SFINŢII

Sfântul Corneliu (sec. III)
Papă
16 septembrie (calendarul latin)

Papa Corneliu şi episcopul de Cartagina, Ciprian, sunt două victime ilustre ale persecuţiei din timpul împăratului Valerian, primul fiind martirizat în iunie 253, iar al doilea, la 14 septembrie 258. Încă de la jumătatea secolului al IV-lea, în cărţile liturgice de la Roma sunt amintiţi împreună în aceeaşi zi, deoarece şi în viaţă au fost alături unul de altul, într-o problemă de mare însemnătate pentru ei personal şi pentru Biserica creştină.

Corneliu a fost ales papă în anul 251, după o îndelungată perioadă în care scaunul apostolic a fost vacant, din pricina persecuţiei declanşate de împăratul Deciu. Chiar de la început, Corneliu a întâmpinat împotrivirea preotului Novaţian, care îl acuza că, în timpul prigoanei, şi-a cumpărat cu bani un certificat de sacrificare, "libellum sacrificii", adică o dovadă eliberată de autorităţile de stat, care confirma că purtătorul a adus sacrificii zeilor Imperiului, şi astfel, acesta era la adăpost de multe neplăceri. Novaţian a lăsat să fie proclamat papă de către un grup de credincioşi. Conflictul ne arată preocupările primilor creştini cu privire la conduita ce trebuia urmată faţă de fraţii lor, care nu au dat dovadă de eroism în timpul persecuţiei, sau chiar au apostaziat, şi, după trecerea furtunii, doreau să fie reprimiţi în Biserică. Novaţian era rigorist; Corneliu avea o atitudine mai înţelegătoare, deşi personal era în afară de orice bănuială. Deoarece şi Biserica din Africa era confruntată cu aceeaşi problemă, episcopul de Cartagina a ţinut un conciliu şi a scris o carte, "De lapsis" - "Despre cei căzuţi". Papa Corneliu îi scrie episcopului Ciprian şi îi cere sprijinul; acesta îi trimite documentele Conciliului, precum şi tratatul De Ecclesiae unitate - "Despre unitatea Bisericii", şi se declară de partea lui Corneliu, împreună cu toţi episcopii africani. Între cei doi oameni s-a legat o prietenie strânsă. Novaţian a fost excomunicat.

Papa Corneliu a trimis Bisericilor locale textul hotărârilor luate de Conciliul din Cartagina cu privire la modul cum trebuie procedat faţă de apostaţii doritori să se reintegreze în Biserică. Istoricul Eusebiu citează câteva pasaje din scrisoarea adresată episcopului Fabius, unul dintre cei înclinaţi să nu accepte hotărârea oficială. Scrisoarea este de o mare însemnătate pentru noi, deoarece ne ajută să cunoaştem efectivul clerului roman, în jurul anului 250: 47 de preoţi, 7 diaconi, 7 subdiaconi, 42 de acoliţi, 42 de exorcişti, lectori, portari; se menţionează şi numărul de 1500 de văduve şi săraci ajutaţi de comunitatea creştină.

Imperiul Roman a cunoscut o epidemie groaznică de ciumă în anul 251; creştinii au fost consideraţi răspunzători, deoarece au provocat mânia zeilor prin refuzul lor de a aduce sacrificii. S-a declanşat un nou val de persecuţii, în timpul cărora papa Corneliu a fost exilat la Centum Cellae - astăzi, Civita Vecchia -, unde a murit în anul 253.

* * *

Numele personal Corneliu, foarte răspândit în lumea romană, are la bază cuvântul Cornu = corn. Trecerea de la acest cuvânt la un nume de persoană se explică prin valoarea simbolică atribuită cornului. Chiar în Vechiul Testament, cornul este simbol al bogăţiei şi al binecuvântării divine; sunetul cornului este chemarea la rugăciune şi penitenţă pentru nerecunoştinţele faţă de Dumnezeu. În acest înţeles, Corneliu poate exprima ideea de om binecuvântat, peste care s-a revărsat cornul abundenţei. Se întâlnesc şi variantele: Cornel, Cornea, iar pentru femei, Cornelia, cu diminutivul: Neli.

adaptare după "Vieţile Sfinţilor"
Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti