SFINŢII

Sfânta Roza de Lima (1586-1617)
23 august (calendarul latin)

Sfânta Roza de Lima este prima persoană din America de Sud ridicată la cinstea sfintelor altare de către Biserica Catolică; pentru acest motiv, este venerată ca patroană a ţării de origine, Perú, a întregii Americi Latine şi a Insulelor Filipine.

Ea s-a născut la Lima, marele oraş-port pe ţărmul Oceanului Pacific şi capitala Perú-ului, în ziua de 20 aprilie 1586. Părinţi iei, Gaspard de Flores şi Maria d'Oliva, erau urmaşi ai unor nobili veniţi din Spania. La botez, au dat copilei lor numele de Isabela, dar doica, indiana Mariana, privind la frumuseţea ei, a exclamat: "Eşti frumoasă ca o roză, un trandafir", şi de atunci a chemat-o numai cu numele de "Roza". Mai târziu, când Isabela a intrat în rândul terţiarelor dominicane, şi-a ales singură numele de Roza a Sfintei Maria; cu acest nume a fost trecută şi în calendarul sfinţilor.

Deşi, în aparenţă, viaţa ei s-a desfăşurat în mod simplu, obişnuit, în realitate, ea a fost o făptură cu totul deosebită prin puritatea ei sufletească, prin favoruri cereşti neobişnuite şi, mai ales, printr-o imensă dorinţă de a suferi. Pe lângă greutăţile vieţii unei familii sărăcite şi numeroase, Roza îşi impunea suferinţe voluntare dintre cele mai aspre. Pentru a nu-i indispune pe cei din jurul ei, cu învoirea părinţilor, şi-a construit în grădină o colibă, unde, după zece ore de muncă intensă ca brodeză şi croitoreasă, se retrăgea singură şi petrecea adesea încă zece ore în rugăciune, apoi se culca pe patul format dintr-o plasă de nuiele uscate. Pe trup purta o cingătoare aspră; sub broboadă avea ascunsă în păr o coroniţă de spini care-i tortura capul; zile întregi postea cu pâine şi apă, alteori se lipsea de orice hrană; pentru a evita ca mâinile-i catifelate să mai atragă atenţia cuiva, le-a introdus în apă de var. Când era bolnavă, se ruga lui Dumnezeu să-i mărească suferinţa; celor care veniseră să o încurajeze, le spunea: "Dacă oamenii ar şti ce mare lucru este a fi în harul lui Dumnezeu, nu s-ar înspăimânta de nici o suferinţă şi ar suporta în linişte orice durere, deoarece harul este rodul răbdării".

Gândurile şi purtarea Rozei, la o privire superficială, pot fi considerate rodul unei deformări psihice, a unei boli mintale, a maniei de autotorturare. Adevărul este altul. Roza avea un caracter foarte echilibrat şi vesel; nu găsea nici o bucurie în suferinţă; bucuria şi-o afla în cântul păsărelelor din jurul colibei, în frumuseţea trandafirilor din grădină, pe care îi îngrijea ea însăşi cu măiestrie de specialist, în ajutorarea persoanelor bolnave şi sărace, în participarea efectivă la viaţa şi munca numeroasei lor familii. Toate acestea dovedesc un psihic normal, sănătos, superior, care cunoaşte şi gustă bucuriile dăruite de Creator. Dar, deoarece a văzut în jurul ei cum dorinţa de îmbogăţire şi de plăcerile vieţii stingea în inimile oamenilor respectul şi dragostea faţă de semenii lor, Roza, urmând exemplul lui Cristos, a voit să-şi supună şi trupul ei celor mai grele chinuri, oferindu-i lui Dumnezeu suferinţa voluntară ca ispăşire pentru crimele şi nedreptăţile săvârşite. Este cazul soţiei iubitoare, care cere să intre în temniţă alături de soţul ei, nu pentru că iubeşte suferinţa, ci pentru că îşi iubeşte soţul. Roza nu a iubit suferinţa, dar l-a iubit pe Cristos, care suferea în indigenii insultaţi şi măcelăriţi de către cuceritori.

Roza este un suflet extraordinar, care a înţeles şi a trăit misterul participării la suferinţa mântuitoare a lui Cristos. Când i s-a cerut să dezvăluie această taină, a răspuns: "Pot să explic numai prin tăcere. Plăcerea şi fericirea pe care mi le oferă lumea sunt numai o umbră faţă de ceea ce simt eu". Apoi, dovedind un perfect simţ al realităţii, adaugă: "Nu mă gândeam că ar fi cu putinţă ca o făptură să fie lovită de atâtea suferinţe. Dumnezeul meu, să crească totuşi şi mai mult suferinţele, numai să crească şi iubirea mea faţă de Tine". Printr-o descoperire dumnezeiască, ştia că mai are puţin de trăit; cunoştea chiar şi ziua morţii sale. În fiecare an, de sărbătoarea Sfântului Bartolomeu, petrecea tot timpul în rugăciune; le spunea: "Aceasta este ziua cununiei mele veşnice". De fapt, a murit în ziua de 24 august 1617.

adaptare după "Vieţile Sfinţilor"
Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti