SFINŢII

Sfântul Vincenţiu (sec. III-IV)
diacon martir
22 ianuarie (calendarul latin)

Diaconul spaniol Sfântul Vincenţiu este martirul cel mai celebru din peninsula iberică. Un secol după moartea sa de martir, întâmplată probabil în 304, Sfântul Augustin în fiecare an îi dedica o omilie în această zi. Acta, Actele martiriului său, apocrife ca şi multe Passio ale altor martiri, se inspiră din documente şi tradiţii cărora nu li se poate tăgădui o parte de adevăr. Reduse la esenţial, faptele istorice sunt acestea: Vincenţiu, de loc din Huesca, în timpul persecuţiei lui Diocleţian, este adus în lanţuri de la Saragosa la Valencia, pentru ca împreună cu Episcopul său să fie judecat de către guvernatorul Dacian; aici, la Valencia, a sfârşit prin moarte de martir.

La aceste puţine însemnări istorice se adaugă amănuntele pitoreşti relatate în Acta. Episcopul de Saragosa, neîndemânatic în oratorie şi bâlbâit, s-a simţit fericit să întâlnească pe tânărul Vincenţiu, bine pregătit din punct de vedere intelectual şi înzestrat cu darul vorbirii. L-a sfinţit diacon şi i-a dat misiunea să-l ajute în predicarea Evangheliei.

Între timp, în imperiul roman, împăratul Diocleţian declanşase prigoana împotriva ceştinismului; Dacian, guvernatorul Valenciei, nu a întârziat să arunce în lanţuri personalităţile mai de vază ale Bisericii spaniole.

Diaconul Vincenţiu, cu lanţurile la picioare, a fost adus pe jos de la Saragosa la Valencia, împreună cu Episcopul său; nici chiar în această situaţie nu a încetat să îşi îndeplinească misiunea de vestitor al Evangheliei. În numele Episcopului său ia cuvântul şi răspunde acuzaţiilor aduse de guvernator, apoi îi expune mesajul evanghelic, eliminând deformările susţinute de cei ce urau credinţa creştină.

Dacian nu s-a lăsat convins, dar a înţeles că adversarul care trebuia învins era de fapt Vincenţiu. Pentru a-i frânge rezistenţa, a dat poruncă să fie torturat.

Diaconul din Saragosa, cu oasele frânte şi plin de răni, este aruncat într-o celulă întunecoasă presărată pe jos cu cioburi tăioase, pentru a-i prelungi chinul. Însă Vincenţiu, cu glasul său încă răsunător, intonează un imn de mulţumire către Dumnezeu. Guvernatorul, pentru a-l lipsi de meritul de a fi murit astfel, porunceşte să fie aşezat cu atenţie într-un pat moale; dar înainte de aceasta, diaconul îşi dă sufletul.

Trupul neînsufleţit i-a fost aruncat pe câmp, ca să fie mâncat de animalele sălbatice; dar îndată apare un corb puternic care alungă păsările răpitoare şi carnivore ce se adunaseră în jurul cadavrului. Atunci Dacian a dat ordin ca trupul diaconului să fie pus într-un sac împreună cu o piatră grea şi aruncat în apă; trupul nu s-a scufundat; apele l-au purtat mai departe şi apoi l-au aruncat la mal, de unde a fost luat cu cinste de către creştini, care l-au înmormântat şi au ridicat o biserică deasupra mormântului.

* * *

În calendarul bisericesc sunt mulţi sfinţi care poartă acest nume; el a fost şi este îndrăgit de către creştini pentru ecoul său sufletesc: Vincentius = cel care învinge. Cuvântul Vincenţiu vine de la participiul prezent al verbului vinco-vincere-vincens-vincentis. La auzul acestui nume, creştinul îşi aduce aminte cuvintele Apocalipsului: "Cel care va învinge va îmbrăca haină albă; eu niciodată nu îi voi şterge numele din cartea vieţii, ci îl voi recunoaşte înaintea Tatălui meu şi a îngerilor săi." (Ap. 3,5).

adaptare după "Vieţile Sfinţilor"
Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti