SFINŢII

Sf. Raimund de Penyafort (1175-1275)
preot
7 ianuarie (calendarul latin)

Papa Grigore al IX-lea, care timp de 6 ani l-a avut pe Raimund de Penyafort drept preţios colaborator, i-a comunicat odată că intenţionează să-i încredinţeze conducerea Arhiepiscopiei de Tarragona, post râvnit de mulţi. Raimund a rămas atât de consternat încât s-a îmbolnăvit grav. Acest umil şi învăţat frate dominican a evitat cu încăpăţânare orice fel de onoruri şi sarcini prestigioase, dar nu a reuşit întotdeauna. Era totuşi fiul castelanului Penyafort, al provinciei Catalonia din Spania. Refuzând o viaţă îndestulată şi cu multe distracţii, de foarte tânăr s-a dedicat studiilor filosofice şi juridice; la vârsta de 20 de ani era profesor la Universitatea Barcelona, iar la 30 de ani era profesor de jurisprudenţă la Bologna; în această funcţie primea din partea municipalităţii un salariu excepţional care însă imediat se epuiza pentru împlinirea diferitelor fapte caritate.

Întors la Barcelona, la chemarea Episcopului său, în 1220 a fost numit canonic; prietenul său Petru Nolasc l-a rugat să redacteze textul regulamentului de viaţă pentru noul ordin călugăresc al Mercedarilor, ce era în curs de organizare. În acelaşi timp au venit în Barcelona şi au întemeiat o mănăstire călugării dominicani, pe care el îi cunoştea de la Bologna. Raimund a renunţat la alte planuri şi a îmbrăcat haina în culorile alb-negru a dominicanilor. După 16 ani, în 1238, i s-a încredinţat conducerea supremă a ordinului, devenind al treilea magistru general (nume dat conducătorului suprem al dominicanilor), sarcină pe care nu a putut să o refuze. Timp de doi ani, a vizitat mergând pe jos toate mănăstirile ordinului, apoi a adunat Capitolul general la Bologna, şi aici a insistat şi a reuşit să-i fie acceptată demisia. Astfel, la etatea de 70 de ani a putut să se reîntoarcă în activitatea de învăţământ şi de păstorire spirituală.

Primind însărcinarea de a fi duhovnicul regelui Iacob al Aragoniei, nu a ezitat să dezaprobe conduita regelui în timpul unei expediţii insula Maiorca. Se istoriseşte că atunci când regele a interzis tuturor corăbiilor să se îndrepte spre continent, Raimund, voind să-şi manifeste dezaprobarea faţă de regele său, şi-a întins mantia pe apa oceanului şi urcând pe această neobişnuită barcă a ajuns până la Barcelona.

Una dintre operele sale apostolice vrednică de a fi amintită este activitatea depusă pentru a face cunoscută credinţa creştină în rândurile evreilor şi mahomedanilor stabiliţi în Spania. Din relatările tradiţionale, i se recunoaşte meritul de a fi apelat la Sf. Toma de Aquino, rugându-l să redacteze o «Summa contra Gentiles» - sinteză a tuturor conŹverselor între creştini şi necreştini -, pentru ca predicatorii să aibă îndemână un manual fundamental solid în confruntările de idei cu necreştinii. El însuşi a scris importante lucrări de teologie morală şi drept, între care este foarte renumită «Summa casuum», o expunere amplă a rezolvării diferitelor cazuri de conştiinţă, menită să ajute pe preoţi la administrarea corectă şi eficientă a tainei împăcării cu Dumnezeu.

A sfârşit viaţa sa pământească în jurul vârstei de 100 ani, la 6 ianuarie 1275 şi a fost declarat sfânt în anul 1601.

* * *

Cuvântul Raimund pare a fi în legătură cu un grup de două cuvinte din germana veche: ragin-mund; ragin însemnând sfat bun, iar mund protecţie, apărare; împreună aveau sensul de «cel care apăra prin sfatul bun pe cure îl dă». Ca şi multe alte prenume, şi acesta cuprinde în el istorie, idealuri, speranţe.

adaptare după "Vieţile Sfinţilor"
Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti