SFINŢII

Sfântul Ioan de Kenty (1390-1473)
23 decembrie (calendarul latin)

Kenty este o mică localitate aşezată la poatele munţilor Tatra, în Polonia, la o depărtare de circa opt mile de Cracovia; aici s-a născut în ziua de 24 iunie 1370 unul dintre oamenii renumiţi prin sfinţenia şi ştiinţa sa; deoarece ziua de naştere a coincis cu sărbătoarea naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, părinţii l-au numit Ioan, şi el a rămas în istorie cu numele de Ioan de Kenty, sau Ioan Conţiu, cum se recomanda el însuşi, potrivit obiceiului de a traduce în limba latină numele proprii. În această perioadă, tronul Poloniei a fost ocupat de lituanianul Vladislav II Iagello, care s-a căsătorit cu principesa moştenitoare Hedviga, a îmbrăţişat creştinismul şi a devenit regele polonezilor şi întemeietorul dinastiei Iagellonilor (1386-1572). Între operele mari realizate de acest suveran este şi întemeierea în 1400 a universităţii din Cracovia, la care Ioan Conţiu va ajunge profesor de filozofie şi teologie.

Ioan a primit primele cunoştinţe de literatură şi religie în casa părintească. Apoi a trecut la universitatea din Cracovia, unde a studiat cu un elan extraordinar, dorind, după cum mărturisea el, să ajungă un preot învăţat. După luarea gradelor universitare a fost sfinţit preot şi îndată numit profesor. În această calitate a participat la multe discuţii publice cu susţinătorii învăţăturilor husite, care adesea în loc de argumente se foloseau de insulte şi chiar de lovituri şi ameninţări, cărora Ioan se mulţumea să le răspundă: «Deo gratias» - «Mulţumesc lui Dumnezeu». Pentru a-l pune la adăpost de primejdia unor răzbunări, Episcopul de Cracovia l-a numit paroh de Ilkusi. Ca păstor sufletesc a fost la înălţimea pregătirii sale, prin zelul pentru formarea spirituală a credincioşilor săi şi printr-o dragoste neobosită faţă de cei săraci. De câteva ori a fost văzut întorcîndu-se acasă cu picioarele goale, deoarece pe drum întâlnise un om lipsit de încălţăminte şi i le dăduse pe ale sale. Într-o dimineaţă pe când mergea spre biserică a văzut pe un om căzut în zăpadă şi aproape mort de frig; s-a dezbrăcat de mantaua sa, l-a învelit şi l-a adus în parohie, iar el s-a întors la biserică pentru a celebra Sfânta Liturghie. Pe când se afla în rugăciune, după slujbă, vede că se apropie de el Preacurata Fecioară Maria purtând în mâini mantaua pe care o dăduse săracului.

Torturat de gândul la răspunderile unui păstor sufletesc, a cerut de la Episcop să fie eliberat de această sarcină şi trimis din nou la universitate, cerere ce i-a fost îndeplinită, spre bucuria studenţilor şi a profesorillor. Ioan Conţiu a îndeplinit şi funcţia de preceptor al principilor casei regale poloneze şi uneori era invitat să participe la recepţiile mondene ce aveau loc la curte. Într-o zi s-a prezentat la o astfel de recepţie într-o îmbrăcăminte simplă, şi portarul nu a voit să-i deschidă. Întorcându-se acasă şi-a schimbat hainele şi a revenit la castel; de data aceasta a fost introdus cu onoruri în sala de recepţie. Pe când stăteau la masă, din cauza neatenţiei unui servitor, un pahar s-a răsturnat,şi a pătat hainele lui Ioan. El a zâmbit împăciuitor: «E drept ca şi costumul meu să aibă partea sa, deoarece numai datorită lui am putut să intru aici».

Deviza după care s-a condus şi pe care o repeta deseori era aceasta: «Mai sus!»; în dificultăţile mici sau mari ale vieţii, el căuta să privească «mai sus», spre Dumnezeu, spre veşnicie, şi astfel loviturile pe care le primea în prestigiul, cariera sau interesele sale materiale nu i-au tulburat liniştea sufletului. Sfântul Ioan Kenty a fost şi un devotat vizitator al locurilor sfinte; a făcut un drum la Sfântul Mormât, şi de patru ori a mers în pelerinaj la mormintele Sfinţilor Apostoli din Roma. Se istoriseşte că într-una dinaceste călătorii a fost atacat de către tâhari, care i-au luat toate proviziile şi banii ce-i avea asupra lui şi la urmă l-au întrebat dacă mai are ceva. El le-a spus că nu mai are nimic, dar mergând mai departe şi-a adus aminte că avea câteva monede de aur cusute în haină. Pentru a nu se simţi vinovat de minciună, s-a întors, a căutat pe tîlhari şi le-a întins monedele rămase în haine. La acest gest cu totul neobişnuit, bandiţii i-au dat înapoi tot ce luaseră de la el.

În amintirea faptelor de caritate ale profesorului Ioan Kenty, la universitatea din Cracovia s-a păstrat mai multe veacuri obiceiul ca la masa profesorilor să rămână un tacâm liber, pentru un eventual cerşetor. Când bătea la uşă un sărac, servitorul strigă: «A venit un sărac», iar unul dintre profesori răspundea: «A venit Isus Cristos» - şi-l aşezau la masă.

Sfântul Ioan de Kenty a murit în noaptea de Crăciun a anului 1473 şi a fost declarat Sfânt în anul 1767. În calendarul vechi, comemorarea lui se făcea la 20 octombrie, dar calendarul nou a stabilit ziua de 23 decembrie, în apropierea datei morţii sale.

adaptare după "Vieţile Sfinţilor"
Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti