SFÂNTA TREIME

EVANGHELIILE

Dar documentele cele mai importante în legătură cu viaţa şi învăţătura lui Isus Cristos sunt cărţile Noului Testament, în special cele patru Evanghelii.

Cuvântul evanghelie înseamnă "veste bună". În cele patru cărţi se arată realizate profeţiile Vechiului Testament care anunţau poporului marea bucurie a venirii "Domnului Dumnezeu ca un păstor care paşte turma sa" (Is. 40, 10-11).

Cele peste 2300 manuscrise greceşti, vechi de peste o mie de ani, apoi versiuni în limbi vechi în număr de peste 15, şi numeroasele citate găsite în scrieri contemporane, dovedesc originalitatea substanţială a textului evanghelic.

Din evanghelia lui Matei, scrisă în limba aramaică între anii 30-40, avem o veche traducere grecească. Apostolul Matei a evanghelizat pe evreii din Palestina, şi pentru ei a scris această evanghelie cu scopul de a dovedi că Isus este Mesia cel promis, în care se împlinesc profeţiile Vechiului Testament.

Evanghelia Sf. Marcu transmite învăţătura pe care acesta a auzit-o de la Sf. Petru, şi e destinată Romanilor ca să le arate că Isus este Fiul lui Dumnezeu, care trebuie ascultat.

Sf. Luca, ca istoric, a cules informaţii, în special de la Fecioara Maria, şi le-a prezentat în mod ordonat, cronologic, ca să facă cunoscut creştinilor convertiţi de la păgânism pe Isus Mântuitorul.

A patra evanghelie a fost scrisă la începutul secolului al II-lea de către "învăţăcelul pe care Isus îl iubea", apostolul Ioan, cu scopul de a conduce pe creştinii deja iniţiaţi în doctrina evanghelică spre perfecţiunea credinţei, prezentând pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu.

Examinarea critică a acestor cărţi, făcută de atâţia eminenţi exegeţi - în confruntare cu valul de teorii ce combat originea istorică a Evangheliilor şi vreau să o reducă la un mit după care Isus nu ar fi decât un simplu muritor ridicat la rangul de Dumnezeu, de către nişte învăţăcei iluzionişti, sau o invenţie mai târzie a unor creştini dornici de a-şi exterioriza credinţa - ne dă siguranţa autenticităţii lor.

Critica textuală este arta de a regăsi scrierea originală. Ediţiile critice ale autorilor clasici profani se bazează pe date mai puţin solide decât ediţiile critice ale Noului Testament.

Cărţile Noului Testament - ca oricare altă carte scrisă în antichitate - nu le avem în original. Se scria pe papirus, pe pergament, pe tablă de lemn acoperită cu ceară. Dacă materialul era învârtit se numea volumen, altfel se numea codex (forma cărţii de azi). Cărţile erau citite, transmise din mână în mână, copiate, traduse. Originalul nu era posibil să reziste mult timp (Epistola către Romani a Sf. Pavel ar fi atins 3 m de papirus!).

Manuscrisele pe care le avem în limba greacă sunt totuşi din secolul al III-lea, scrise pe papirus sau pergament. Cel mai vechi (sec. III/IV) se găseşte la Philadelphia în Muzeul Universităţii (fragmente din Evanghelia Sf. Matei), altul la Paris în Biblioteca Naţională (Sec. IV din Luca), altul la Londra în British Museum (sec. IV), mai multe manuscrise din Sec. III/IV la Oxford, la Manchester (sec. III), etc. Cele mai cunoscute sunt: Codex Sinaiticu (sec. III/IV) a fost întâi la Leningrad, iar acum e transferat în Anglia; Codex Vaticanus (sec. IV) la Vatican: Codex Alexandrinus (sec. V), la Londra, etc.

Aceste manuscrise nu au fiecare în întregime Noul Testament. Lacunele lor se suplinesc prin vechi traduceri şi citate făcute de către sfinţii Părinţi.

Cele mai vechi traduceri sunt în limba latină, coptă, egipteană şi siriacă, rămase în codici vechi, ca Palatinus (sec. IV/V) la Viena, Vercellensis (sec. IV/V) la Vercelli, Veronensis (sec. IV/V) la Verona, etc. Cea mai importantă traducere în limba latină a fost făcută de către Sf. Ieronim şi a fost terminată în anul 380.

În operele Sf. Părinţi găsim atâtea citate, încât cu ele se poate reconstitui întreg Noul Testament (cum a făcut Petru Sabatier în prima jumătate a sec. al XVIII-lea). Dintre ei amintesc pe cei mai vechi: Sf. Ignaţiu din Antiohia (+107), Clemente din Roma (+ c.100), Hermas (sec. II), Policarp din Smirna (+167), Iustin (+ c.165) cu 330 citate, Irineu (+ c.200) cu 1819; Clemente din Alexandrina (+220) cu 2406 citate, Origen (+253) cu 17922 citate, etc. Pe lângă acestea există cărţi ale căror autor e necunoscut, ca Didaché - compusă spre sfârşitul secolului I în Siria sau în Palestina - Scrisoarea lui Barnaba (c. 130) în Alexandria, etc.

Citatele găsite în aceste lucrări uneori sunt textuale, alteori libere. Dar ele dovedesc existenţa şi autoritatea Noului Testament, cunoscut de către aceşti autori.

Din aceste documente reiese că Isus a fost o persoană reală, nu figură legendară sau mit imaginar.

Mitul nu are o existenţă determinată în timp şi loc, o existenţă istorică, cum are Isus.