SFINŢII

CAPITOLUL VIII
CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU NU ESTE ÎNCĂTUŞAT

57. Opera de unificare a lui Cristos
Scrisoarea către Efeseni

Chiar şi la Roma, Paul era capul unei organizaţii foarte întinse ce cuprindea lumea. Un om ca el era capabil să profite şi de o situaţie nefavorabilă. Toate comunităţile din Orient fuseseră alarmate: Paul e închis la Roma! Toţi se roagă pentru el în adunările lor, îi scriu scrisori cordiale, îi trimit curieri ca să-l pună la curent cu situaţia comunităţii lor, să primească directive şi, în schimb, să împărtăşească cu dânsul captivitatea sa. Macedonia era reprezentată prin Aristarh, Galaţia prin Timotei, Efesul l-a trimis pe Tihic, Colose pe întemeietorul Epafras, Filipi pe Epafrodit. Pentru creştinătate, celula apostolului devenise un sanctuar, un loc de pelerinaj.

Scrisorile din captivitate ne arată o nouă orientare în gândirea paulină. Toma de Aquino a remarcat diferenţa ce există între fiecare grup de scrisori. În scrisorile anterioare, Paul a descris lucrarea de mântuire săvârşită de Cristos în sufletul individual. Această meditaţie se termină cu Scrisoarea către Romani. În scrisorile din captivitate, Paul priveşte mântuirea în ansamblul ei în sânul Bisericii, pe care scrisorile pastorale o fac în funcţie de ierarhia Bisericii. Scrisoarea către Evrei, chiar de nu e scrisă de

mâna sa, totuşi termină şirul ideilor, se întoarce spre punctul central al vieţii supranaturale, spre Marele Preot Isus Cristos. În calitatea sa de apostol itinerant şi întemeietor de Biserici, a trebuit să se ocupe mai mult de oameni şi de problemele lor personale. Ajuns acum pe culmea vieţii, el aruncă o privire de ansamblu asupra operei sale. Atmosfera de luptă s-a risipit. El a devenit mai bătrân, mai liniştit, mai matur şi mai luminat. Se citeşte ici şi colo câte o expresie dictată de o mişcare colerică, precum se aude tunetul unei furtuni ce se îndepărtează (Col 2,16-20; Fil 3,1-6). Roma cea universală deştepta în el alte gânduri cu privire la viitor. Paul a fost mereu un universalist şi un om de societate. Roma îi sugera pe deplin viziunea universală a unităţii, o viziune sintetică asupra aspectului social al întreprinderii sale, sensul Bisericii, al omenirii, al întregului cosmos. Şi concepţia sa despre Cristos s-a mărit.

Adresarea tradiţională "Către sfinţii care sunt în Efes" nu este originală. Mulţi văd astăzi, asemenea lui Marcion în secolul al II-lea, în această scrisoare o scrisoare adresată laodiceenilor, pomenită în Scrisoarea către Coloseni: "Îndată ce această scrisoare va fi citită de voi, aveţi grijă ca ea să fie citită şi în Biserica din Laodiceea, iar voi să o citiţi pe cea trimisă laodiceenilor" (Col 4,16). Dar scrisoarea poartă în sine caracterul unei circulare generale, fiind scrisă în mai multe copii, menită să ajungă la mai multe comunităţi vecine din regiunea Efesului. De aceea ea este lipsită de un salut special la început ca şi la sfârşit. Părinţii apostolici ştiau apoi că în cele mai vechi manuscrise (de exemplu, Cod. Vaticanus), după cuvintele "Către toţi sfinţii" era lăsat un loc liber pentru a fi introdus numele unui anumit oraş: Efes, Laodiceea, Hierapolis. Deoarece Scrisoarea către Efeseni reia anumite formule din Scrisoarea către Coloseni, probabil că ambele scrisori au fost scrise cam în acelaşi timp.

Nici una dintre scrisorile sale nu se exprimă pe un ton aşa de solemn, cu o astfel de bogăţie de expresii, cum este Scrisoarea către Efeseni. Ea pare să fie ecoul unei predici însufleţite, aşa cum Paul o făcuse la Roma. Salutul de la începutul scrisorii are forma unui imn religios. Într-o înduioşare mistică, vine asupra autorului copleşirea unei viziuni.

Dumnezeu cel întreit şi-a ataşat lumea şi omenirea prin acest triplu "inel veşnic" care constituie "opus tripartitum - opera tripartită" a creaţiei, a mântuirii şi a sfinţeniei. Nu trebuie să ne mai temem că pe viitor lumea va aluneca din mâna lui Dumnezeu pentru a cădea într-un neant absolut şi nici că omul va evada pentru totdeauna din economia mântuirii adusă de Cristos. Aşadar, noi putem distinge trei şiruri de idei în Scrisoarea către Efeseni: 1) Pre-sfinţirea universului chiar înainte de creaţie, prin includerea sa în iubirea cea veşnică a lui Dumnezeu; 2) Sfinţirea existenţială datorită întrupării şi mântuirii aduse de Fiul; 3) Sfinţirea comunitară a Bisericii prin Sfântul Duh.

Cristos n-a intrat în această lume pentru o clipă, ca un meteorit strălucitor, şi nici pentru a aduce o nouă învăţătură, ci Tatăl l-a trimis din adâncimile vieţii trinitare în această lume, potrivit unui plan al mântuirii veşnice, ca să "reunească în el tot ceea ce există". Gândirea umană a şovăit între două erori: cosmosul îi părea totul sau nimic; el îl va privi ca pe un Dumnezeu sau îl va despărţi de Dumnezeu, pentru a-l face să cadă în nimic. Ambele atitudini, divinizarea lumii şi laicizarea ei au fost opera păcatului. Iată că a venit Fiul lui Dumnezeu care a săvârşit lucrarea cea mare a unificării. El, primul născut înainte de orice făptură, a unit într-un fel nou lumea cu Dumnezeu; el însuşi devine ancora şi instrumentul de legătură. Paul vede omenirea cea nouă venind din sânul Tatălui (1,3-6), din inima Fiului (1,7-12) şi din Sfântul Duh (1,13-14). Cauza primă a tuturor lucrurilor este iubirea veşnică şi necreată. Fiul spune "Tată!" şi ne îngăduie şi nouă să-i spunem "Tată!" Leagănul cel veşnic al omenirii se află situat în ideea iubitoare a lui Dumnezeu şi în hotărârea alegerii sale. El ne binecuvântează în timp, deoarece ne-a cunoscut şi predestinat înainte de timp. Noi n-am fost niciodată un pur neant, o idee platonică universală, ci mereu ceva cu totul determinat în gândul lui Dumnezeu, ceva unic şi individual. Tot ce se revarsă în timp ca binecuvântare asupra omenirii nu e decât realizarea acestei alegeri iubitoare. Această existenţă ideală în Dumnezeu "înainte de întemeierea lumii" este primul inel al creaţiei.

Însă orânduirea creatoare iniţială a fost distrusă şi trebuia restabilită în Cristos şi raportată la punctul ei central. Chiar şi lumea duhurilor îşi primeşte prin întruparea lui Cristos un nou cap. O dată cu "răscumpărarea prin sângele său" începe o nouă epopee, supranaturală: întruparea este consacrarea acestei lumi, moartea pe cruce îi asigură sfinţirea. Chiar şi lumea materială are nevoie de această consacrare a existenţei sale. Mântuirea e o lucrare dificilă chiar şi în sufletul individual, însă şi mai dificilă la popoare care opun o anume rezistenţă din motive rasiale şi naţionale! Dumnezeu ne-a dat arvuna Duhului ca dovadă că el nu-şi va schimba decizia. Într-o puternică antiteză, "odinioară-acum", fără Cristos-împreună cu Cristos, Paul pune faţă în faţă cele două perioade ale omenirii: pe de o parte, iudeii şi popoarele păgâne, "cei ce sunt aproape şi cei ce sunt departe", omenirea împărţită în greci şi barbari, hărţuită de duhurile rele, dominată de duhul lumii ca păgânii sau trăind într-o splendidă izolare, sau în certitudinea unei justificări personale ca iudeii, şi, pe de altă parte, noul popor al lui Dumnezeu, omenirea unită cu Cristos, noua "civitas Dei - cetate a lui Dumnezeu", întrevăzută de Augustin, presimţită de Platon şi al cărei liant este Cristos, cheia de boltă (1,10). "Voi, cei care odinioară eraţi departe, acum sunteţi în Cristos Isus, prin sângele lui toţi v-aţi apropiat". Cristos a smuls omenirea din starea de deznădejde. Fără Cristos, noi am fi rămas în întunericul deznădejdii. Prin el se restabileşte inelul de aur al creaţiei. Aceasta este sfinţirea existenţei omenirii.

Această sfinţire se împlineşte prin sfinţirea comunităţii. Dumnezeu i-a descoperit lui Paul "planul său misterios", modul în care va zdrobi rezistenţa omenească. Cristos a întemeiat un organism de mântuire care cuprinde omenirea; acesta este Biserica, trupul său mistic, social, vizibil. Mântuirea nu trebuie să se concentreze în primul rând asupra destinului fiecărui individ, ci asupra tuturor. Desigur că Paul ştie că Cristos s-a jertfit pentru el personal (Gal 2,20); cu toate acestea, Cristos vedea în el nu o fiinţă izolată, ci un membru ce face parte din omenirea integrată în trupul său mistic. După cum păcatul originar nu este decât o participare la o greşeală colectivă, în baza legăturii noastre de sânge cu acel cap vinovat al omenirii, care este Adam, tot aşa, mântuirea individuală nu poate fi înţeleasă decât ca o participare la răscumpărarea universală datorită unirii mistice cu Cristos, care este capul omenirii răscumpărate. Aici am ajuns la inima teologiei pauline. După cum Cristos este pleroma, plenitudinea lui Dumnezeu, tot aşa Biserica este pleroma lui Cristos, integrarea sa socială, mondială şi temporală, "plinătatea Aceluia care le împlineşte pe toate în toţi". În imaginea impresionantă a Bisericii, trupul mistic al lui Cristos, depăşind frontierele acestei lumi, se vede întemeiată acţiunea eficace a lui Cristos asupra lumii întregi. Stoicismul pregătise astfel drumul pentru ecleziologia paulină prin învăţătura sa asupra lumii, trupul vizibil al lui Dumnezeu. După cum în orice organism mărimea şi plenitudinea dezvoltării sunt puse de la început în germen, tot aşa trebuie să se dezvolte şi Biserica; ea trebuie să ajungă la "starea omului matur", la "măsura staturii perfecte a lui Cristos". Ea este adunarea tuturor supuşilor lui Dumnezeu, împărăţia lui Dumnezeu, "poporul lui Dumnezeu", care are ocârmuirea reală şi dreptul de stat în ceruri, locul său spiritual în sfera mântuirii lui Cristos, în timp ce comunităţile creştine izolate nu sunt decât "coloniile lui Dumnezeu pe pământ". După cum s-a manifestat la cel dintâi "fiat" şi la cel de-al doilea "fiat" al întrupării lui Cristos, tot aşa se arată Duhul Sfânt şi în creaţia Bisericii ca o "forţă ce dă viaţă" (Dominum et Vivificantem). Nu reprezintă nici voinţa, nici planurile omeneşti, nici tendinţa umană de a uniformiza cea care formează asemănarea lăuntrică, ci trăirea în Cristos: "Un trup şi un spirit, un Domn, o credinţă, un Botez, un Dumnezeu şi Tată al tuturor". Peretele despărţitor, zidul separator dintre curtea păgânilor şi templul de la Ierusalim, acest simbol de separare omenească într-o clasă religioasă dominatoare, un popor ales, o aristocraţie religioasă, pe de o parte, şi, de cealaltă parte, marea masă a celor de "neatins", a căzut. Această transformare a omenirii într-o figură nouă prin Cristos în Biserică este al treilea inel de nuntă al omenirii.

Paul trebuie să fi fost un profet clarvăzător, un optimist divin, dacă a fost capabil ca, în cămăruţa lui închiriată de la Roma, în prezenţa unui număr neînsemnat şi a slabei influenţe a creştinilor, să schiţeze un tablou aşa de măreţ al Bisericii! Este acel optimism divin care se descoperă în cuvintele lui Isus: "Nu te teme, turmă mică". Un teolog care s-ar fi mulţumit să pună cap la cap formule gnostice şi păgâne spre a forja un nou sistem de gândire n-ar fi putut scrie aşa ceva; era fapta unui vizionar care experimentase pe socoteala sa puterea mântuirii, care transformase "într-o menire nouă" specia umană de altădată (2,15). În felul acesta, din măreaţa viziune a unităţii Bisericii, Paul deduce necesitatea unei practici morale uniforme. Omul cel nou, transformat, trebuie să aibă un nou stil de viaţă. Fiinţa sa cea nouă, identică la toţi, trebuie să-i inspire o nouă morală creştină, o linie de viaţă uniformă, o armonie a sufletelor. Toate îndemnurile morale ale Apostolului din a doua parte a scrisorii se bazează pe unirea noastră reală cu Cristos şi cu Biserica.

Această privire globală a lui "Corpus Christi mysticum" ne apare nouă astăzi ca o gingaşă metaforă, un mod pur simbolic de a ne exprima. Dar pentru Paul această unitate mistică e tot atât de reală ca şi unitatea naturală a neamului omenesc. Există în omenire o solidaritate atât în rău, în păcat, cât şi în bine, în har. Pentru Paul, această legătură de unitate a spiritului este iubirea. Întreaga creaţie şi istorie a omenirii sunt pentru el o simplă mişcare de iubire care pleacă din inima lui Dumnezeu şi tot acolo se întoarce. Toate mizeriile vieţii, toate strâmtorările omeneşti nu vor dispărea decât prin forţa iubirii. Este o idee paulină atunci când sfântul Augustin zice: "Si angustiantur vasa carnis, dilatentur spatia caritatis - Dacă se strâmtorează modul de existenţă, să se lărgească atunci caritatea!"

Pornind de la această vedere de ansamblu, Paul aduce o soluţie la problema principală a timpului: problema căsătoriei şi a iubirii sexuale. Cei mai nobili gânditori şi oameni de stat, ca Socrate, Platon, Aristotel, Pericle, încuviinţau concubinajul şi pederastia (iubirea homosexuală) şi îi atribuiau mai ales acesteia din urmă o înaltă valoare educativă. Cu toate acestea, erotismul masculin a dus tot mai mult la dispreţul faţă de căsătorie şi la drepturile naturale ale femeilor în cercul culturii greceşti. Aşadar, la izvorul creator al omenirii, căsătoria trebuia ataşată la prima sursă a vieţii, care este Dumnezeu. Şi în felul acesta, Paul scoate, în felul său generos, din mistica sa despre Biserică, mistica sacramentală a căsătoriei. În textul din Geneză (2,24), care prezintă instituirea căsătoriei din punct de vedere natural, Paul vede prevestirea şi icoana oricărei situaţii de viitor. "În acest cuvânt al Scripturii, zice el, e ascuns un mare mister, un sens tipic şi alegoric: vorbesc despre unirea dintre Cristos şi Biserica sa". După cum toate cele pământeşti nu sunt decât simboluri, tot astfel, legăturile omeneşti dintre sexe, unirea bărbatului cu femeia este simbolul căsătoriei mistice şi spirituale dintre Cristos şi omenirea răscumpărată. În Biserica din Răsărit, mirele primeşte la ceremonia de căsătorie o coroană regală (repraesentatio Christi), iar mireasa o ramură din pomul vieţii (repraesentatio Ecclesiae). Nu s-ar putea vorbi mai frumos despre unirea plină de har dintre Biserică şi Cristos decât sub acest simbol al căsătoriei şi nu s-ar putea sfinţi mai mult căsătoria decât făcând din ea un reflex al întrupării şi al logodnei cu Biserica. Căsătoria, logodna mistică şi fecioria au legături tainice. Când oamenii separă ceea ce Dumnezeu a unit, natura şi supranaturalul, toate izvoarele naturale seacă.

În felul acesta, datorită marii intimităţi dintre soţi şi sfinţirii mistice a legăturii matrimoniale, Cristos a conferit vieţii femeii o nouă consacrare şi o nouă însemnătate pentru societate. Faptul acesta explică de ce femeile au primit cu bucurie noua învăţătură şi au contribuit la răspândirea ei. În creştinismul incipient apare deodată un sentiment nou pentru soţie. În inscripţiile din catacombe apare pentru prima dată o nouă atitudine faţă de familie şi recunoştinţa mişcătoare a bărbatului pentru grija gingaşă a soţiei sale: "Dulcissimae uxori"! Nu mai exista mizeria sexuală, nici căsătoria distrusă, deoarece soţii împărtăşeau aceeaşi credinţă şi-şi depuneau "eu-l" lor în Cristos. Este o idee fundamentală a învăţăturii pauline despre răscumpărare că Cristos a îmbrăcat toată natura omenească, inclusiv sexualitatea, şi a răscumpărat-o: "Quod non assumpsit, non redemit". Din învăţătura sa despre căsătoria creştină a luat naştere o nouă educaţie despre familie.

Pretorianul roman, care, în timpul cât îşi dicta scrisoarea, a stat tăcut, i-a sugerat lui Paul la încheierea scrisorii ideea unei alegorii uimitoare de luptă spirituală. Cu această figură a soldatului roman gata de luptă se încheie scrisoarea.

58. Opera de împăcare a lui Cristos
Scrisoarea către Coloseni

Într-o zi a venit la Paul Epafras, întemeietorul Bisericii din Colose, ca să-i ceară sfat şi ajutor. Locuitorii din valea Lykosului ar fi în genere zeloşi în credinţă şi plini de iubire, dar sunt cam visători. Lor le place să se afunde în reverii şi sofisticări. Paul vede imediat destul de clar. Frigia e un ungher periculos unde se adună furtuni, din care el a văzut deja la Milet ridicându-se nori ameninţători din cauza erorilor fantastice. Aceşti frigieni vedeau lumea plină de demoni, cerul plin de tronuri, principate şi stăpâniri (Col 2,15), interspaţiul sublunar plin de spiritele văzduhului de sub cer (Ef 6,12). Ei numeau duhurile superioare la un loc cu numele de "pleroma", plenitudine. Fiecare vorbeşte despre aceasta, meseriaşul ca şi sclavul, fără a fi în cunoştinţă de cauză. Duhurile inferioare sunt numite "kenoma", golul. Ionia, vechea patrie a filozofiei, şi Frigia, pământul natal al visărilor şi fanteziei, se găseau într-o fierbere religioasă. Din punct de vedere fizic, caracterul vulcanic al acestei regiuni părea să favorizeze asemenea ciudăţenii. Regiunea sălbatică, zguduită de cutremure dese, plină de crăpături şi de cratere din care ţâşnesc vapori de pucioasă, părea, pentru oamenii de acolo, teatrul unei lupte dintre duhurile de deasupra şi cele de dedesubt. Lângă Hierapolis se arăta poarta infernului; era un loc numit Plutonium, unde duhurile îşi duceau activitatea din plin. Deja Tales, care se născuse aici, spusese: "Lumea e plină de demoni".

Din micile aluzii ale apostolului nu putem stabili exact contururile ereziei de pe acea vreme. Doar atât pare sigur, că era vorba de o oarecare teozofie, de un fel de gnosticism iudaic primitiv apărut din nălucirile amestecate iudaice şi elenice. Numeroşi evrei, stabiliţi în Frigia de pe vremea lui Antioh cel Mare, căutau să facă iudaismul mai atrăgător, îmbrăcându-l în mantia "filozofiei". Ei pretindeau că ştiu multe lucruri cu privire la îngeri şi spirite; îngerii ar fi transmis deja Legea lui Moise pe muntele Sinai. Ei se dedau la un cult nemăsurat şi superstiţios faţă de duhuri şi îngeri. Mai pretindeau că Isus Cristos nu este decât unul dintre aceşti îngeri mijlocitori. Pentru acest motiv el a respectat Legea, iar creştinii erau obligaţi să facă la fel. Această credinţă ocultă exercita o influenţă deosebită asupra unei societăţi care, asemenea celei hinduse de astăzi, nutrea un fel de dezgust pentru cele pământeşti şi o sete de mântuire. Se pare că se învârtea în jurul următoarelor puncte: Ce este lumea materială? Este ea creată? Sau este lucrarea unei puteri duşmănoase lui Dumnezeu? Ce este răul? Vine el de la materie? Răspunsul noilor filozofi iluminaţi era următorul: Lumea materială e prea netrebnică, prea îndepărtată de Dumnezeu, Dumnezeu este prea mare ca să se ocupe de crearea şi ocârmuirea lumii, fără a se înjosi. De aceea, lumea îşi datorează existenţa unei puteri inferioare, unor fiinţe intermediare, unor "elemente cosmice", (Col 2,8), aşa-zişii eoni. De altfel, Dumnezeu s-ar abate de la propria-i contemplare. Dar din el, prin emanaţie, se răspândesc nişte fiinţe care se fac mereu tot mai mari pe pământ, până devin demiurgi sau arhitecţi, a căror lucrare este această lume, plină de puterile întunericului. Sufletul omului este o scânteie de lumină ieşită din împărăţia de sus, care s-a pierdut în lumea materială. Spre a-l elibera, unul dintre cei mai buni eoni, Cristos cel superior, s-a unit cu Isus cel pământesc la botezul din Iordan, dar l-a părăsit înainte de răstignire. Mântuitorul nu este Isus cel răstignit, ci acel Cristos întors în pleromă. Cei iniţiaţi în această ştiinţă secretă se numeau cu mândrie "iluminaţi" (gnostici) şi priveau cu compătimire spre simplii credincioşi (pistici). Iniţierea în această ştiinţă ocultă era însoţită de o severă asceză, abţinerea de la vin, carne şi căsătorie (2,24).

Paul n-ar fi fost gânditorul clarvăzător pe care îl cunoaştem dacă n-ar fi recunoscut în această lumină falsă primejdia care ameninţa conceptul aşa de clar al credinţei. Marele său merit este că, plecând de la concepţia despre Cristos, de la iniţierea sa în "taina cea adâncă" a lui Cristos şi în economia mântuirii, şi-a dobândit o idee atât de profundă despre mersul vieţii lăuntrice divine, încât actul creaţiei nu i-a părut ceva nedemn de Dumnezeu, ci că, împreună cu actul de răscumpărare, au izvorât dintr-un punct sau izvor comun. Şi acest punct sau izvor comun este veşnicul act al purcederii în care Duhul lui Dumnezeu se îmbrăţişează pe sine însuşi în cunoaşterea şi iubirea care e între Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, se transmite într-un curent veşnic alternativ. Aşadar, creaţia este ca o revărsare, o descoperire a iubirii lui Dumnezeu "ad extra", o repetare a chipului Fiului său prea iubit în forme mereu noi, de diferite grade, de la cel mai înalt dintre heruvimi până la ultima umbră palidă, până la limita extremă a fiinţei, până la frontiera neantului. Acesta este sensul cel mai profund al creaţiei. Fiul este cauza creatoare, exemplară şi finală: totul a fost creat în el, prin el şi pentru el (1,16). Toate fiinţele îşi au în el existenţa lor ideală şi măsura lor lăuntrică. În ele însele făpturile nu au nimic ce ar fi putut să-l determine pe Dumnezeu ca să le creeze. Dumnezeu nu poate fi determinat prin nimic decât prin sine însuşi. Dacă noi uităm acest punct de vedere trinitar, ajungem la un mister iraţional, la un salt de neînţeles în neant. Misterul rămâne oricum l-am privi. Mintea noastră creată nu e capabilă să înţeleagă supraraţionalul. Dumnezeu şi creaţia sunt un mister, însă un mister al iubirii şi al luminii.

Paul sintetizează armonios puterea acestui Cristos, înglobând cosmosul natural şi supranatural în formula foarte curentă a acelei epoci: "El este capul a toate lucrurile şi totul subzistă prin el". Atingem aici unul dintre punctele culminante ale doctrinei cristologice a sfântului Paul; numai imnul închinat lui Cristos din Scrisoarea către Filipeni (2,5-11) se mai poate compara cu acest pasaj. Sufletul vizionar şi entuziast al apostolului ne-a lăsat aici ca un dar unul dintre imnurile liturgice ale creştinismului primar (1,13-20).

Viaţa pământească a lui Isus este în aşa fel iradiată de lumină încât n-o putem înţelege fără a urmări trăsătura luminoasă pe care ea a lăsat-o în trecut şi pe care o proiectează în viitor. La Colose, oamenii erau tentaţi să nege mijlocirea lui Cristos şi rolul său de mare preot; ei erau dispuşi să-l reducă la rangul unui duh inferior, a unei făpturi printre celelalte. Aceasta este eroarea gnostică ce caută "să-l dizolve pe Cristos", după un cuvânt al sfântului Ioan, până ce erezia a atins punctul său culminant cu Arius şi Nestoriu. Ei au atacat regalitatea şi primatul lui Cristos şi, prin aceasta, şi demnitatea naturii umane restabilite de Cristos. Prin fraze lapidare, Paul (1,19) afirmă primatul lui Cristos: Dumnezeu nu şi-a revărsat puterea sa în duhuri subordonate, ci şi-a revărsat toată plenitudinea fiinţei sale în Fiul. Esenţa divină nu e împrăştiată în milioane de scântei: toată intensitatea focului divin e concentrată în Cristos. Noi nu depindem de un duh subordonat sau de un administrator, ci direct de iubitul Fiu al Părintelui veşnic. Acei îngeri care au trebuit să colaboreze la darea Legii pe muntele Sinai şi celelalte "puteri", "domnii" şi "stăpâniri", despre care vorbesc evreii şi perşii, sunt dezarmate şi trebuie să colaboreze la triumful lui Cristos. Pretinsele apariţii de îngeri de la Colose erau făcute numai ca să provoace o mânie bolnăvicioasă după viziuni (2,18).

Ca şi în problema creaţiei, doctrina gnosticilor a dat greş şi în problema răului. Domnia răului în această lume e atât de imensă, suferinţa atât de nemăsurată, încât orice încercare naturală de dezlegare a teodiceei trebuie să conducă la o disperare intelectuală, orice soluţie dualistă sfârşeşte într-un pesimism fără speranţă. Există doar o singură soluţie: crucea lui Cristos. Fără mistica suferinţei, predicată de apostol, nu se poate ajunge la capătul acestei probleme. Chiar apostolul îşi alină suferinţele cu gândul că suferă ca un membru al trupului mistic al lui Cristos şi el completează în trupul său ceea ce lipseşte în încercările lui Cristos spre folosul tuturor (1,24). Tuturor membrilor corpului mistic li s-a atribuit o măsură ascunsă de a fi părtaşi la suferinţele corpului, măsură ce variază potrivit cu gradul de apropiere de Cristos: apostolilor le revine cea mai mare parte. Ei sunt campioni pe stadionul lui Dumnezeu (1Cor 4,9). Acest gând este pentru Paul un izvor de mare bucurie.

Am putea crede că Paul a presimţit eroarea ereticului de mai târziu, Marcion, care în mod fals face referinţă la el, atunci când l-a descris pe Cristos ca icoana creatoare a Tatălui, ca cel care poartă în sine toată plinătatea dumnezeirii, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, şi, cu toate acestea, un om printre noi, oamenii, care prin sângele său a închis abisul, pe care l-a deschis păcatul, între lume şi Dumnezeu. Lumea nu este de origine diabolică şi nici nu aparţine diavolului. Noi nu trebuie să privim lumea, cu istoria, mizeria şi păcatele sale, ca fiind incurabilă. Desigur, ea are nevoie de mântuire şi poate să fie mântuită. Noi n-avem voie să lăsăm lumea de capul ei şi să renunţăm la orice acţiune.

Pentru Paul, iniţierea în noua religie interioară, în "viaţa ascunsă cu Cristos în Dumnezeu" (3,4), nu se face ca la acei filozofi ai iluminării din Colose, printr-o asceză ipocrită şi rafinată. Cei care au fost "transplantaţi în împărăţia Fiului său preaiubit" nu trebuie să se mai lase prinşi în vechile "elemente" ale acestei lumi, care corespund mai curând unei stări de copilărie religioasă. Dumnezeu a şters aceste ordonanţe şi a fixat pe cruce manuscrisul Legii vechi ca un trofeu de biruinţă (tropaion), ca un steag cucerit pe câmpul de bătălie. Conştiinţa creştină este axată pe o orânduire mai sfântă. În loc de a vă prescrie: "Nu lua! Nu atinge! Nu gusta!", lăsaţi mai bine să vi se spună: "Suportaţi-vă unii pe alţii, iertaţi-vă reciproc, iubiţi-vă unii pe alţii!" (3,12-15). În loc de a vă feri să atingeţi o monedă cu inscripţie păgână, mai degrabă dezbrăcaţi-vă de omul cel vechi şi aşezaţi chipul Creatorului în inima voastră! Preţuiţi mai mult unitatea în Cristos decât deosebirile pe care le-a ridicat diferenţa socială şi rasială. Acesta era răspunsul apostolului la încercările de dezagregare a creştinismului, la distincţia făcută între religia pentru cei iniţiaţi şi religia pentru masele simple. Paul a ferit creştinismul de a aluneca într-o asceză umilă a lumii. El nu considera corpul omenesc ca mormânt al sufletului, asemenea lui Heraclit şi Platon; el nu vedea naşterea în această viaţă ca moarte a fiinţei spirituale. "Noi nu vrem să fim despuiaţi de trup, ci, din contră, să fim îmbrăcaţi în el, pentru ca ceea ce este muritor în noi să fie absorbit de viaţă". Acestea sunt cuvinte, spunea sfântul Ioan Gură de Aur, prin care defăimătorii trupului şi acuzatorii cărnii sunt ruşinaţi.

Întregul cerc de prieteni din Orient e strâns în jurul apostolului care dictează, după cum deducem din lista de salut. Locuinţa închiriată de apostol se schimbă într-o încăpere a prieteniei şi loc sfânt, o capelă particulară, unde toţi prietenii se gândesc la fraţii absenţi, unde ei vin să se roage şi să cânte, unde se adună pentru frângerea pâinii (1,3.9). Din corul celor care se roagă se aude, în mod deosebit, glasul lui Epafras, fondatorul Bisericii din Colose, care se zbate pentru sufletele fiilor săi spirituali. Paul e adânc emoţionat de ardoarea credinţei acestui bărbat cu adevărat apostol (4,12). În felul acesta ne facem mereu o idee tot mai clară despre viaţa prizonierului lui Cristos: e un continuu du-te-vino în jurul lui; fraţii care pleacă şi revin, sosesc ştiri, pleacă scrisori. De jos, din stradă, se ridică zgomotul surd al oraşului imperial, mereu agitat; dar sus, în ciuda stării de detenţie, domneşte o atmosferă de pace şi iubire. În spate, într-un colţ, e aşezat pretorianul tăcut. El are o uşoară presimţire că acela pe care îl păzeşte nu este capul unei bande internaţionale de răsculaţi, ci şeful spiritual al unei organizaţii foarte întinse ce se roagă fără încetare pentru binele imperiului şi în ale cărui mâini destinele statului roman ar fi mult mai sigure decât în acelea ale împăratului său.

59. Onesim, sclavul
Scrisoarea către Filemon

Printre multele vizite pe care Paul le primeşte toată ziua, omeneşte vorbind, una dintre cele mai emoţionante a fost aceea a unui sclav fugit. Ea ne permite să asistăm la lupta dusă de creştinismul primar pe plan social. Scena e mişcătoare, deoarece ni-l prezintă pe apostol dintr-o latură simpatică, în unitatea sa nobilă, în felul de a şti să înalţe lucrurile cele mai de rând pe un plan supranatural. Cu Scrisoarea către Filemon, Paul a înălţat un monument nemuritor bunătăţii sale.

Filemon, un bogat comerciant din Colose, cumpărase undeva pe piaţa de sclavi, cu o mare sumă de bani, un tânăr inteligent şi vioi. Filemon i-a dat sclavului fără nume, orfan de tată şi de mamă, numele de Onesim (folositorul). Acesta făcuse o ştrengărie, furase de la stăpânul său şi apoi, de frica pedepsei, fugise zăpăcit de-acasă şi debarcase la Roma, punctul de întâlnire al rătăcitorilor, cloaca tuturor viciilor. Cu toate acestea, realitatea era cu totul alta faţă de cum o visase. În curând banii i s-au terminat şi poliţia romană era foarte severă în urmărirea fugarilor. Ca fugar, Onesim era în afara legii, iar ca sclav era cu atât mai mult expus unei vieţi de criminal. În astfel de momente câte nu trec prin mintea unui om disperat! Cu toate acestea, harul lui Dumnezeu a găsit un punct de legătură în sufletul acestui sărman sclav. Filemon şi soţia sa, Apfia, făceau parte dintre noii convertiţi şi dintre cei mai intimi prieteni ai apostolului, la care era invitat să găsească adăpost, după cum s-a şi întâmplat (v. 22). Casa lui Filemon era totodată un lăcaş de cult, unde creştinii liberi intrau şi ieşeau. Mulţi cred că Arhip, cel care prezida serviciile divine, să fi fost un fiu al casei. Probabil că Onesim, în mod întâmplător, a căzut în mâinile lui Epafras, sau chiar el, într-o situaţie fără scăpare, şi-a adus aminte de bunul apostol, căruia adesea i-a dus scrisorile de la stăpânul său. Unde putea el să găsească un refugiu mai bun decât în inima unui creştin! Însă el a găsit ceva şi mai mult: cea mai mare fericire a vieţii sale. Acest sclav fugar este o frumoasă victorie a harului divin, iar scrisoarea lui, în care toate acestea răsună ca din alte vremuri, trebuie să o considerăm ca pe un monument al harului.

Aşadar, într-o zi, Onesim a bătut la uşa lui Paul. Acesta desigur că îl întrebă dacă i-a adus o scrisoare de la stăpânul său. Onesim era speriat şi jenat. Dar cum poţi să ascunzi ceva în faţa acestor ochi pătrunzători şi totuşi aşa de buni? Fiul rătăcit mărturiseşte. Cazul lui Onesim era serios. Exista obiceiul ca unui sclav fugit, dacă era prins, să i se facă cu fierul înroşit un F (fugitivus, fugar) pe frunte (Cicero, De off., 2, 7; Martial, 8, 75, 9; Val. Maximus, 6, 8). Ca hoţ, stăpânul putea să-l biciuiască până la moarte sau să-l trimită în "pistrinum", unde sclavul trebuia să învârtească toată viaţa la moară. Ce-i drept, Onesim nu se putea aştepta la un asemenea tratament din partea lui Filemon. Dar dacă stăpânul său înştiinţa poliţia şi era prins de aceasta, lucrurile ar fi putut s-o sfârşească rău de tot, iar Paul să fie pus într-o situaţie neplăcută.

Paul era de părere că Onesim ar trebui să se întoarcă la stăpânul său. Sclavul a tresărit la această idee. Ah, dacă ar avea acum pe cineva care să-l răscumpere! Pe acea vreme sclavii întemeiaseră case de economii proprii, care se găseau în templu şi erau sub protecţia unui zeu. Stăpânul mergea cu sclavul la templu, lua în primire preţul de răscumpărare, adică din mâna zeului, şi în felul acesta sclavul devenea un dezrobit al zeului. Paul se gândi o clipă. "Onesim, eu cunosc un stăpân care ar putea să te răscumpere". Apoi spuse: "Eu sunt sărac, dar el e aşa de bogat, încât ar putea să răscumpere lumea întreagă". Ochii lui Onesim străluceau. Cum? E posibil aşa ceva? "N-ai auzit tu încă nimic despre Cristos, răscumpărătorul lumii?" "O, desigur, Filemon mi-a vorbit adesea despre acest lucru. Şi de când s-a făcut creştin, a fost mai blând cu noi. Unii dintre sclavii săi s-au făcut şi ei creştini". "Acum, uite, Onesim, eu vreau să ţi-l arăt pe Cristos cel măreţ. El este Fiul Dumnezeului celui veşnic, cel mai liber dintre toţi cei liberi. Şi cu toate acestea, el a renunţat la libertatea şi splendoarea sa, a luat chip de sclav şi a murit de bunăvoie spre a ne răscumpăra pe noi dintr-o sclavie mult mai straşnică". Şi Paul îi povesteşte sub ce sclavie a Legii lâncezea şi el odinioară şi cum şi-a găsit libertatea în Cristos. "Dragă Onesim, habemus bonum Dominum - noi avem un Stăpân bun! În Cristos nu există nici sclavi şi nici liberi. Noi toţi suntem sclavii săi. Dar ce sclavie! Cel din urmă sclav al lui Cristos e mai liber decât cel mai liber dintre oameni. Jugul său e dulce şi povara sa uşoară. Ah, Onesim, nu-mi vorbi mie despre libertatea oamenilor! Iată că şi eu odinioară mă credeam liber, şi totuşi eram robul cel mai nenorocit, un sclav al literei şi al unei iluzii deplorabile. Eu credeam că trăiesc, şi totuşi eram mort. Dar de când am murit cu Cristos, de când m-am răstignit pentru lume, abia acum îmi dau seama ce înseamnă a trăi. Altădată, când toţi mă socoteau fericit, eu eram nefericit şi strigam în nopţile neliniştite de întristare: Cine mă va mântui de acest trup aducător de moarte? Dar de când am fost biciuit de cinci ori pentru Cristos, de trei ori bătut cu vergile şi o dată bătut cu pietre, apoi fugărit din oraş în oraş, expus la toate primejdiile pe mare şi pe uscat, la toate schimbările de temperatură, la toate lipsurile şi timp de 30 de ani am dus o viaţă de trudă şi muncă, ştiu ce înseamnă adevărata bucurie şi pot să o repet mereu la ai mei: Bucuraţi-vă în Domnul! Eram tânăr şi acum părul mi s-a încărunţit, însă Domnul mă reîntinereşte asemenea vulturului. Onesim, nu te teme de arsura de pe frunte! Cei care poartă o arsură pe suflet, aceia sunt cu adevărat însemnaţi cu fierul roşu în cugetul lor (1Tim 4,2). Singur omul lăuntric şi ascuns are importanţă pentru noi. Ce splendidă este libertatea pe care noi suntem chemaţi a o împărtăşi cu Cristos!"

Onesim asculta cu ochii scânteietori. Niciodată nu-i vorbise vreun om în felul acesta. Ce minunat trebuie să fie izvorul din care se revarsă o asemenea viaţă, o asemenea bucurie, o asemenea superioritate a spiritului sigur de victoria sa! Onesim îşi dădea seama că avea de-a face cu un om a cărui inimă bătea pentru dânsul. El a început să vină tot mai des şi aşa s-a ajuns la o prietenie strânsă între dânşii. Şi într-o zi, când erau iarăşi împreună, iar Paul îşi revărsa inima sa iubitoare pentru Cristos, Onesim a căzut în genunchi şi a recitat Crezul. N-a fost nici prima şi nici ultima dată când o vizită la Paul se termina în felul acesta. Pretorianul, aşezat la postul său în fundul încăperii, ar fi putut povesti mai multe cazuri asemănătoare.

În întâmplarea lui Onesim se vede caracterul deosebit al creştinismului, care promovează o strânsă legătură între religie şi morală. Religia lui Paul era eminamente practică şi nu se mulţumea numai cu o luare de poziţie raţională. "Onesim, tu trebuie să te întorci la Filemon, să-ţi mărturiseşti vina şi să-ţi primeşti pedeapsa, dacă Filemon o va cere. Îţi va fi greu să te întorci şi la fel şi mie îmi este greu să te las să pleci. Noi am devenit buni prieteni şi aş putea să mă folosesc de serviciile tale. Însă eu nu am voie să mă amestec în drepturile altuia. Totuşi, vreau să scriu o scrisoare vechiului meu prieten; tu îl vei însoţi pe Tihic la Colose şi vei duce acest bilet stăpânului tău". Apostolul s-a aşezat şi i-a dictat lui Timotei scrisoarea. Este unica scrisoare într-o problemă particulară, dintre cele care s-au păstrat de la Paul. Ea ne permite să pătrundem adânc în inima scriitorului, comparativ cu celelalte scrisori, care sunt pline de idei mai profunde.

Paul evită să menţioneze orice titlu de funcţie, nu face nici o aluzie la misiunea sa apostolică, dar în schimb zăngăneşte puţin lanţurile sale, numindu-se "prizonierul lui Cristos", spre a deştepta un motiv religios. Filemon conducea o casă mare, cu multe slugi, cu duzini de sclavi şi sclave. Paul ştie cu siguranţă că el va citi scrisoarea la reuniunea de cult din casă. De aceea, adaugă acest salut: "Comunităţii din casa ta". Paul resimţea faţă de Filemon o paternitate spirituală; aşadar, se găsea în drept de a cere ceva practic acestui prieten. Dar iată că ştie ce om fin este Filemon (5-7), căruia nu e cazul să-i poruncească, aşa că el se bazează pe legea iubirii. Păstorul sufletesc dobândeşte mai mult cu rugămintea decât cu ordinul. Cu abilitate, Paul ştie să grupeze motivele într-o gradaţie frumoasă. "Eu, Paul, un om bătrân". Filemon vede înainte faţa brăzdată de riduri a apostolului. Ce înduioşătoare e umilinţa unui om bătrân în faţa unuia mai tânăr! "Un prizonier al lui Isus Cristos"; prin el toată creştinătatea zace în lanţuri. Dacă Paul cere ceva în numele acestuia, dacă se roagă pentru propriul său "fiu", copilul său spiritual, atunci ştie că Filemon nu se va supăra, chiar dacă cel pentru care mijloceşte se numeşte Onesim. Iată pronunţat acest nume fatal! L-a pronunţat după o lungă pregătire psihologică, căci el şi-a dat seama că acest nume va deştepta simţăminte neplăcute în sufletul lui Filemon, amintirea nerecunoştinţei unui sclav căruia îi arătase atâta bunătate. Paul vede o cută de mânie între sprâncenele lui Filemon. El caută numaidecât să o netezească printr-o glumă, un joc de cuvinte cu numele de Onesim: "care altădată era un netrebnic, dar acum s-a schimbat cu totul, a devenit un flăcău folositor pentru tine şi pentru mine". Filemon simte cum prietenul său îi trece blând mâna pe sub frunte. "Eu ţi-l trimit înapoi, primeşte-l ca pe propria mea inimă!" Asta înseamnă a-i cere prea mult. Însă dacă Paul vorbeşte aşa, trebuie să se ascundă ceva în spatele acestui Onesim. Iar acum Paul aduce laudă sărmanului sclav. "Eu mi l-aş păstra bucuros; el ar putea să-mi facă servicii preţioase în locul tău, în slujba evangheliei"; adică, fiind proprietatea ta, orice serviciu pe care mi-l aduce de dragul lui Cristos, e făcut de tine. "Însă fără consimţământul tău nu aş voi să fac nimic". Paul recunoaşte rânduiala dreptului antic şi dreptul lui Filemon ce decurgea din aceasta. El ar fi putut să-l reţină pe Onesim la sine cu presupunerea consimţământului stăpânului său. Dar aceasta ar fi fost un fel de constrângere; iar Paul era duşmanul cel mai pronunţat al oricărei silnicii, al oricărei presiuni morale, în special în lucruri materiale, spre a nu lăsa să cadă nici o umbră asupra evangheliei.

Şi acum urmează o întorsătură fină, surprinzătoare, spre supranatural. Chiar şi păcatul, neascultarea, călcarea drepturilor oamenilor sunt integrate de Dumnezeu în planurile providenţei sale. "Desigur că Dumnezeu a dispus aşa, ca el să se despartă pentru un oarecare timp de tine, pentru ca tu să-l primeşti pentru totdeauna, şi nu ca pe un sclav, ci mai mult decât un sclav, ca pe un frate iubit". Ce frumoasă definiţie a creştinismului, a acestei comuniuni de suflet între toţi aceia care, după ce au fost despărţiţi prin destine exterioare aşa de deosebite, se găsesc şi se reîntâlnesc în Cristos! Desigur că Onesim a greşit! Însă acolo unde iartă Dumnezeu, trebuie să ierte şi omul. Pentru Dumnezeu, tocmai greşeala sa a fost ocazia convertirii sale.

Între Paul şi Filemon există, în numele unei paternităţi spirituale, un fel de comunitate de bunuri sau, după cum se exprimă Paul negustoreşte, un fel de asociere. "Dacă tu mă priveşti ca un părtaş, primeşte-l ca pe mine însumi, ca o participare la afacerea ta. Dacă el îţi este dator cu ceva, atunci trece în contul meu. Prin aceasta eu, Paul, cu mâna mea îţi scriu acest bilet de creanţă. Eu aş putea spune în contul tău, deoarece tu îmi eşti mult mai dator decât eu ţie. Da, frate, lasă-mă o dată să mă folosesc de dreptul pe care îl am asupra ta în Domnul. Tu ai mângâiat atâtea suflete prin caritatea ta, dă-mi şi mie această mângâiere în Cristos!"

Scrisoarea către Filemon nu este numai o capodoperă de tact şi politeţe, ea este şi un început de declaraţie creştină a drepturilor omului. Paul nu putea proclama abolirea sclavilor. Raţiunea socială, securitatea statului, chiar şi interesul sclavilor nu îngăduiau lucrul acesta. Pe acea vreme, imperiul roman avea mult mai mulţi sclavi decât oameni liberi. Sclavii reprezentau o parte însemnată din bogăţia ţării. Casele ce numărau mai multe mii de sclavi nu erau o raritate. Milioane de mâini harnice se mişcau prin case, pe moşii, în ateliere şi ţesătorii. De aceea, Treitschke vedea în sclavie "o instituţie care va salva civilizaţia". El scrie: "Milioane de oameni trebuia să cultive pământul şi să lucreze fierul şi să tragă la rindea, pentru a permite la alte câteva mii să facă cercetări, să deseneze, să sculpteze, să guverneze... Tragediile lui Sofocle şi Zeus-ul lui Fidias nu sunt prea scump plătite cu preţul mizeriei sclavilor". Paul judeca însă altfel aceste lucruri. Dar deocamdată nu putea să influenţeze situaţia decât numai cu o ameliorare a sorţii sclavilor. În situaţia de atunci, susţinerea eliberării sclavilor ar fi dezlănţuit un război civil, ar fi provocat o revoluţie generală şi ar fi ameninţat chiar tânăra Biserică cu pieirea. Experienţa tuturor veacurilor ne arată că trecerea prea rapidă de la sclavie la libertate nu e nici o fericire pentru aceia care ar fi trebuit să beneficieze de dânsa. Dacă astăzi simţul nostru moral se revoltă contra sclaviei, nu trebuie să uităm că mintea noastră este iluminată de către creştinism. Antichitatea clasică şi chiar Aristotel n-au văzut nimic rău în instituţia socială a sclavilor.

Acolo însă unde filozofia n-a atins această problemă, ea trebuia să fie preluată pe un plan nou, religios. Numai credinţa în unitatea mistică a tuturor acelora pe care Cristos i-a mântuit, egalitatea tuturor în faţa lui Dumnezeu, cu condiţia ca aceste idei să părăsească domeniul speculativ pentru a se integra în realitatea cotidiană, putea să aducă în mod progresiv o rezolvare a problemei. Tratamentul trebuia mai întâi să devină mai omenos, sclavia să se îndulcească în şerbie, ca apoi să dispară cu totul. Principiile au fost deja expuse de Paul în Scrisoarea către Galateni, când a proclamat magna carta a libertăţii creştine: "Prin credinţa în Isus Cristos, toţi aţi devenit copiii lui Dumnezeu. V-aţi îmbrăcat în Cristos (haina libertăţii creştine). Acum nu mai există nici iudeu sau păgân, nici sclav sau liber, bărbat sau femeie; voi toţi sunteţi una în Cristos Isus" (3,28). Aşadar, e vorba de o unitate personală, nu obiectivă sau imaginară! Din punct de vedere religios, sclavii erau priviţi de către păgâni ca oameni de mâna a doua, fără religie. Li se permitea numai cultul subordonat al divinităţilor câmpiei, pădurilor şi livezilor, însă nu li se permitea o participare la religia oficială. Din contră, Paul proclamă egalitatea religioasă pentru toţi: "Noi toţi am fost botezaţi într-un duh ca să fim un singur trup" (1Cor 12,13). Cum ar putea cineva să-i dispreţuiască pe sclavi, când chiar Duhul Sfânt, în distribuirea carismelor sale, n-a făcut nici o deosebire! În Scrisoarea întâia către Corinteni (7,21), Paul apără ideea că starea vieţii exterioare şi situaţia socială nu se schimbă prin Botez. Botezul şi creştinismul nu desfac de la sine nici o legătură de căsătorie şi nici orânduirile sociale. Ele transformă sufletul şi-l înalţă deasupra contingenţelor omeneşti şi deasupra deosebirilor de clasă. În Scrisoarea către Filemon, Paul a avut ocazia să ne dea un exemplu. El nu preferă soluţiile generale; lui îi place să trateze fiecare caz în parte, în aşa fel ca soluţia principală să iasă la iveală. Decizia apostolului e de o consecvenţă splendidă! El nu zdruncină edificiul dreptului roman. Ce-i drept, el doreşte libertatea, dar lasă liberă conştiinţa creştină, ca ea să decidă.

Biserica primară a păstrat înalta stimă paulină faţă de om, chiar şi în starea de sclav. Sclavul putea să avanseze în toate funcţiile bisericeşti. Ce noutate ciudată! Biserica romană, cea mai celebră dintre toate, a fost condusă când de un urmaş al unui "gens illustris", ca papa Corneliu, când de un fost sclav ca papa Calixt. S-a dat dovadă de o recunoştinţă frumoasă faţă de Paul, referindu-se mai târziu în mod deosebit la dânsul în documentul de eliberare al sclavilor.

Tot ceea ce în lumea creştină participă la o autentică libertate provine în parte din moştenirea spirituală a lui Paul, interpretul fidel al lui Cristos. "Eu, Paul, prizonierul lui Cristos, te rog pentru fiul meu, pe care l-am născut în lanţuri". Să ne fie pentru totdeauna vrednic de respect bărbatul, care, într-o vreme când Nero şedea pe tron, a rostit cu buzele-i cuvinte atât de gingaşe şi a sfărâmat lanţurile omenirii, pe când el era în lanţuri!

60. "Saltul lui Dumnezeu"
Scrisoarea către Filipeni

Prima cucerire a lui Paul pe continentul european, Biserica din Filipi, a fost întotdeauna obiectul său de predilecţie. În această colonie romană nu se mai putea vorbi de nici o speculaţie, ci de un creştinism autentic. Într-un mod cu totul neaşteptat, un cetăţean numit Epafrodit, un om de vază din oraş, a venit într-o zi la Paul spre a-i aduce un dar din partea comunităţii.

Epafrodit avea de comunicat multe lucruri bune. Comunitatea se ţinea bine în credinţă şi dragoste; lupta cu bărbăţie pentru evanghelie, însă îşi făcea griji cu privire la persoana apostolului. Totuşi, mici gelozii şi certuri meschine între femei ca Evodia şi Sintiche mai tulburau uneori armonia. Intriganţii iudeo-creştini au încercat să tulbure liniştea comunităţii şi autoritatea lui Paul, dar fără nici un succes. Ei au trimis câţiva creştini la închisoare, însă comunitatea s-a regăsit şi mai strâns unită.

Epafrodit a rămas un timp mai îndelungat cu Paul şi a împărtăşit captivitatea acestuia. Acest bărbat dezinteresat s-a obosit peste măsură în slujba apostolului şi a evangheliei şi "şi-a pus viaţa în pericol". Sănătatea sa slăbită n-a mai putut rezista la febra romană. Câte nopţi n-a vegheat Paul la căpătâiul lui Epafrodit, luptând cu Dumnezeu pentru viaţa acestui creştin. Paul pune vindecarea definitivă pe seama comunităţii, care era neliniştită pentru viaţa sa, însă mai mult de dragul lui, căci el vedea în aceasta o dovadă a milei lui Dumnezeu. Probabil, către sfârşitul captivităţii romane, în anul 63, Paul l-a concediat pe prietenul său, după vindecarea sa, şi l-a trimis la Filipi cu o scrisoare plină de cordialitate. Marcu, Tihic şi Onesim erau deja plecaţi spre Asia Mică. Doar Timotei mai era cu el. Se pare că Paul a fost recondus în pretoriu în vederea încheierii procesului. În nici una dintre scrisorile sale el nu a găsit cuvinte aşa de dulci şi de gingaşe ca în aceasta. Pe drept cuvânt ea a fost numită "perla" scrisorilor lui Paul. Să nu căutăm în ea o înşiruire riguroasă de gânduri. Ea este numai o revărsare a inimii: "cor ad cor loquitur - inima vorbeşte inimii". Paul urmăreşte un scop pastoral. El vrea să facă din Filipi o comunitate model şi să înlăture din ea ultima urmă de învrăjbire.

Această scrisoare reflectă diferitele stări sufleteşti ale apostolului: când disperarea, când o resemnare dureroasă, când chiar presimţirea morţii în acord cu ştirile pe care le primea la proces. Se pare că redactarea scrisorii a fost întreruptă de mai multe ori. Cu toate acestea, sentimentul predominant e acela al bucuriei spirituale. Unica lui dorinţă este triumful lui Cristos fie prin viaţa, fie prin moartea sa. O viaţă lungă sau o moarte apropiată sunt lucruri indiferente, dacă e vorba de cauza lui Cristos. Paul se bucură mai ales de faptul că şederea sa la închisoare nu împiedică progresul evangheliei, ba, din contră, îl favorizează. Motivul cel mai profund al bucuriei sale divine este exprimat în fraza lapidară, înscrisă cu litere de aur deasupra mormântului apostolului la Roma: "Mihi vivere Christus et mori lucrum - Sensul vieţii mele este Cristos, iar moartea îmi este un câştig!" Paul n-a cunoscut nici fericirea personală, nici interesul particular; toate interesele sale coincid cu acelea ale lui Cristos. El nu ştie ce este mai bine: a trăi sau a muri pentru Cristos. În cele din urmă, se hotărăşte pentru acelaşi punct de vedere ca şi sfântul Ignaţiu de Loyola: Dacă aş avea de ales între moarte, cu asigurarea intrării imediate în ceruri, şi o viaţă îndelungată, plină de munci şi osteneli pentru Cristos, însă fără asigurarea cerului, eu m-aş decide totuşi pentru ultima posibilitate, deoarece ea ar fi mai eroică.

Paul nu pierde nici o clipă din vedere scopul său principal: restabilirea unităţii depline a sufletelor printre filipeni. Motivul neînţelegerilor îl găseşte într-o lipsă de spirit supranatural. Ei nu iau creştinismul în mod serios şi real. Pentru Paul, misterul lui Cristos nu este doar un sistem de comuniune de viaţă mistică cu dânsul, nu e o figură de stil; credinţa nu este numai un fel de a vedea lucrurile; iubirea şi fraternitatea nu sunt nişte idei de care să te foloseşti cu măsură şi prudenţă. Nu, spune Paul, comuniunea noastră cu Cristos este cea mai reală dintre realităţi. Dacă Cristos este o realitate, atunci sunteţi obligaţi să renunţaţi la tensiunea care există între voi. Purtarea morală a creştinului nu este o simplă garnitură estetică, un accident al credinţei voastre, ci ea trebuie să se ridice din fondul unirii noastre cu Cristos ca din rădăcina sa.

Şi iată că Paul îşi conduce filipenii direct la punctul central al tainei lui Cristos. Cristos este imaginea necreată a Tatălui, el are un drept la rangul divin absolut şi la slava divină. Primul Adam credea că poate să-şi însuşească "viaţa divină" ca pe un fruct oprit, printr-un furt. Al doilea Adam n-a considerat absolut deloc ca pe un obiect de jaf faptul de a fi asemenea lui Dumnezeu; el era în posesia legitimă a titlului divin în baza naşterii sale veşnice din sânul Tatălui. Şi cu toate acestea, el a renunţat de bunăvoie la strălucirea sa exterioară, şi-a ascuns descendenţa sa divină sub forma de sclav, când Tatăl a voit aceasta. Dacă el ar fi gândit ca voi, filipenilor, el s-ar fi bizuit în timpul vieţii sale pământeşti pe dreptul său divin, el s-ar fi răzbunat asupra fiecărui calomniator şi insultător, ar fi poruncit ca legiuni de îngeri să lupte pentru dânsul; ar fi lăsat să cadă din cer foc şi pucioasă şi şi-ar fi dat cât mai scump posibil viaţa. Dar n-a făcut-o! Oare a încetat prin aceasta să fie egal lui Dumnezeu? În spatele aparenţelor exterioare era ascunsă dumnezeirea sa. După cum spune sfântul Grigore cel Mare, întruparea a fost primul "salt al lui Dumnezeu", saltul infinitului în creatura limitată, cel dintâi pas al kenozei, al despuierii de sine. Dar Dumnezeu s-a lansat şi mai adânc în abisul umilirilor. Şi odată intrat în firea noastră capabilă de suferinţă, el a voit să se lipsească de tot ceea ce i-ar fi făcut viaţa plăcută, plină de farmec, confortabilă, frumoasă şi comodă. El s-a făcut pe sine cu totul mic, sărac, ascultător, fără dorinţe, aspirând literalmente la moartea de sclav. Tot ceea ce firea omenească priveşte ca ceva îngrozitor, el a luat asupra sa. A lăsat să i se umple paharul durerii până sus şi l-a băut până la fund. Şi iată că noi, ceilalţi, mici fiinţe umane, îndrăznim să insistăm cu obrăznicie asupra "drepturilor" noastre, ne permitem să fim încăpăţânaţi şi să refuzăm să ne înţelegem. Mântuirea prin cruce a fost al doilea "salt al lui Dumnezeu", al lui Dumnezeu cel infinit în domeniul mărginit al omului. Dacă privirea acestei umiliri a lui Dumnezeu nu vă e de ajuns, priviţi înălţarea care i-a urmat drept consecinţă! Măsura înjosirii e şi aceea a înălţării. Tatăl a înălţat natura umană a lui Isus până la tronul divin şi i-a conferit titlul de Kyrios, cel mai înalt dintre toate numele, pe care Cristos îl poartă ca Rege al regilor, Domn al domnitorilor, ca Împărat ce domneşte peste trei împărăţii: cerul, pământul şi infernul.

Acesta este iarăşi adevăratul Paul! Desigur că nu se poate da o temelie mai adâncă moralei. Paul plasează mereu cele temporale în cadrul celor veşnice. Părinţii şi teologii au văzut în acest elogiu adus lui Cristos, în acest "carmen Christi - poezia lui Cristos", cea mai frumoasă expresie imnică a sufletului paulin şi descoperirea cea mai profundă a misterului lui Cristos. Întregul tratat de cristologie şi despre Sfânta Treime e cuprins aici. Coborându-se de pe înălţimea sa dogmatică, Paul devine iarăşi blând şi gingaş. Filipenii i-au devenit dragi, ei sunt docili şi atenţi la învăţătura sa. Voi nu mi-aţi refuzat niciodată ceva, spune dânsul, niciodată nu mi-aţi respins o rugăminte, atunci când eram la voi; acum faceţi-mi plăcerea ca şi în lipsa mea să aveţi grijă de mântuirea voastră. Viaţa e un lucru serios, miza e mare, harul lui Dumnezeu, care "influenţează în noi voinţa şi împlinirea", este în joc. Dacă iubirea de sus s-a preocupat atât de soarta noastră, atunci nici noi, din partea noastră, nu mai trebuie să greşim. Cuvintele "teamă" şi "tremur" înseamnă la Paul seriozitatea vieţii, sfânta frică şi conştiinciozitate. "Atunci voi veţi fi în mijlocul acestui neam corupt, în această împărăţie a lui Nero, ca nişte făclii luminoase care poartă flacăra adevărului". Ei trebuie să lumineze cât de curând circul lui Nero! Gândul la îngrozitoarea soartă a lumii face să-i apară vedenia viitorului său martiriu. "Dacă sângele meu este darul liturgic cu care trebuie să fie stropită jertfa credinţei voastre, cu atât mai bine! Chiar şi voi trebuie să vă bucuraţi şi să spuneţi cu mine: cu atât mai bine!"

Mulţi exegeţi cred că paragraful următor este un fragment al unei alte scrisori către filipeni, scrisă într-o epocă şi într-o stare de spirit deosebită şi alipită mai târziu la prima. Ba chiar se crede că locul de sudură e între versetele 1 şi 2 din capitolul 3. Spre a explica diferenţa e nevoie de o pauză destul de lungă şi, eventual, de noi ştiri. La vorbele goale asupra privilegiilor iudaice, la fanfaronadele vestimentare, la orgoliul rasial şi genealogic, la trâmbiţarea făgăduinţelor şi a circumciziunii, pe care Paul, în mod ironic, le numeşte "firimituri", el răspunde cu o ironie înverşunată. Acesta le pune în faţă propriul lor blazon iudaic şi-l sfărâmă în faţă ochilor lor, aşa după cum la moartea ultimului descendent al unei familii nobile se sfărâmă blazonul, iar bucăţile sunt aruncate în mormânt! Paul nu dispreţuieşte nici trecutul şi nici descendenţa sa iudaică, însă el a aflat o nouă valoare a vieţii, prin convertirea sa a ajuns să trăiască un conţinut cu o nouă valoare, lăsându-le în urmă pe toate celelalte, şi prin aceasta o anulare a ceea ce a format mai înainte cuprinsul central al vieţii sale. Cunoaşterea lui Cristos le întrece pe toate celelalte. Toate lucrurile, raportate la această cunoaştere, nu-s decât fleacuri deşarte şi fără nici o valoare, o hrană pentru câini (skybala). După 30 de ani de activitate extraordinară, apostolul e cuprins de o dorinţă puternică de desăvârşire; el ar voi să se lupte ca un luptător neobosit pe stadionul olimpic spre a câştiga coroana nepieritoare a cerului. Acesta este iarăşi autenticul Paul: un duşman de moarte al oricărei mediocrităţi, un bărbat din categoria acelor oameni "necondiţionaţi", care nu pot să se dăruiască îndeajuns unei cauze recunoscute ca adevărată şi bună.

În însuşi sânul creştinismului, Paul distinge două direcţii: creştinismul acelora care gândesc omeneşte, adepţi ai unui creştinism burghez, lumesc, care se instalează comod aici, în lume, care fac politică cu aceleaşi mijloace şi arme ca şi oamenii de lume, şi un creştinism al acelora care gândesc în mod supranatural, care se hrănesc din crucea lui Cristos, care încearcă să-şi rezolve problemele acestei lumi prin mijloace supranaturale şi care nu încearcă să înşele prin şiretenie oamenii acestei lumi. "Împărăţia noastră, politica noastră, dreptul de cetăţenie sunt în ceruri!" Creştinii de pe acea vreme cu greu puteau, sau cel puţin cu multă prudenţă, să ia parte activă la cultura greacă târzie şi la conducerea statului roman, deoarece toate acestea erau pătrunse de tendinţe duşmănoase lui Dumnezeu. Ei trebuiau, deci, să ducă pe un plan spiritual ideea fundamentală a civilizaţiei antice, să fie "cetăţeni" şi să devină membri ai trupului lui Cristos, cetăţeni ai patriei cereşti, fără a constitui totuşi un stat în stat!

Paul încheie scrisoarea cu un apel la bucurie. Seneca scria cam în acelaşi timp, în vila sa: "Res severa magnum gaudium - Adevărata bucurie trebuie luată în serios". Şi e o mare bucurie să te poţi dărui unei cauze serioase! Cine lucrează pentru o cauză mai serioasă decât creştinul? Bucuria este acolo unde se ia în serios credinţa, Dumnezeu, eternitatea, absolutul; acolo unde "eu"-l cel mic dispare spre a se topi în fericirea tuturor. "Bucuraţi-vă în Domnul!" Domnul este pentru Paul izvorul oricărei bucurii, o bucurie ce-şi are sursa în inima lui Dumnezeu. Laitmotivul existenţei lui Paul şi al oricărui creştin autentic trebuie să fie: "Domnul este aproape!" Credinţa în venirea apropiată a Domnului n-a slăbit în Paul de-a lungul timpului. Cu cât el îmbătrâneşte, cu atât ziua Domnului i se pare mai aproape. Această mistică aşa de activă a parusiei este reversul misticii contemplative a lui Cristos şi a crucii sale. Ea pune în viaţa sa un pic de nerăbdare, un elan neîntrerupt. Paul scoate din el graba de a lucra pentru Domnul. Acel "kairos" paulin ("Folosiţi timpul!", Ef 5,16) nu e această febrilitate modernă după muncă, ci o mistică creştină a muncii: "Lucraţi cât timp este ziuă!" Timpul se scurtează, timpul zoreşte (1Cor 7,29).

Bucuria creştină îmbrăţişează tot ceea ce în creaţie este frumos, mare şi bun. De aici, pentru Paul rezultă un program de viaţă creştină: creştinul este omul total, trăind în pace cu Dumnezeu, vibrând la unison cu tot ce e bun, aliat la tot ceea ce este frumos, nobil şi puternic. Un creştinism, care n-ar acorda nici un loc pentru ceea ce a fost gândit, spus, realizat ca mare şi frumos, ar fi un creştinism tare trist.

O privire adâncă în sufletul lui Paul ne prilejuieşte, în final, să vedem felul distins cum primeşte banii trimişi. Se vede cât e de mulţumit de acest ajutor. Poate era de multă vreme rămas în urmă cu plata chiriei, care în Roma era foarte mare. Cu mult tact, el ştie să dea recunoştinţei sale o astfel de întorsătură încât donatorii săi să se simtă îmbogăţiţi pe un plan superior. Aceasta este mândria creştină.

© Editura Sapientia