Cel mai bun prieten al tău să fie Părintele tău sufletesc (Duhovnicul) ales de tine - ca, în afara Scaunului de Spovadă, să te întreţii cu dânsul (secretul conştiinţei fiind asigurat) în anii grei, dar frumoşi, ai adolescenţei tale, sincer şi deschis, cu deplină încredere (ştie dânsul de ce spune... ceea ce spune...). Urmând întru toate îndrumările pe care le vei primi, vei reuşi să ieşi victorios-triumfător în lupta pentru păstrarea fecioriei sau câştigarea virtuţii castităţii.

Comportându-te astfel, nevinovăţia ta feciorelnică, virtutea castităţii tale, va fi farul luminos al vieţii tale, care va răspândi în jurul său lumină, pace şi adevărată dragoste; el este alimentat de harul lui Dumnezeu (cerut prin mijloacele expuse mai sus).

Acest far este ancorat contra furtunilor (ispitelor) de 3 pilaştri uriaşi şi de neclintit: Curajul, adică simţul răspunderii tale de om şi conştiinţa demnităţii tale de fiu al lui Dumnezeu; Sinceritatea, adică o inimă deschisă - largă şi o minte plină numai de adevăr; Tăria, adică ţinută de om hotărât şi statornic.

Nimic nu-i mai frumos şi mai măreţ pe lume - în rândul oamenilor - decât un astfel de tânăr, care mereu va fi tânăr...

«Fecioria n-are vârstă...» a zis Michel Angelo.