SFINŢII

TATĂL ÎŞI ÎNCREDINŢEAZĂ FIICA PĂRINTELUI CERESC

Mulţi adulţi - din familie şi dintre preoţi - nu înţelegeau de ce o fetiţă atât de tânără ("încă un copil!") voia să intre într-o mânăstire de clauzură. Dar tatăl a înţeles. El a ştiut mereu că sarcina lui era aceea de a-şi conduce copiii spre Tatăl care este în ceruri şi să-i încredinţeze în mâinile lui. Şi acum acel moment sosise. Tereza a vorbit cu tatăl ei pe 29 mai 1887. La începutul acelei luni, Louis Martin suferise deja un prim atac trecător de paralizie.

Nu ştiam ce modalitate să folosesc pentru a-i dezvălui Tatălui meu vocaţia mea... Cum să-i vorbesc ca s-o lase pe regina lui, tocmai lui, care-şi sacrificase deja cele trei fiice mai mari?... Totuşi trebuia să mă hotărăsc, aveam aproape 14 ani jumătate, numai şase luni ne mai despărţeau de frumoasa noapte de Crăciun în care hotărâsem să intru la mânăstire, la aceeaşi oră la care, cu un an înainte, primisem "harul meu".

Pentru a-mi face marea destăinuire, am ales ziua de Rusalii: toată ziua i-am implorat pe Sfinţii Apostoli să se roage pentru mine ca să-mi inspire cuvintele pe care trebuia să le spun... Nu erau chiar ei cei care trebuiau s-o ajute pe fetiţa timidă pe care Dumnezeu o destinase să devină apostolul apostolilor cu rugăciunea şi cu sacrificiul?... Doar după-masă, la întoarcerea de la vespere, am găsit ocazia de a vorbi cu Tatăl meu iubit. Se aşezase pe marginea cisternei şi acolo, cu mâinile împreunate, contempla minunile naturii: soarele, al cărui foc îşi pierduse ardoarea, făcea să strălucească vârful pomilor înalţi, unde păsărelele cântau bucuroase rugăciunea de seară. Chipul frumos al Tatei avea o expresie cerească, simţeam că pacea îi inunda inima. Fără să spun vreo vorbă, m-am aşezat lângă el, cu ochii deja în lacrimi; el m-a privit cu gingăşie, mi-a luat capul în mâini şi mi l-a sprijinit pe inima sa spunându-mi: "Ce ai, regina mea mică?... spune-mi...". Apoi ridicându-se, ca pentru a-şi ascunde emoţia, a început să se plimbe încetişor cu mine, ţinându-mi mereu capul pe inima sa.

Printre lacrimi i-am destăinuit dorinţa mea de a intra în Carmel: atunci lacrimile sale au început să se amestece cu ale mele, dar nu a rostit nici un cuvânt ca să mă îndepărteze de vocaţia mea, s-a mulţumit pur şi simplu să-mi atragă atenţia că eram încă foarte tânără pentru a lua o hotărâre atât de mare. Dar eu mi-am apărat aşa de bine cauza, că el, cu natura sa simplă şi dreaptă, s-a convins imediat că dorinţa mea era a lui Dumnezeu însuşi şi, în credinţa lui profundă, a exclamat că Bunul Dumnezeu îi făcea o mare onoare cerându-i-le astfel pe fiicele lui.

Am continuat mult timp plimbarea noastră; inima mea, alinată de bunătatea cu care incomparabilul meu Tată primise secretele ei, se revărsa cu dulceaţă în a sa. Tatăl părea să se bucure de acea bucurie liniştită pe care-l dă sacrificiul consumat, mi-a vorbit ca un sfânt şi aş vrea să-mi amintesc cuvintele lui pentru a le scrie aici, dar din ele nu am păstrat decât o amintire prea suavă pentru a o putea exprima.

Ce îmi amintesc perfect a fost gestul simbolic pe care iubitul meu Rege l-a făcut fără să-şi dea seama. Apropiindu-se de un zid nu foarte înalt, mi-a arătat nişte floricele albe asemănătoare crinilor în miniatură şi, luând una din acele flori, mi-a dat-o explicându-mi cu câtă grijă Bunul Dumnezeu o făcuse să se nască şi o păstrase până în ziua aceea. Auzindu-l vorbind, credeam că ascult povestea mea, atât de mare era asemănarea dintre ce făcuse Isus pentru mica floare şi mica Tereza.

(Manuscrisul A)