SFÂNTA TREIME

ÎNVIEREA

A treia zi însă a înviat. O afirmă apostolii. Mărturia lor este unanimă; afirmaţia lor hotărâtă. Ba chiar fac din această mărturie piatra unghiulară a predicării lor, a credinţei noastre: "Dacă Cristos n-a înviat, zadarnică este vestirea noastră, zădarnică e şi credinţa voastră" (I Cor 15, 24). Pentru acest adevăr ei sunt gata să suporte orice , căci L-au văzut în realitate, atunci când nu se aşteptau, când nu le venea să creadă ochilor.

Ei n-au născocit învierea lui Isus. Nu opera omului, ci lucrarea lui Dumnezeu a început să transforme lumea. Apostolii nu împrumută ideea învierii de la alte credinţe preexistente la asirieni şi babilonezi, ori de la alte religii orientale sau greceşti (Attis, Adonis, Osiris). Asemănarea învierii lui Isus cu reînsufleţirea zeilor solari, a semizeilor vegetaţiei, duce la o evidentă contrazicere.

Isus este un om cunoscut, real, prins şi judecat, ucis de către duşmani sub ochii ucenicilor care, după aceea se conving prin experienţa faptelor, nu prin închipuiri, că El este viu. Ei nu s-au aşteptat la aceasta, deci nu pot fi acuzaţi de halucinaţie. Oameni simpli şi sănătoşi, ei mărturisesc la fel, acelaşi lucru. Fără să spere să-L mai vadă, realitatea învierii li s-a impus cu atâta tărie încât devin martirii şi predicatorii ei.

"Evangheliile, departe de a vrea să declanşeze o cursă de apariţii, adică o manie de a surprinde pe Isus înviat, mai degrabă ne învită la o credinţă tare, purificată de acea dorinţă bolnăvicioasă de a pipăi şi a reţine ( I 20, 17-29)" (A. Manaranche).

Zeii miturilor n-au istorie, ci se prezintă în vagi contururi de legendă. Povestea lor cuprinde elemente obscure, anonime, imorale, în afară de orice context real. Asemănările ce unii le fac între zeii mitici şi învierea lui Isus sunt forţate, şi nu ţin seamă că textele Scripturii conţin fapte, nu reprezentări simbolice ale primăverii (când natura renaşte), sau ale începutului de an, renaşteri şi începuturi reprezentate prin zei.

Apariţiile înşirate de apostoli indică prezenţa continuă a lui Isus în lume. Această prezenţă este recunoscută prin credinţă. Ea este reală şi continuă, dar pentru a o sesiza trebuie să ai sensul noii creaţii. Cine nu este dispus a crede, nu-l poate recunoaşte înviat. De aceea Isus nu s-a arătat fariseilor sau mulţimii. Astăzi la fel: chiar dacă L-am vedea, fără dispoziţia credinţei, am vorbi de falsă imaginaţie, de sugestie în masă, etc.

Învierea lui Isus este motivul bucuriei noastre (cf. L 16,22). Paştile sunt sărbătoarea bucuriei iubirii că Cel drag al nostru este veşnic viu şi bucuria speranţei că unde este El vom fi şi noi (cf. I 17, 24) - toţi cei ce vreau să-L urmeze, lăpădânsu-se de sine şi luându-şi crucea - că "durerea voastră se va schimba în bucurie" (I 16, 20). Bucuria speranţei învierii noastre trebuie să ne facă să trecem peste orice greutate, chiar peste moarte, căci se bazează pe viaţa lui Isus de după înviere.

Această bucurie se reaprinde în fiecare duminică. Duminica este ziua Domnului, amintirea învierii Lui.