SFINŢII

Sfântul Ioan Gualberto (?-1073)
12 iulie (calendarul latin)

Între comorile de artă şi spiritualitate ale oraşului Florenţa, "oraşul florilor" din partea de nord a Italiei, se află şi biserica numită "San Miniato al Monte", veche ctitorie a călugărilor benedictini; în ea se păstrează cu veneraţie un crucifix foarte preţuit şi admirat de localnici şi vizitatori, nu pentru valoarea artistică, ci pentru faptul că în faţa lui cavalerul Ioan Gualberto a pornit pe drumul care avea să-l transforme în sfântul Ioan Gualberto.

Ioan era fiul mai mic al familiei Gualberto Vidomini, familie nobilă şi bogată, dar lovită de o grea durere: copilul întâi născut, fratele mai mare al lui Ioan, fusese ucis în floarea vârstei de un alt cavaler. Onoarea familiei şi obiceiul timpului cereau ca cineva din familia victimei să răzbune crima prin crimă; Ioan, stăpân pe meşteşugul armelor, se obligă să împlinească el această datorie de onoare. După o căutare zadarnică de mai multe luni, într-o zi de Vinerea Mare, venind dinspre munte pe un drum îngust mărginit de o prăpastie, înainte de a intra în oraş se întâlneşte faţă în faţă cu cavalerul ucigaş. Acesta, dându-şi seama că nu mai era cu putinţă să scape de sabia deja scoasă din teacă, cade în genuchi şi întinde larg mâinile tremurânde. Pe pământul pietros se proiectează umbra unei cruci; în ochii lui Ioan apare deodată muntele Golgota şi Răstignitul din Vinerea Paştelui îndreaptă spre el o privire plină de bunătate, iertătoare. Încet îşi întoarce sabia în teacă, şi parcă purtat de o mână nevăzută coboară de pe cal, se apropie de cel care-i luase viaţa fratelui său, îl ridică de la pământ şi-l îmbrăţişează în semn de iertare. Nu a mai putut rosti nici un cuvînt. Cu inima bătând puternic, se îndreaptă spre biserica San Miniato al Monte, intră şi se aruncă în genunchi la picioarele Sfintei Cruci. Biografii contemporani ai sfântului afirmă că în acel moment chipul lui Cristos de pe cruce şi-a mişcat capul în semn de mulţumire şi a aprobat. O pace dulce i-a cuprins sufletul şi întreaga fiinţă; atunci a simţit în adâncul inimii chemarea de a părăsi viaţa plină de ură, amăgire şi stricăciune a lumii. Şi a răspuns cu hotărâre: "Da! Iată, vin, Doamne, să fac voia Ta".

Cu toată împotrivirea familiei, şi mai ales a tatălui, împotrivire cu totul firească şi de înţeles, Ioan cere să fie primit în mănăstirea benedictinilor din apropierea bisericii San Miniato al Monte. Aici începe ucenicia vieţii monahale cu sinceritate şi dăruire totală; se gândea fericit că a găsit locul unde nu va mai fi atins de ademenirile ucigătoare ale răutăţii şi degradării morale. În curând însă observă că şi între zidurile mănăstirii se strecoară multe dintre slăbiciunile şi păcatele lumii. În mod deosebit, setea de cîştig ajunsese să scoată la vânzare până şi lucrurile sfinte, şi diferite funcţiuni bisericeşti, constituind păcatul grav ai simoniei. Sentimentul cavaleresc al dreptăţii şi onoarei, precum şi respectul pentru sfinţenia serviciilor divine, l-au determinat să protesteze împotriva unei alegeri frauduloase de Episcop, şi de abate al mănăstirii. Această atitudine i-a atras mari neplăceri, care l-au determinat să părăsească mănăstirea.

Dornic de a găsi un loc de reculegere, s-a îndreptat spre pădurea de la poalele munţilor Apenini, pe malul rîului Arno, în valea numită Vallombrosa. În urma lui au mai venit câţiva tineri mânaţi de aceleaşi gânduri sfinte; împreună ei au pus temeliile uneia dintre cele mai vestite mănăstiri ale evului mediu: mănăstirea benedictină de la Vallombrosa. La început a fost o casă mare, rustică, construită din lemn şi tencuită cu var; în ea şi-au găsit adăpost tot mai numeroşi cavaleri care alergau acolo atraşi de sfinţenia incoruptibilului Ioan şi hotărâţi ca şi el să lupte împotriva simoniei.

La Vallombrosa, luxul, ambiţia, simonia, erau necunoscute; cei care băteau la poarta mănăstirii şi rugau să fie primiţi, erau trimişi mai întâi să aibă grijă de porci un timp destul de îndelungat, mai ales dacă veneau din rândul nobilimii; era perioada de probă a sincerităţii şi hotărârii lor. Ioan Gualberto, din partea sa, nu a voit niciodată să devină preot şi a refuzat orice fel de funcţie de conducere. Încetul cu încetul, sufletul proaspăt şi viguros al vieţii spirituale de la Vallombrosa a început să pătrundă în mănăstirile şi instituţiile bisericeşti din Florenţa; autorităţile oraşului au hotărât să încredinţeze cheile tezaurului şi sigiliul Republicii în grija şi paza călugărilor formaţi la şcoala lui Ioan Gualberto. Lupta pe care el o ducea împotriva alergării nesocotite după avere şi onoruri a ajuns să fie cunoscută şi admirată de întreaga Italie. Papa Leon al IX-lea însuşi a făcut un drum lung pentru a-l vizita pe omul trimis de Dumnezeu să cureţe via sa de mărăcinii simoniei.

În anul 1073, Ioan Gualberto urma să împlinească vîrsta de 80 de ani; înainte de a închide ochii, le-a spus fraţilor adunaţi în jurul său: "Când vreţi să alegeţi un superior, căutaţi pe acela dintre voi care este cel mai umil, cel mai blând, cel mai râvnic în a se mortifica pe sine însuşi". Fără să intenţioneze, el le-a dăruit de fapt portretul propriului său suflet.

adaptare după "Vieţile Sfinţilor"
Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti