SFINŢII

CA SFÂNTA FECIOARĂ

Într-o "supremă mărturie", dată de Paulina şi Celina (surorile Terezei), se poate citi: "Noi afirmăm că Tereza, din cea mai fragedă pruncie şi până la moarte, ni s-a părut mereu - tocmai datorită drăgălăşeniei sale, calmului discret, deplinei stăpâniri de sine, tăcutei şi rezervei ei calme - ca o copie cerească ("une céleste repliqué") a Fecioarei Maria. Ea ar fi putut să se creadă confirmată în har, aşa cum ne-a fost spus de către propriii ei confesori.

Pentru Tereza, Maria era înainte de toate "Mama cerului", care îi zâmbise în timpul gravei boli care o lovise la zece ani. "Mama cerului" o numea şi pe mama moartă, care o proteja de-acum din Paradis. Le numea deci pe amândouă, indiferent, "Maman". O contempla pe Fecioară cu o gingăşie şi o familiaritate infinită, într-o epocă în care mulţi predicatori preferau să se lungească cu "gloriile şi privilegiile Mariei". Dar şi mai profund, ea simţea o deosebită sintonie cu Sfânta Fecioară, când era vorba de problema păcatului".

Tereza ştia că nu comisese păcate mari niciodată, dar spunea că Dumnezeu fusese cu ea şi mai milostiv decât cu ceilalţi. Celorlalţi Dumnezeu le ierta păcatele, pe ea o împiedica să le comită. Cu ceilalţi, Dumnezeu era milostiv, cu ea îşi folosea toată milostivirea, până la a o împiedica să păcătuiască.

Bineînţeles că Tereza nu se simţea "concepută neprihănită" ca Maria, dar se simţea aproape de ea: pentru că Dumnezeu îi permisese să rămână mereu inocentă, mereu o copilă. Dar cum locul Mariei neprihănite era la picioarele Crucii (pentru a primi "toată milostivirea" şi a o revărsa asupra Bisericii), astfel Tereza ştia că acela era şi locul destinat ei. Pe 8 septembrie 1897, Tereza a trasat cu greu, pe o imagine, ultimele sale rânduri: O, Marie, dacă eu aş fi Regina cerului şi tu ai fi Tereza, aş vrea să fiu Tereza pentru ca tu să fii Regina Cerului.

După două luni de la intrarea mea (în mănăstire) (...) am făcut o spovadă generală, aşa cum nu mai făcusem niciodată. La sfârşit, Părintele mi-a spus aceste cuvinte, cele mai consolatoare care au ajuns vreodată la sufletul meu: În faţa Bunului Dumnezeu, a Sfintei Fecioare şi a tuturor Sfinţilor, declar că dumneavoastră nu aţi comis niciodată un singur păcat de moarte." Apoi a adăugat: "Mulţumiţi-i Bunului Dumnezeu pentru ce a făcut pentru dumneavoastră, pentru că dacă El v-ar părăsi, în loc să fiţi un îngeraş, aţi deveni un drăcuşor".

Ah! nu mi-era greu să cred, simţeam cât eram de slabă şi de imperfectă, dar recunoştinţa îmi umplea sufletul...

(Manuscrisul A)

Iată un exemplu care-mi va ilustra un pic gândul.

Să presupunem că fiul unui medic priceput se împiedică în drumul său de o piatră care-l face să cadă şi că această căzătură îi provoacă ruperea unui membru, imediat tatăl se duce la el, îl ridică cu iubire, îi îngrijeşte rănile, folosindu-şi pentru acest lucru toate resursele artei sale medicale, şi în curând fiul, complet vindecat, îşi manifestă propria recunoştinţă. Bineînţeles că acest fiu are perfectă dreptate să-şi iubească tatăl! Dar voi face şi o altă presupunere: tatăl, aflând că pe drumul fiului său se găseşte o piatră, se grăbeşte să ajungă înaintea lui şi o înlătură (fără să fie văzut de nimeni). Bineînţeles că acest fiu, obiect al gingăşiei prevăzătoare, NEŞTIIND de nenorocirea de care l-a eliberat tatăl, nu-i va manifesta propria recunoştinţă şi îl va iubi mai puţin decât dacă ar fi fost vindecat de el... dar dacă află pericolul de care a scăpat, nu-l va iubi poate mai mult? Ei bine, sunt eu acea fetiţă obiectul iubirii prevăzătoare a unui Tată care (...) vrea să-l iubesc pentru că mi-a iertat, nu mult, ci totul. Nu a aşteptat să-l iubesc mult ca Sfânta Magdalena, ci a dorit ca EU SĂ ŞTIU că am fost iubită cu o iubire de o prevedere inexprimabilă, pentru ca acum eu să-l iubesc la nebunie!...

(Manuscrisul A)

Apropo de Sfânta Fecioară Maria, trebuie să-ţi mărturisesc una din "familiarităţile" mele cu ea. Uneori mă trezesc că-i spun: "Buna mea Fecioară Sfântă, cred că sunt mai norocoasă decât tine, pentru că eu te am ca Mamă, dar tu, tu nu ai nici o sfântă Fecioară pe care s-o iubeşti... E adevărat că tu eşti Mama lui Isus, dar pe acest Isus tu ni l-ai dăruit în întregime!... iar El, pe Cruce, te-a dăruit nouă ca Mamă. Astfel noi suntem mai bogate decât tine, pentru că îl avem pe Isus şi şi tu ne aparţii (...). Iată că eu, biată creatură mică, sunt, nu slujitoarea ta, ci fiica ta. Tu eşti Mama lui Isus şi eşti şi Mama mea". Fără îndoială că sfânta Fecioară râde de naivitatea mea şi, totuşi, ceea ce spun, e adevărat!...

(Scrisoarea 137, din 19 septembrie 1892)

O, Mama mea preaiubită, în ciuda micimii mele, şi eu posed ca şi tine, închis în mine, pe Atotputernicul. Şi totuşi nu tremur văzând micimea mea, pentru că tezaurul Mamei aparţine fiilor ei. Şi eu sunt fiica ta, o dragă Mamă. Virtuţile tale, iubirea ta, poate că nu-mi aparţin? Aşa este, când în inima mea coboară Ostia strălucitoare; Isus, Mielul tău dulce, crede că se odihneşte în Tine.

(Poezia: De ce te iubesc, Maria, strofa a 5-a)