SFINŢII

Sfânta Brigita (1303 - 1373)
23 iulie (calendarul latin)

Suedia a dăruit Europei una dintre femeile ilustre ale Evului Mediu şi Bisericii creştine o mare sfântă: Sfânta Brigita. Deşi a petrecut mai mult de jumătate din viaţă departe de ţara natală şi a murit la Roma în ziua de 23 iuie 1373, inima i-a rămas totdeauna la mănăstirea din Vadstena unde i se odihneşte sufletul neînsufleţit, adus aici de către fiica ei. Contemporană cu Sfânta Ecaterina de Siena, a fost consultată în probleme privind pacea între state, a lucrat intens pentru readucerea Scaunului Papal de la Avignon la Roma, a fost favorizată de daruri sufleteşti extraordinare şi extaze pe care le-a consemnat în scris şi au ajuns până la noi în cele opt volume de "Revelationes", adică "Descoperiri".

Brigita era al şaptelea copil al unei familii înrudite cu casa regală de atunci. S-a născut la Finstad lângă vechiul oraş Uppsala în anul 1303. Tatăl ei, deşi guvernator şi stăpân al unor întinse şi bogate domenii, era un creştin deosebit de fervent: în ţinută de pelerin a vizitat locurile sfinte de la Compostella, Roma, Ierusalim; în fiecare vineri postea şi se spovedea, împreună cu soţia sa, distinsa şi adânc credincioasa Ingeborg. La vârsta de 9 ani, Brigita a trăit o experienţă care avea să-i influenţeze întreaga viaţă. Faptul este acesta: după o predică despre suferinţele şi moartea lui Isus, mişcată până în adâncul sufletului, intră în cameră şi îngenunchează în faţa unui Răstignit; deşi îi era frig, rămâne în rugăciune timp îndelungat; deodată aude un glas: "Brigita, priveşte cât de multe răni port pe trupul meu!"; înspăimântată, ea întreabă: "Doamne, cine ţi-a făcut aceasta?". "Aceasta au făcut-o toţi cei care mă dispreţuiesc şi nesocotesc iubirea mea!".

Luminată şi însufleţită de dragostea faţă de Cristos Răstignit se pregăteşte cu seriozitate pentru viaţa de căsătorie, spre care tatăl ei, rămas văduv, o îndemna cu grijă părintească. După împlinirea vârstei de 14 ani se cunună cu nobilul Ulf Gudmarsson şi, urmând exemplul părinţilor, încep amândoi o viaţă de căsnicie creştină fericită. Au avut opt copii: patru băieţi şi patru fete. Pentru un anumit timp, Brigita a fost doamnă de onoare la curtea reginei Bianca de Namur, ocupându-se în continuare de educarea copiilor săi. Prin atitudinea ei demnă şi plină de bunătate a reuşit să imprime în viaţa de la curtea regală o notă distinsă de trăire creştină. Împreună cu soţul ei au făcut un pelerinaj la celebrul sanctuar din Spania, Compostella, unde este cinstit Sfântul Apostol Iacob; la întoarcere, Ulf se îmbolnăveşte şi promite că va intra la mănăstire dacă se va însănătoşi. El se face bine şi, cu acordul soţiei sale, intră în mănăstirea călugărilor cistercieni de la Alvestra, unde se află deja unul din copii lor. Aici el moare în anul 1344 şi Brigita rămâne văduvă la vârsta de 31 de ani.

După ce rezolvă situaţia de viitor a copiilor săi, Brigita îmbrăţişează viaţa călugărească, intrând într-o mănăstire de lângă Alvestra, în apropierea mormântului soţului ei. Aici au loc primele extaze şi revelaţii, care vor dura până la moarte şi pe care, din porunca lui Isus, ea le-a scris în limba maternă; mai târziu au fost traduse în latină. Ele cuprind date importante din trecutul şi prezentul Bisericii, din istoria poporului suedez, din viaţa Mântuitorului, de la Bethleem până la Golgota. "A trebuit, notează sfânta, să lupt mult cu nesiguranţa şi îndoiala dacă aceste viziuni sunt de la Dumnezeu sau de la Diavol şi în rugăciune mi-am găsit liniştea".

Sub influenţa revelaţiilor primite concepe planul unui Ordin călugăresc cu numele "Ordinul Preasfântului Mântuitor", având la bază regula Sfântului Augustin. Conform acestui plan, mănăstirea trebuia să fie dublă, adică formată din bărbaţi şi din femei, a căror unic punct de întâlnire să fie biserica, unde să se roage împreună. După exemplul comunităţii apostolice, compusă din 72 ucenici şi 12 apostoli cărora li s-a alăturat al treisprezecelea, Sfântul Pavel, diferitele comunităţi ale ordinului cuprindeau 85 de membri: 60 călugăriţe, 13 călugări preoţi, 4 diaconi şi 8 fraţi laici. Proiectul fondatoarei a fost susţinut de Regele Suediei şi s-a realizat în 78 de mănăstiri, răspândite în întreaga Europă, cu toată asprimea şi rigiditatea regulilor impuse. Prima mănăstire, organizată chiar de Brigita, în castelul părintesc Vadstena, a devenit locul preferat al inimii sale. Văzându-şi împlinit visul şi îndemnată de Isus Mântuitorul în anul 1350 părăseşte Suedia şi se îndreaptă spre Roma cu trei dintre copii săi (Carol, Birger şi Ecaterina), pentru a se întâlni cu Sfântul Părinte Papa şi a obţine aprobarea Ordinului întemeiat de ea şi pentru a câştiga indulgenţa anului jubiliar 1350. Pentru Brigita începe perioada peregrinărilor la locurile sfinte, la casele domnitoare, la locuinţele marilor păstori ai Bisericii.

De când urmaşul Sfântului Petru părăsise Roma şi îşi fixase reşedinţa la Avignon, Oraşul Etern devenise un târg neîngrijit, astfel că oile ajungeau până la altarul Sfântului Petru, iar străzile se transformau zilnic în câmpuri de bătălie. Pelerinii nu mai erau siguri de avutul şi de viaţa lor. Brigita, cu spiritul întreprinzător şi ordonat al nordicilor, reuşeşte să se impună şi contribuie la crearea unor condiţii mai bune pentru primirea pelerinilor, îndeosebi a celor veniţi din Suedia. În timpul epidemiei care a secerat aproape jumătate din populaţia Italiei, nu se sfiieşte să intre chiar şi în barăcile morţii pentru a aduce un mic ajutor material şi spiritual. Unul dintre copiii ei, Carol, sfârşeşte în acest flagel. După încetarea epidemiei, împreună cu Ecaterina şi Birger vizitează Ierusalimul. La întoarcere, sfârşită de oboseală şi de emoţia copleşitoare a întâlnirii cu locurile sfinte contemplate adesea în extazele ei, în ziua de 23 iulie 1373 încheie pelerinajul vieţii pământeşti. Fiica sa Ecaterina îi duce trupul la Vadstena, preia conducerea Ordinului Preasfântului Mântuitor şi se întoarce la Roma, unde urmăreşte procesul de canonizare a mamei sale. Brigita a fost declarată Sfântă în anul 1391, la 18 ani după moarte şi proclamată "Patroană a Suediei Catolice".

Numele "Brigita" este de origine celtică şi are la bază un cuvânt vechi "brig" care înseamnă: colină, înălţime, punct ridicat deasupra altora. Nu este exclus ca iniţial să fi fost un supranume cu înţelesul de "înaltă" cu referire la înălţimea staturii unei femei. Prin diferite transformări s-au format prenumele Brigita, Birgita, Brigida, Brighita. Persoanele care poartă acest nume, asemenea Sfintei Brigita, se pot gândi la cuvintele psalmistului: "Cine se va sui în muntele Domnului şi cine va sta în locul cel sfânt al Lui? Cel nevinovat cu mâinile şi curat cu inima". (Ps. 23, 3-4).

adaptare după "Vieţile Sfinţilor"
Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti