SFINŢII

Sfântul Pius al V-lea (1504-1572)
Papă
30 aprilie (calendarul latin)

În ziua de 7 octombrie 1571, armatele creştine scufundau în apele mării, la Lepanto, puternica şi până atunci nebiruita flotă a turcilor. Din acea zi a început decăderea imperiului otoman. Pius al V-lea este numit Papa victoriei de la Lepanto, nu pentru că ar fi fost un războinic, ci pentru că datorită autorităţii şi prestigiului său personal a reuşit să potolească neînţelegerile dintre statele europene şi să le unească într-o "sfântă alianţă" care să se opună înaintării ameninţătoare a forţelor turceşti. În ziua de 7 octombrie 1571, spre seară, Papa Pius al V-lea dă ordin să se tragă toate clopotele din Roma şi invită pe credincioşi să aducă mulţumire lui Dumnezeu pentru victoria obţinută. Pe atunci nu existau mijloacele de comunicare rapidă pe care le avem noi astăzi, şi Papa, după ce petrecuse toată ziua rugându-se Rozariul Maicii Domnului, a avut, pentru o fracţiune de secundă, viziunea sfârşitului triumfal al luptei.

Înainte de a fi ales Papă, în anul 1566, Pius al V-lea se numea Michele Ghisleri. El s-a născut în 1504, în localitatea Bosco Merengo, din Italia; la vârsta de 14 ani a intrat în mănăstirea călugărilor dominicani şi după pregătirea cuvenită a fost sfinţit preot. Dovedind calităţi cu totul excepţionale, străbate pe rând toate treptele ierarhice: profesor, stareţ de mănăstire, superior provincial, inchizitor la Como şi Bergamo, Episcop, Cardinal, mare inchizitor, Episcop de Mondori şi apoi Papă. Titlul de inchizitor poate să îl facă antipatic în ochii omului de astăzi, dar trebuie ţinut cont de faptul că procurorii acelor timpuri se numeau inchizitori şi erau aleşi de obicei, din rândul clerului. Într-adevăr, Pius al V-lea a fost un Papă incomod, aşa cum sunt toţi acei care vor să reformeze moravurile decăzute ale unei societăţi; dar este un titlul de mare cinste pentru el, acela de a fi stârpit simonia şi nepotismul din Curia Romană.

Pius al V-lea a avut şi misiunea enorm de grea de a duce la îndeplinire hotărârile Sinodului Ecumenic Tridentin (sinod ţinut în oraşul Trento, din nordul Italiei, între anii 1545-1563, cu scopul de a promova o reformă autentică a Bisericii); astfel a restaurat obligaţia rezidenţei pentru Episcopi, clauzura pentru călugări, celibatul şi sfinţenia vieţii pentru preoţi, vizitele pastorale ale Episcopilor, dezvoltarea misiunilor, corectarea cărţilor liturgice, cenzura publicaţiilor privitoare la credinţă şi moravuri. Disciplina aspră pe care Sfântul Pontif o cerea de la toţi membrii Bisericii a fost şi norma permanentă a vieţii sale personale. Mai întâi ca Episcop şi Cardinal, apoi în calitate de Papă, a trăit viaţa ascetică a unui călugăr cerşetor. Foarte apropiat de cei mici, cu dragoste de părinte faţă de lumea simplă, a arătat o severitate de neclintit faţă de cei care loveau în unitatea Bisericii; astfel, nu a ezitat să o excomunice pe regina Angliei, Elisabeta I (1558-1603) şi să decreteze destituirea ei, deşi era conştient de urmările tragice pe care gestul său avea să le abată asupra credincioşilor catolici englezi.

Pius al V-lea moare la 1 mai 1572, la vârsta de 68 de ani. Creştinătatea a plâns pe un păstor mare şi sfânt. Mormântul, chiar îndată după moarte, a fost venerat cu pietate. În 1712, Pius al V-lea a fost declarat în mod oficial Sfânt şi sărbătoarea i-a fost fixată la 5 mai. Noul calendar îl comemorează în ziua de 30 aprilie.

* * *

Pius este un supranume atributi de romani împăraţilor şi persoanelor care dovedeau un respect deosebit şi o afecţiune vie faţă de zei şi de religie; respectul şi afecţiunea se îndreptatu şi spre persoanele sau lucrurile care au o strânsă legătură cu divinitatea, în primul rând părinţii - de aici pietatea filială - şi apoi fiinţa umană în general, privită ca operă supremă a lui Dumnezeu. Pietatea autentică imprimă o notă de bunătate şi delicateţe. Creştinii au reluat acest nume, cu gândul de a le reaminti datoria de respect şi iubire faţă de Tatăl ceresc. Conform obiceiului din vechime, doisprezece Papi, la alegerea lor, şi-au luat supranumele de Pius: între aceştia trei sunt înscrişi în catalogul sfinţilor: Pius I (+155) la 11 iulie; Pius al V-lea (1501-1572) la 30 aprilie; şi Pius al X-lea (1935-1914) la 21 august. Pius al V-lea ne-a reamintit că adevărata pietate se dovedeşte nu numai prin efuziuni delicate ale inimii, dar şi în energia de a îndepărta ceea ce umbreşte sfinţenia şi bunătatea lui Dumnezeu. Sănătatea individuală şi socială au trebuinţă nu numai de hrana pregătită şi oferită de mâini delicate, dar şi de bisturiul mânuit cu energie şi cu dragoste. Aceasta a fost misiunea Sf. Pius al V-lea.

adaptare după "Vieţile Sfinţilor"
Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti