SFINŢII

Sfântul Anselm (1033-1109)
21 aprilie (calendarul latin)

În anul 1033, în oraşul Aosta, localitate la picioarele munţilor Alpi, se năştea acela care avea să devină marele învăţător al Bisericii, Sfântul Anselm. Vlăstar al unei familii nobile, este încredinţat călugărilor benedictini care, văzând calităţile lui deosebite, îl ajută să-şi însuşească o profundă formaţie religioasă şi culturală. Încă din primii ani, în sufletul lui Anselm se înfiripează şi devine tot mai puternică dorinţa de a se consacra şi el acestei vieţi de rugăciune, de studiu şi de muncă. Tatăl său, Gandulfo, nici nu vrea să audă despre aşa ceva: întâiul născut al familiei nu trebuie să devină călugăr, ci să continue activitatea şi planurile tatălui său. Anselm suferă atât de mult din pricina acestui refuz, încât cade greu bolnav: tatăl însă rămâne neclintit. După ce se face sănătos, tânărul pare că şi-a schimbat gândurile şi începe să participe la viaţa mondenă a palatului, dovedindu-se dispus să nu refuze ocaziile de amuzament pe care rangul său i le oferea: în inimă însă ardea în continuare flacăra idealului său din prima tinereţe. De fapt, nu după mult timp, părăseşte căminul părintesc, trece în grabă munţii Alpi, rătăceşte prin Franţa şi se opreşte în Normandia, la mănăstirea benedictină de lângă Bec, unde avea catedră de teologie învăţatul călugăr Lanfranco.

Anselm se dăruieşte studiului cu o sete nemărginită, sete de a cunoaşte tot ceea ce Dumnezeu a propus minţii omului în universul material şi în Sfintele Scripturi; el formulează principiul care va sta la baza dezvoltării ulterioare a teologiei, "fides quarens intellectum" - "credinţa în căutarea intelectului luminat spre a fi cunoscută şi preţuită". Urmează pe maestrul său atât de aproape, încât atunci când Lanfranco este luat de Willhelm Cuceritorul şi numit Arhiepiscop de Canterbury şi Primat al Angliei, Anselm, deşi tânăr, este numit abate al mănăstirii şi profesor de teologie. Predicator neobosit, reformator hotărât al vieţii călugăreşti, teolog profund în lecţiile şi scrierile sale, el devine o lumină a Bisericii. Viaţa aspră pe care şi-a impus-o, obligând şi pe ceilalţi călugări să şi-a însuşească, a trezit multe şi vii împotriviri, dar amabilitatea lui netulburată a sfârşit prin a captiva iubirea şi stima chiar şi a celor mai puţini entuziaşti. Era un geniu metafizic, cu o inimă sublimă şi plină de credinţă: se apropia de tainele descoperirii dumnezeieşti cu mintea, dar şi cu inima. El scria: "Te rog, Doamne, dă-mi harul să simt cu inima ceea ce ating cu mintea".

Operele sale cele mai cunoscute sunt: "Monologium", sau metodă de a medita asupra motivelor actului de credinţă, şi "Proslogium", sau credinţa în căutarea intelectului. Este necesar, spunea el, să pătrundem din ce în ce mai mult cu mintea în credinţa noastră, în aşteptarea înţelegerii depline şi dătătoare de fericire pe care o vom realiza în cer. Lucrările sale filosofice precum şi consideraţiile asupra răscumpărării izvorau dintr-un elan viu al inimii şi al minţii: sub acest aspect el este apropiat de Sfântul Augustin. Prin geniul şi lucrările sale, Anselm a pus bazele învăţământului sistematic al teologiei şi este considerat Părintele Scolasticii.

Când Lanfranco a încetat din viaţă, în 1079, Wilhelm cel Roşu, urmaşul lui Wilhelm Cuceritorul, îl roagă pe Anselm să primească demnitatea de Arhiepiscop de Canterbury şi Primat al Angliei. Învăţatul şi umilul abate de la Bec, trece Canalul Mânecii şi ia în primire scaunul episcopal vacant; în curând însă, între rege şi Episcop apar unele neînţelegeri care l-au determinat pe Anselm de două ori să fugă în exil, aşteptând liniştirea apelor.

A făcut o călătorie la Roma pentru a cere recunoaşterea drepturilor sale, dar şi pentru a obţine uşurarea pedepselor decretate împotriva adversarilor său, evitând astfel pericolul unei rupturi grave. Înţelegerea şi calmul său au făcut ca armele răzbunării să fie date la o parte şi să se realizeze o pace adevărată. Anselm moare la Canterbury în ziua de 21 aprilie 1109, fiind cinstit de toţi drept un mare apostol al adevărului şi al iubirii. În anul 1720, Papa Clement al XI-lea l-a proclamat "Învăţător al Bisericii".

* * *

Anselm este un nume teoforic, exprimând o formă de relaţie a omului cu Dumnezeu; este format din două cuvinte: Ans, o denumire a divinităţii la vechile popoare nordice, şi helm, cască, însemnând un obiect solid care protejează capul, iar la figurat, puterea lui Dumnezeu care apără viaţa concentrată în ceea ce are omul specific: gândirea. Atribuirea acestui nume ar putea exprima dorinţa părinţilor ca Dumnezeu să apere viaţa, capul, mintea copilului lor. Nu ştim dacă părinţii lui Anselm din Aosta au cunoscut această etimologie, dar viaţa lui ne-a arătat că sub ocrotirea lui Dumnezeu, gândirea omului este capabilă nu numai de o cunoaştere rece, dar şi de o iubire creatoare de viaţă şi de pace.

adaptare după "Vieţile Sfinţilor"
Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti