SFINŢII

CAPITOLUL VII
PRIZONIERUL LUI CRISTOS

48. Sfatul fatal
Fap 21,17-26

Paul se găsea iarăşi la Ierusalim pentru a cincea şi ultima oară de după convertirea sa. Teroriştii evrei stăpâneau străzile. Paul, care le tulbura visurile naţionaliste, era pentru dânşii bărbatul cel mai odios. Dar şi o parte dintre creştinii de la Ierusalim împărtăşeau aceeaşi opinie rea. De pe terasa locuinţei sale, el putea să vadă afluxul maselor care invadau străzile oraşului în ziua de Rusalii: "Parţi, mezi, elamiţi, locuitori din Mesopotamia, Pont şi Asia". Da, din Asia! El nu se bucură văzând aici acele grupuri de evrei fanatici din Asia Mică şi de la Efes, pe care îi poţi recunoaşte pretutindeni după strălucirea portului lor naţional. Şi ucigaşii plătiţi de la Corint sunt printre ei şi-l aşteaptă. Vestea despre venirea "renegatului" s-a răspândit cu iuţeală pe toate străzile, în bazare şi în toate caravanseraiurile. Cu greu mai putea scăpa de la moarte din mâinile zeloţilor. Desigur că Paul se ferea să iasă singur. Prietenii pe care îi avea la Ierusalim puteau fi număraţi pe degete. "Fraţii", despre care Luca afirmă că "ne-au primit cu bucurie", făceau parte, desigur, din grupa eleniştilor. Ei au venit la locuinţa lui şi l-au salutat. Sfatul bătrânilor nu s-a grăbit să facă acelaşi lucru. În ziua următoare a fost un fel de probă de foc pentru Paul, când a apărut în faţa sfatului întrunit.

Luca ne zugrăveşte un tablou impresionant al acelei adunări. Pe scaunul prezidenţial stătea figura de ascet îmbrăcată în alb a lui Iacob, iar în jurul său, cercul preoţilor săi. Ce vor fi simţit oare cei opt însoţitori ai lui Paul, cu toţi convertiţii de la păgânism, când l-au zărit pe bărbatul despre care auziseră aşa de multe, care era înrudit îndeaproape cu Domnul şi care, în copilărie, se jucase cu el pe munţii Galileii! Fiecare dintre trimişii comunităţilor de origine păgână a prezentat darurile sale. Plini de mirare, ei priveau la învăţătorul lor. El însuşi contempla aşa de serios, umil şi înduioşat figura adâncită a bătrânului. În mod ceremonios, Paul şi Iacob şi-au dat sărutul păcii. Preoţii au făcut la fel. Însoţitorii lui Paul aşteptau nerăbdători. Dar ei au fost decepţionaţi. Semnul de frăţietate nu a fost schimbat şi cu ei. Darurile au fost primite în tăcere, cu distincţie, ca un lucru de la sine înţeles, ca un tribut datorat. Totul era aşa de formal şi silit. Atmosfera s-a schimbat abia când Paul a făcut o dare de seamă cuprinzătoare asupra tot ceea ce Dumnezeu a făcut măreţ şi minunat în lumea păgână. Cuprins de durere, dar fără a acuza pe cineva, fără a pronunţa vreun nume, Paul s-a referit şi la suferinţele care i-au fost pricinuite de către falşii fraţi, care au abuzat de reputaţia apostolilor, i-au subminat autoritatea predicând o evanghelie falsă, jefuind comunităţile şi dispreţuind darurile lui Dumnezeu. Însă toate acestea Dumnezeu le-a întors spre bine. Slava lui Cristos a strălucit într-un chip şi mai măreţ. Ca un lanţ de perle, comunităţile se întindeau în jurul mării Egee, din Siria şi până în Grecia. Şi pe măsură ce Paul vorbea, inimile s-au încălzit, indiferenţa s-a transformat în interes, interesul în admiraţie şi însufleţire şi, când Paul a terminat, Iacob a aprobat cu bucurie şi de pe toate buzele a ieşit un strigăt: "Lăudat să fie Dumnezeu, Dumnezeul lui Abraham, Isaac şi Iacob, care a făcut lucruri aşa de mari pentru Fiul său iubit!" Desigur, ei nu puteau proceda altfel. Triumful era prea mare pentru a nu-i da slavă lui Dumnezeu! Ar fi fost de dorit ca ei să aibă un cuvânt de recunoştinţă şi încurajare la adresa lui Paul şi a colaboratorilor săi.

Luca lasă însă să se întrevadă dezamăgirea sa în legătură cu ceea ce a urmat. În jurnalul său, în acest loc se găseşte acel: "Însă atunci..." care spune multe. Da, însă atunci a urmat ca un duş rece: "Iubite frate, tu trebuie să te gândeşti că sunt şi mii de iudeo-creştini. Trebuie să fii prudent. Oamenii de aici - ei vorbesc la persoana a treia - sunt tare neliniştiţi cu privire la învăţătura ta. Ei spun că tu nu faci nici o deosebire între iudei şi păgâni, ba că mergi şi mai departe şi răstorni legea lui Moise". Ne putem uşor închipui dezamăgirea apostolului când, după însufleţita sa dare de seamă, prima reacţie a adunării a fost aceea de a formula marea bănuială care apasă asupra lui şi de a refuza o luare de poziţie netă. Luca spune în mod expres: "Ei i-au spus". Aşadar, Iacob cel prevăzător nu împărtăşea neîncrederea cu privire la Paul.

Şi acum urmează sfatul fatal: "Ce e de făcut? Te sfătuim noi! Curăţă-te de orice bănuială! Nu discredita religia! Arată-te în public că eşti un bun iudeu. Avem aici patru bărbaţi care au făcut vot de nazireat şi nu pot acoperi cheltuielile. Asociază-te la votul lor, care, de altfel, merge spre sfârşit; plăteşte cheltuielile pentru ei şi ia-i cu tine în templu în timpul celor şapte zile din urmă. Atunci toţi vor şti că nu e nimic adevărat din ceea ce se spune pe socoteala ta; ba, din contra, te porţi ca un observator al Legii". Poate că sfatul ar fi fost şi mai eficace dacă nu ar fi fost dat acum, când minţile tuturor erau înfierbântate. El trebuia să se reabiliteze, făcând o aşa-zisă mărturie publică faţă de iudaism.

Aceasta era o mare pretenţie pentru Paul; să petreacă şapte zile în curtea templului cu nişte oameni care-i erau cu totul străini şi să ia asupra sa cheltuielile care nu erau mici. Pentru cinci nazirei trebuia să fie jertfite 15 oi, tot atâtea coşuri cu pâine, plăcinte şi clătite cu ulei; de asemenea, mai multe urcioare cu vin. La toate acestea se adăugau cheltuielile de întreţinere pentru şapte zile. În ultima sa călătorie, Paul îndeplinise un astfel de vot, dar din proprie iniţiativă şi liber; acum însă era numai o formalitate împotriva căreia interiorul său se revolta. Şi chiar dacă iudeii ar fi fost împăcaţi, cât de greşit ar fi fost el înţeles de către păgânii încreştinaţi! Oare gestul său nu avea să fie interpretat ca o tăcută retractare a atâtor cuvinte rostite cu atâta căldură? Paul duce o teribilă luptă sufletească. Luca nu suflă un cuvânt despre aceasta! Nu acesta este felul său de a proceda ca reporter, când dezvăluie tainele eroilor săi. Cu toate acestea, cine îl cunoaşte pe Paul, cu sufletul său mândru şi sensibil faţă de adevăr, şi cine îl cunoaşte pe istoricul Luca ştie ce înseamnă lacuna dintre versetele 25 şi 26. Desigur, Paul trebuie să fi replicat ceva! Iar noi nu citim nici un cuvânt asupra discuţiei care trebuie să fi urmat. Foarte simplu continuă darea de seamă: "Paul i-a luat pe bărbaţi cu sine". Între aceste fapte se situează o dramă lăuntrică. Paul a făcut opţiunea sa pentru motive care nu ne sunt cunoscute. O nobilă pasiune îl însufleţea ca să facă totul pentru a împăca Biserica mamă cu cea formată de păgâni. "Deşi sunt liber, eu m-am făcut sclavul tuturor" (1Cor 9,19). După ce încă o dată a fost recunoscută libertatea păgânilor încreştinaţi faţă de legea mozaică, Paul a cedat dorinţei şi, deşi ea pornea dintr-un spirit meschin, el a făcut-o spre a evita o ruptură. Nu se poate spune că un spirit principal, ca acela a lui Paul, pur şi simplu inofensiv şi naiv, dintr-o pură bunătate sau de frica celor ce aveau să urmeze să-şi fi dat consimţământul. Cu toate acestea, dacă a făcut-o, a fost, desigur, în urma unei inspiraţii superioare.

49. "Civis romanus sum"
Fap 21,26-22,29

Paştile şi Rusaliile însemnau pentru garnizoana romană de la Ierusalim o straşnică încercare a nervilor. În aceste ocazii, pentru întărire erau aduse cohorte din Cezareea. O dată cu dezvoltarea partidului radical al libertăţii, an de an aceste stări deveniseră tot mai rele.

În duminica Rusaliilor, însoţit de credinciosul Trofim din Efes şi de cei patru nazirei, Paul a urcat pe colina templului şi a intrat în curtea cea mare, aşa-numita "curte a păgânilor". Cetăţuia lui Irod, construită în colţul de nord-vest al pieţei pe o stâncă abruptă, supraveghea templul. Irod a numit-o "cetatea Antonia", în onoarea generalului roman Antonius. Era un bastion întărit cu puternice turnuri; el adăpostea curţi interioare, terenuri de exerciţii, cazărmi, închisori subterane şi o locuinţă interioară ce semăna în strălucire cu un palat regal. De aici, braţul puternic al Romei ţinea de ceafă, cu o mână de fier, poporul cel rebel. Antonia era legată printr-o pasarelă cu terasa porticulului ce înconjura curtea templului şi o scară largă ce ducea spre curtea păgânilor. Colina Moria, pe care era aşezat templul, oferea privirilor un şir de trei terase întinse, aşezate una mai sus de alta. Cea mai de jos forma "curtea păgânilor". Aici, de două ori, Isus, înarmat cu un bici, a pus capăt afacerilor pe care le făceau negustorii şi schimbătorii de bani. Prin poarta zisă "cea frumoasă", unde Petru îl vindecase pe paralitic, şi printr-o scară de marmură cu 14 trepte se ajungea la a doua curte interioară, numită "curtea iudeilor", cu o despărţire pentru femei. Era şi aceasta o curte largă, dreptunghiulară, înconjurată de porticuri pe o mare întindere. Acolo era şi cutia milelor cu cele treisprezece deschizături în formă de trompetă, unde stătuse odinioară Mântuitorul şi privise la văduva săracă ce-şi punea obolul.

În faţa clădirii templului, pe un loc ridicat, se afla altarul de jertfă, înconjurat de canale pentru scurgerea sângelui. De jur împrejur se aflau locuinţele preoţilor. În această curte interioară, în apropierea sanctuarului numită şi "curtea preoţilor", poporul nu avea acces decât numai în timpul jertfei de dimineaţă şi de seară (Lc 1,10). Pentru a ajunge la curtea interioară, se mergea pe o scară largă, care trecea pe sub un arc de piatră masivă; ambele canaturi ale portalului erau din bronz, pe care numai forţa unită a 20 de oameni era în stare să o mişte. La o oarecare depărtare de aceasta se întindea o barieră scundă cu stâlpi aşezaţi la intervale regulate; ei purtau tăbliţe de avertizare pentru păgâni în limbile greacă şi latină: "Nici un străin să nu îndrăznească să pătrundă peste barieră în lăcaşul sfânt. Cine e prins dincolo se face vinovat de pedeapsa cu moartea". Spre a menaja sentimentele evreilor, romanii au confirmat această lege.

Când Paul cu însoţitorii săi a intrat în vestibulul exterior, acolo domnea un vacarm de nedescris ce venea de la schimbătorii de bani, samsari, pelerini şi oameni curioşi veniţi din toate părţile lumii; la aceasta se mai adăuga mugetul şi behăitul animalelor de jertfă. Prin mulţime se amestecau figuri înspăimântătoare ce ascundeau sub mantie pumnalul lor în formă de seceră. Câţiva evrei din Efes, sau poate alexandrini din tagma arămarilor, i-au recunoscut îndată pe Paul şi pe Trofim şi le-au aruncat priviri pline de ură. Ei nu uitaseră scena care se petrecuse în teatrul din Efes. "Ce caută renegatul împreună cu acest netăiat împrejur aici? El e în stare să-l ia cu sine şi în templu!" Desigur, Paul s-a ferit să-l ia pe Trofim în curtea interioară! Acolo domnea o mare linişte. Preoţii îmbrăcaţi în alb alergau încoace şi încolo. Leviţii supravegheau poarta de intrare. Curtea era plină de un miros neplăcut. De pe altarul de jertfă, aproape neîncetat, de sute de ani se ridica spre cer aburul sângelui cald. Paul le-a comunicat preoţilor termenul final al timpului de purificare până când el trebuia să participe la sacrificii. El era obligat să ia parte în fiecare zi la jertfele şi la rugăciunile preoţilor şi se întorcea abia seara la locuinţa sa. Aceasta a durat o săptămână. Între timp, evreii din Asia Mică au putut să-şi făurească complotul. Ei şi-au tocmit oameni, care, în curtea interioară, la un semn, să se repeadă, să provoace panică şi să-l atace pe Paul.

Relatarea foarte precisă a lui Luca ne permite să presupunem că prietenii lui Paul, care erau îngrijoraţi de soarta învăţătorului lor, l-au însoţit şi în această zi şi astfel au fost martori ai atacului. Era în timpul jertfei de dimineaţă. Deodată, la un semnal, evreii din Asia Mică au început să strige: "Bărbaţi din Israel, săriţi în ajutor! Aici e renegatul, instigatorul împotriva poporului, a Legii şi a templului! Şi acum a necinstit templul şi a introdus păgâni înăuntru!" Cuvintele nu pot descrie furia diabolică a unei mulţimi orientale, fanatice şi supraexaltate! Oroarea se zugrăvea pe toate feţele din cauza crimei îngrozitoare; preoţii s-au oprit pe loc; o mulţime care striga, se îmbrâncea, se strângea din toate părţile în jurul unei grămezi de oameni în mijlocul cărora Paul, înşfăcat de mâini puternice, era lovit şi smucit încoace şi încolo. Leviţii sunau din trompete; ei se temeau de o profanare a templului. Paznicii templului împingeau mulţimea înfierbântată spre poarta cea mare şi în jos pe scări. Porţile de bronz se închiseră cu mare zgomot. Paul a auzit şi putea să se simtă în chip simbolic izgonit de către poporul său (Ef 2,12)!

Paul zăcea la pământ. Era exact locul unde, cu 20 de ani în urmă, ei îl târâseră pe tânărul Ştefan. O bucurie ciudată îi cuprinsese inima: numai câteva clipe şi el va fi cu Ştefan şi cu Învăţătorul său. Dar încă nu-i sosise ceasul. Mulţimea ezita să-l lovească de moarte tocmai în curtea templului. L-au târât spre ieşire. Această ezitare a asasinilor a fost salvarea apostolului. Santinelele romane de pe zidul înconjurător au observat mişcarea şi l-au înştiinţat pe ofiţerul de gardă. Cohortele se găseau în stare de alarmă. A răsunat un sunet de corn şi o stridentă comandă romană. Tribunul Lisias cu soldaţii înarmaţi aleargă în jos pe scări. El urmărea de multă vreme un egiptean, capul unei bande, şi credea că a pus mâna pe dânsul. A poruncit ca Paul să fie încătuşat şi dus în cetate. Mulţimea turbată se înghesuia şi striga: "Jos cu el! La moarte!" Ajunşi la capătul de jos al scării, din cauza mulţimii care se îmbulzea, soldaţii au fost nevoiţi să-l ia pe umeri pe prizonier. În acest timp, Paul nu şi-a pierdut prezenţa de spirit. Ce-i drept, hainele sale sunt rupte, mantia pierdută, ochii injectaţi de sânge, însă el e stăpân pe situaţie. Calm, îl întrebă pe tribun în greceşte: "Îmi dai voie să-ţi spun ceva?" Lisias e dezamăgit că nu are în faţă un egiptean, ci un grec cult. Cu mândrie patriotică, Paul îşi prezintă identitatea: "Sunt iudeu din Tars, cetăţean al unui oraş însemnat. Îmi permiţi să vorbesc poporului?" Era o întrebare ciudată din partea unui om care, strivit ca un vierme, trecuse pe lângă moarte. Cu toată figura uscăţivă a prizonierului, totuşi Lisias se găsea sub vraja unei mari personalităţi. Un om curajos recunoaşte imediat pe cineva care îi seamănă. El e curios ce efect va avea cuvântarea şi speră s-o înţeleagă. Poate că s-ar putea evita vărsarea de sânge. "Vorbeşte!", îi porunci Lisias. Paul priveşte mulţimea agitată ca o mare bântuită de furtună. În ea se găsesc membri ai Marelui Sfat, probabil tovarăşii săi de şcoală de odinioară, rabini plini de demnitate cu ciucuri mari şi tivituri largi la haine. Este un amvon ciudat pentru evanghelie, un predicator şi el ciudat, la ale cărui încheieturi de la mâini lanţurile fac zgomot şi un auditoriu şi mai ciudat. Când i s-a îngăduit să vorbească, Paul s-a simţit stăpân pe situaţie. El a încercat să demonstreze că nu e vorba de duşmănie împotriva poporului, a legii şi a templului, ci că din voinţa lui Dumnezeu şi prin intervenţia sa atotputernică, el a ajuns mărturisitorul lui Cristos şi apostolul păgânilor. Fiecare israelit îl cunoştea pe Iahve ca pe Dumnezeu manifestat în istorie, citea zilnic în Psalmii săi despre ale sale "magnalia", "mirabilia", "terribilia". Se putea oare explica schimbarea bruscă pe care o suferise viaţa lui Paul fără o acţiune a puterii lui Dumnezeu? Şi cine se putea împotrivi voinţei lui Iahve? Aluzia la Anania cel credincios Legii putea să-i fie de folos, la fel ca şi amintirea uciderii lui Ştefan. Dar când a pronunţat cuvântul "păgâni", în expresia "eu vreau să te trimit la păgâni", atunci patima a întunecat mintea ascultătorilor. Zeloţii şi fariseii şi-au rupt hainele. Larma şi furia maselor au crescut până la turbare. Romanii niciodată nu-şi puteau reprima un anume sentiment de teamă când se vedeau în faţa unei mulţimi furioase. Lisias nu înţelese nimic; însă acum ştia că este vorba de o controversă religioasă, iudaică.

Spre a calma puţin patima poporului, ofiţerul aflat în încurcătură a recurs la acelaşi mijloc ca şi Pilat. El a dat ordin centurionului ca prizonierul să fie biciuit şi torturat pentru a afla adevăratul motiv al conflictului. Paul a fost dus prin curtea interioară a coloanelor, acolo unde soldaţii romani îl îmbrăcaseră pe Învăţător cu mantia roşie regală, îi puseseră în mâini trestia drept sceptru şi, chiuind şi strigând, i-au pus coroana de spini pe cap ca pe o diademă. Dacă biciuirea a avut loc în camera de tortură, unde se găseau capra şi stâlpii de biciuire, asta nu rezultă clar din relatare. Instrumentul de supliciu era un bici (flagellum), prevăzut cu vârfuri ascuţite şi sfere de plumb; nu era o vargă (virga). Luca vorbeşte în mod expres de "curele". Aceasta era tortura cea mai dureroasă. Paul a fost dezbrăcat, întins pe o capră de lemn, legat strâns cu curele la mâini şi la picioare. Călăii nu înţelegeau deloc greceşte. Însă când a venit centurionul să inspecteze, liniştit şi cu sânge rece, Paul l-a întrebat, nu fără oarecare ironie: "E legal ca un cetăţean roman să fie biciuit fără hotărâre judiciară?" Nimic nu e mai caracteristic pentru jurisdicţia romană decât respectul faţă de un om care cu mândrie putea ridica pretenţia că e cetăţean roman: "Civis romanus sum!" Cuvântul a făcut minuni. Centurionul s-a adresat tribunului, al cărui respect faţă de acest prizonier misterios a început să crească. "Eşti cu adevărat un cetăţean roman?" "Desigur", a replicat Paul. Utilizarea falsă a acestui titlu de nobleţe se pedepsea cu moartea, aşa că nimeni nu abuza de el. Lisias a aruncat o privire cam întrebătoare spre deţinut: "Pe mine m-a costat o grămadă de bani cetăţenia". Paul a zâmbit: "Eu, însă, sunt cetăţean roman din naştere". Lisias s-a simţit încurcat. Codul penal roman interzicea ca procedura de cercetare să înceapă cu tortura. Paul a fost dezlegat, iar legăturile de la mâini i-au fost slăbite de către un soldat.

50. În faţa Marelui Sfat. Apariţia nocturnă
Fap 22,30-23,35

În ziua următoare, când comandantul cetăţii l-a confruntat pe prizonier cu Sinedriul spre a lămuri diferendul, Paul a dovedit un calm deosebit. Sinedriul era compus din marii preoţi şi din alţi 71 de membri. Claudius Lisias l-a dus sub escortă, prezentându-l în faţa aceluiaşi tribunal, care odinioară îl osândise pe Isus. Sinedriul nu se reunea în sala mare a consiliului, Gazith, din curtea preoţilor, ci într-o galerie a încăperii exterioare unde, la timpul său, fusese interogat şi Ştefan. Printre membrii consiliului era şi o figură cunoscută, cea a marelui preot de odinioară, Caiafa. Paul, care de mai mulţi ani nu mai avusese legături cu Ierusalimul, nu-l cunoştea personal pe marele preot în funcţie, Anania. Totodată, el se ciocneşte pentru prima dată cu aristocraţia saduceilor. Năzuinţa lor principală era de-a împiedica orice explozie de entuziasm religios sau naţional, care le-ar fi ameninţat supremaţia. Luca, nefiind prezent la această scenă, trece destul de repede peste deliberări. Desigur, Lisias le-a cerut celor care prezidau să precizeze acuzaţiile aduse împotriva lui Paul. Negreşit că saduceii au denunţat ca o primejdie politică învăţătura apostolului cu privire la Mesia răstignit, pentru a fi încercat să provoace o răscoală; apoi ei au ridiculizat învăţătura sa cu privire la învierea lui Isus şi apariţia sa la Damasc. De fiecare dată când auzeau cuvintele "înviere", "spirit", "îngeri", izbucneau în râsete batjocoritoare, pe când fariseii, care credeau în aceste cuvinte, au trebuit să se simtă ofensaţi în convingerile lor religioase. Într-o clipă, Paul a cunoscut punctul slab unde putea să intervină ca să-şi dezbine adversarii. Cauza era pe jumătate câştigată.

Chiar de la începutul pledoariei sale, s-a petrecut un incident dureros. Când Paul a apelat la dreptul conştiinţei proprii, Anania, uitând de demnitatea sa şi de respectul datorat celui acuzat, a poruncit unui servitor din tribunal să-l lovească pe Paul peste gură. O lovitură peste gură şi încă în plină adunare publică era cea mai mare jignire pentru un fiu al lui Israel. Aceasta însemna: omul a mai încetat de a fi un fiu al lui Israel. E lesne de înţeles că Paul, în ale cărui vine curgea sângele trufaş al străbunilor, aproape că şi-a pierdut cumpătul. Mâniat, i-a strigat lui Anania: "Să te bată pe tine Dumnezeu, perete văruit ce eşti! Tu vrei să fii judecătorul meu şi îngădui să fiu lovit împotriva legii?" Cei prezenţi au spus: "Îndrăzneşti să-l jigneşti pe marele preot al lui Dumnezeu?" Reacţia lui Paul poate fi interpretată în mai multe feluri. El voia, probabil, cu o oarecare ironie, să spună: "Nu-mi puteam închipui că marele preot ar putea da un astfel de ordin, că un mare preot şi-ar putea pierde capul!" Imaginea despre "peretele văruit" amintea fariseilor de cuvântul lui Isus despre "mormintele spoite". Lovitura a nimerit. Acest cuvânt îl caracterizează, de altfel, în mod minunat pe marele preot, personaj în plină decadenţă, care încerca să simuleze virtutea, onoarea şi dreptatea, în timp ce în interior totul era putred şi stricat. De altfel, ameninţarea lui Paul s-a realizat. Câţiva ani mai târziu, Anania a fost asasinat într-o ascunzătoare, unde voise să se ferească de pumnalele sicarilor.

Paul a văzut că, din cauza dispoziţiei pătimaşe a autorităţilor iudaice, nu e posibil un "fair-play". Într-o intuiţie momentană, el s-a folosit de avantajul pe care i-l oferea situaţia şi a aruncat între ei un măr al discordiei: problema învierii. Decis repede, evaluând întreaga situaţie, el strigă în adunare: "Fraţilor, din cauza speranţei în învierea morţilor stau eu în faţa judecăţii!" La auzul acestei fraze, saduceii au izbucnit într-un râs zgomotos, vizându-i pe fariseii care credeau în astfel de idei, aşa încât până la urmă Paul nu mai părea a fi singurul acuzat. Toată procedura a degenerat într-o dispută teologică şi ambele partide s-au încăierat. S-a ajuns aşa de departe încât rabinii cu vază s-au declarat de partea lui Paul şi au prezentat învăţătura lui ca pe una bună şi au admis posibilitatea ca un duh sau un înger să-i fi vorbit. Claudius Lisias, care nu a înţeles nimic din toate discuţiile şi care era îngrijorat de soarta deţinutului său, a chemat santinelele şi a poruncit ca Paul să fie dus la un loc sigur. "Cu greu am fost în stare să-l smulg cu forţa din mâinile lor", se spune în textul Beza, într-o scrisoare a lui Lisias către Felix.

Unii critici consideră că în această situaţie apostolul n-a fost la înălţimea sa obişnuită. Ei vorbesc de o "stratagemă" şi găsesc un contrast faţă de demnitatea tăcută a lui Cristos înaintea Marelui Sfat. Lor le scapă din vedere faptul că suferinţa lui Isus nu poate fi comparată cu o suferinţă omenească. Suferinţa lui Isus are o valoare unică şi un scop unic. La el e vorba de mântuirea neamului omenesc printr-o suferinţă ispăşitoare şi liber consimţită. Pentru acest motiv, Cristos a renunţat la dreptul său de veto, la orice intervenţie din partea cerului şi a pământului. El se vedea pe sine ca Mielul tăcut al lui Dumnezeu, de care vorbeşte profetul. Paul, din contra, se lupta şi suferea numai pentru sine însuşi. El era gata să moară, dar Dumnezeu trebuia să determine clipa şi împrejurările. El însuşi putea şi trebuia să se folosească de toate mijloacele permise spre a sluji încă multă vreme cauza evangheliei.

Să-i facem eroului nostru o vizită nocturnă în celula închisorii din fortăreaţa Antonia! Din cauza evenimentelor de peste zi, puterile îi erau aproape cu totul sleite. El ştie că e chemat să se asocieze şi mai mult la suferinţele Învăţătorului său. Cuvântul "împreună răstignit", pe care îl scrisese galatenilor (2,19) şi romanilor (6,6), suna mereu tot mai puternic în urechile sale. În această a doua noapte, singur şi părăsit în închisoarea lipsită de lumină, supravegheat, după cât se pare, de ura care înconjura celula, a suferit unul dintre acele accese de lipsă de mângâiere şi de întristare de moarte, de care n-au fost cruţaţi nici sfinţii şi nici chiar Fiul lui Dumnezeu. Când Petru s-a găsit odată într-o situaţie asemănătoare, Biserica din Ierusalim veghea şi se ruga pentru dânsul (Fap 12,5). Este trist când ne gândim că Luca n-a putut raporta un act asemănător de compasiune din partea comunităţii din Ierusalim. Credincioşii din oraşul sfânt socoteau că au făcut deja prea mult dacă l-au tolerat, fără a o rupe cu Paul definitiv. Numai într-o singură casă din oraşul sfânt a ars toată noaptea lumina pe care a aprins-o iubirea pentru viaţa celui iubit. Era casa prietenilor săi uniţi în rugăciune: Luca, Timotei, Titus, Trofim, a surorii şi a familiei sale.

Situaţia apostolului era într-adevăr delicată. Numai mâna puternică a romanilor putea să-l mai salveze. La punctul la care ajunsese, Paul trebuia să dea o nouă orientare atitudinii sale faţă de poporul său. În această noapte, el a luat hotărârea. Până acum el se considera un membru de drept al rasei iudaice şi în mai multe împrejurări se supusese jurisdicţiei iudaice. Acum însă, se va despărţi definitiv de poporul său din punct de vedere juridic şi politic, se va supune legii şi puterii romane, faţă de care arătase atâta loialitate în Scrisoarea către Romani. Însă romanii trebuiau să se poarte cu prudenţă faţă de acest popor prea gelos de prerogativele sale. Pe Paul îl aştepta o captivitate îndelungată. Se părea că e zădărnicit planul său de a duce slava lui Cristos la Roma şi până la capătul pământului. El şi-a depus toată descurajarea, grijile şi necazurile în locul cel mai nimerit, la picioarele Învăţătorului său şi le rememora pe toate "in Christo", mai înainte ca oboseala să-i fi închis ochii. Deodată, într-o vedenie de noapte, i-a apărut Domnul, aşa cum îi apăruse în templu în urmă cu 20 de ani. "Doamne, tu eşti?" Paul, adânc cunoscător al sufletului omenesc şi al rătăcirilor sale, ştia prea bine că şi principele întunericului uneori se deghizează în înger de lumină. Dar iată că vede strălucind stigmatele celui răstignit, ca odinioară la Damasc: "Doamne, îngăduie slugii tale să vorbească cu tine! Am vorbit eu bine despre tine în faţa bătrânilor lui Israel? Vorbeşte, Doamne, căci sluga ta ascultă!" "Curaj, Paul! tu ai dat mărturie despre mine la Ierusalim!" "Doamne, îngăduie-mi să mai vorbesc o dată, deşi sunt praf şi cenuşă. Ard de dorinţa de a da mărturie despre tine şi la Roma şi de a vesti la Roma evanghelia ta" (Rom 1,15). "Paule, vei da mărturie despre mine şi la Roma". Apariţia a dispărut. Apostolul s-a trezit. Orice tristeţe a dispărut. El simţea în sine o forţă nouă. Dacă Domnul este cu dânsul, ce importanţă are dacă oamenii îl condamnă? Roma! Acest cuvânt strălucea în faţa ochilor săi ca steaua dimineţii.

51. Paul şi Felix
Fap 23,12-24,7

Între timp, sicarii, stăpâni pe situaţie, aduseră la cunoştinţa Marelui Sfat despre complotul lor şi-i cerură concursul. Însă şi de data aceasta serviciul de spionaj al fraţilor şi-a arătat eficacitatea. Fiul surorii sale a reuşit să afle ceva foarte important. E posibil ca familia să fi aflat de un complot prin intermediul tatălui care ocupa, fără îndoială, o funcţie înaltă şi avea numeroase relaţii, iar mama l-a trimis pe fiu prin cetate. Dimineaţa, când Paul mai era preocupat de apariţia avută peste noapte, uşa celulei sale s-a deschis. Nepotul său îi stătea în faţă. "Fiul meu, ce ştiri îmi aduci?" "Unchiule Paul, foarte importante! Trimişii Marelui Sfat vor să-l roage pe comandant să te ducă încă o dată în faţa lor, sub pretextul unei cercetări mai amănunţite. Dar acesta e numai un pretext. De îndată ce vei părăsi fortăreaţa, vei fi omorât. Patruzeci de oameni din Partidul Libertăţii s-au legat prin jurământ groaznic să nu mănânce şi să nu bea nimic până nu te vor omorî. Ei stau la pândă cu pumnalele în toate colţurile şi ungherele". Paul l-a rugat pe centurion să-l conducă pe nepotul său imediat la Lisias. În felul acesta, tribunul a aflat despre asasinatul pus la cale, tocmai când se pregătea să-i primească pe trimişii Marelui Sfat. A început să crească răspunderea asupra capului lui Paul. De-acum exista un motiv ca procesul să fie predat pe mâna guvernatorului. Seara, la orele 9, doi centurioni cu 200 de pedestraşi, arcaşi arabi şi sirieni, 200 de lăncieri şi 70 de călăreţi stăteau gata pregătiţi în curtea cazărmii ca să-l ducă pe Paul sub puterea nopţii la Cezareea.

A fost o bizară plimbare călare în noaptea înstelată, prin umbrele umede ale văgăunilor şi defileelor, peste ţinutul cel stâncos, roşiatic şi luminat de lună din Iudeea. Dimineaţa au coborât în regiunea pietroasă din valea roditoare a Saronului, unde secerătorii se duceau în lanurile de grâu, iar ţăranii vânturau boabele. Pe şes nu mai putea fi vorba de vreo ambuscadă, de aceea cei 400 de soldaţi pedeştri s-au reîntors. Spre seară, micul grup a intrat în cetate, după ce a traversat cartierul cu grădini în floare şi cu vile.

Portul Cezareea însemna pentru romani o bază de aprovizionare şi o bază militară cheie a ţării. Avea o garnizoană de cinci cohorte şi un escadron de călăreţi. Exista o reşedinţă luxoasă pentru guvernator, în stilul grandilocvent şi fastuos al decadenţei. Ca şi la Ierusalim, şi aici era un palat zidit de Irod, Herodeion, care servea de locuinţă guvernatorului. Luca îl numeşte "Pretoriul lui Irod". Căpitanul escadronului de cavalerie a predat guvernatorului Antonius Felix raportul lui Lisias şi i l-a prezentat pe prizonier. Pentru prima dată stăteau faţă-n faţă cei doi bărbaţi care personificau aşa de bine cele două lumi. Desigur, Felix a examinat cu o privire superioară figura sărăcăcioasă a prizonierului său, din sufletul căruia se revărsa văpaia unei lumi intelectuale, cu totul străină. În prezenţa sa el a citit cu glas tare scrisoarea lui Lisias. În esenţă, ea era foarte favorabilă pentru cel acuzat; era vorba de o problemă religioasă internă iudaică, iar Lisias era tipul ofiţerului roman extrem de prudent. Felix s-a informat asupra locului de obârşie al prizonierului. Cilicia era o provincie imperială, şi nu senatorială. Prin urmare, judecata era de competenţa guvernatorului imperial. În chip afabil, el hotărî: "Te voi asculta când vor sosi acuzatorii tăi". Şi această nouă întâlnire cu puterea de stat romană era plină de promisiuni.

Aşa a început captivitatea de la Cezareea. Ea a durat doi ani, plini de monotonie pentru un bărbat cu o activitate uimitoare. Lumea unui prizonier nu e deloc bogată în schimbări. De aceea, Luca ne zugrăveşte puţinele evenimente dramatice ale acestei detenţii, în linii mari, în patru scene.

Felix (procurator al Iudei între anii 52-60) şi fratele său, Pallas, un personaj mai important decât el, erau greci, sclavi eliberaţi de Antonia, mama împăratului Claudius. Pallas a fost favorit atotputernic şi prim ministru sub Claudius şi câţiva ani şi sub Nero. Prin el, şi Felix a făcut o carieră strălucită. Însă sufletul de sclav apărea mereu în evidenţă. Tacitus (Hist., 5, 9) ne spune despre el: era crud şi senzual şi a exercitat puterea regală cu suflet de sclav. În prima căsătorie a ţinut o nepoată a lui Antonius şi a Cleopatrei. Acum îşi împărtăşea fericirea cu Drusila, fiica lui Irod Agripa I, care avea abia 17 ani. Felix o momise de la soţul ei, regele Aziz din Emessa, cu ajutorul magului evreu Simon din Cipru. Aşadar, aceasta era fericita pereche înaintea căreia Paul trebuia să apară şi cu ea va trebui să întreţină relaţii penibile vreme de doi ani. Pe fratele Drusilei, Irod Agripa II, îl vom vedea mai târziu în vizită la Festus, însoţit de sora sa Berenice.

Prima scenă descrisă de Luca este instrucţiunea judiciară. La câteva zile după sosirea lui Paul, a venit la Cezareea marele preot Anania, însoţit de un grup de bătrâni şi cu un avocat roman, al cărui nume, Tertullus, amintea starea lui anterioară de sclav. Acesta era un începător fără experienţă, unul dintre aceia care-şi pregătesc cariera ocupându-se de problemele celor din provincie. Lipsa sa de experienţă te loveşte chiar de la începutul pledoariei, care, potrivit cu regula de la şcoală, era o linguşire neîndemânatică şi grosolană. Datorită lui Felix, ţara se bucura de pace; grija sa binevoitoare restabilise ordinea în ţară. Ca atare, evreii îi datorează o mare recunoştinţă. În maniera şireată şi subtilă de a muta diferendul pe plan politic, iese la iveală acţiunea partidului saduceilor: 1. Paul e un revoluţionar periculos pentru siguranţa statului şi pentru aceasta e vinovat de "seditio" (răscoală); 2. el este propagatorul unei secte ce nu are nici un drept legal şi de aceea e vinovat de crima numită "religio illicita"; 3. în final, el a comis crima numită "profanarea templului". Fiecare dintre aceste trei delicte era pedepsit de legea romană cu moartea.

Felix era suficient de experimentat ca să ghicească gândul acestor diletanţi avizi de sânge. El voia să afle ce are de spus Paul. Acesta s-a ridicat cu mâinile încătuşate şi îndată a atras atenţia tribunalului. El era un maestru în felul de a trata cu oamenii şi de a se acomoda locului şi împrejurărilor. El a vorbit cu isteţime şi a redresat situaţia, plasându-se pe terenul dreptului religios. El se apropie cu încredere de apărarea sa, deoarece procuratorul este de mai mulţi ani judecător "peste acest popor". Apoi, combate punct cu punct, insistând asupra faptului că el nu este un necredincios faţă de religia părinţilor săi, care culminează cu credinţa în Mesia; dimpotrivă, punctul său de vedere religios, diferit de cel al saduceilor, şi forma creştină a închinării în faţa lui Dumnezeu se situează cu totul pe terenul Legii şi al profeţilor şi decurge din conţinutul tradiţional şi revelat al Vechiului Testament. După dânsul, Vechiul şi Noul Testament formează o unitate dogmatică (Gal 3,7; Lc 16,16). Din punct de vedere al dreptului roman, învăţătura sa despre înviere, care cuprinde in nuce întregul creştinism, se situează înlăuntrul graniţelor iudaismului, o religie protejată de către stat; deci, nu poate fi socotită a fi o "religio illicita". Statul roman nu-şi bătea capul cu neînţelegerile religioase din sânul iudaismului. Acesta era deja punctul de vedere al proconsulului Galion. Această pledoarie este prima apologie oficială a creştinismului în faţa puterii romane de stat.

În sufletul său, Felix trebuia să-i dea dreptate lui Paul. După o îndelungată practică administrativă în Iudeea şi fiind căsătorit cu o evreică credincioasă, el era mai familiarizat cu toate controversele religioase ale iudeilor decât funcţionarul roman de rând. El ar fi putut şi ar fi trebuit să rostească imediat sentinţa. Dar n-a făcut-o, în parte din frica de răzbunare a iudeilor, pentru că el avea un temperament ca acela a lui Pilat, apoi din lăcomie, ca să stoarcă bani. După dreptul provincial roman (Mommsen, Ist. rom., II), Felix avea puterea de a decide, dacă e cazul, ca arestarea să continue sau nu. El s-a hotărât pentru prima. Sub pretextul de-a aştepta explicaţiile lui Lisias, a închis dezbaterile cu expresia tehnică "amplius", ceea ce însemna amânarea cazului până la primirea de noi dovezi. Bineînţeles, Lisias n-a venit, iar iudeii s-au gândit că e mai prudent să nu mai insiste. Felix a ordonat ca detenţia lui Paul (custodia militaris) să fie pe cât posibil uşurată. De-acum el putea să se plimbe prin curte fără lanţuri cât voia şi să primească vizite. Cu toate acestea, nedreptatea unei arestări fără judecată apăsa greu asupra apostolului.

Luca ne mai descrie o a doua scenă din timpul şederii lui Paul la Cezareea. Se pare că, chiar de la începutul creştinismului îmbrăcat încă în haina noutăţii şi a necunoscutului, această religie ajunsese ceva interesant şi un subiect de conversaţie pentru clasa cultă. În jurul guvernatorilor de provincie se strângea bucuros un roi de beletrişti, filozofi, critici literari, cântăreţi, actori, magicieni, aşa cum am întâlnit la Sergius Paulus. Probabil că şi Drusila a întreţinut o asemenea curte princiară. În calitate de evreică, desigur că dorea să facă cunoştinţă cu acest coreligionar celebru, al cărui nume avea răsunet în toată lumea orientală. Ea era fiica lui Irod Agripa, care voise să lovească noua religie în persoana lui Iacob şi Petru, şi nepoată a lui Irod Antipa, care poruncise să fie decapitat Ioan Botezătorul. Felix, întors cu soţia sa dintr-o călătorie de inspecţie, a pregătit o serată în sala de festivităţi a palatului, unde Paul urma să vorbească despre creştinism. Desigur, se auzise şi despre "puterile spirituale" de care dispunea Paul, probabil şi despre cele petrecute în curtea lui Sergius din Cipru. Aceasta putea să devină o situaţie asemănătoare cu cea a lui Isus în faţa lui Irod!

Desigur, l-a costat mult pe Paul să se prezinte în faţa acestei societăţi decăzute ca un obiect dubios, expus unei curiozităţi lacome. Dar el râvnea sufletele lor; el se socotea ambasadorul lui Cristos, care trebuia să-i îndemne pe oameni să se împace cu Dumnezeu (2Cor 5,20). El cunoştea prea bine această societate iudeo-creştină; luase contact cu ea în Grecia, la Efes şi la Tars, ştia precis unde era deficitară. Aşadar, el a vorbit mai întâi despre dovezile istorice ale credinţei, a expus viaţa minunată a lui Cristos, apariţiile Celui Înviat şi a spus un cuvânt şi despre propriile sale experienţe. Deodată, el a dat o întorsătură cu totul neaşteptată cuvântării sale, îndreptând atenţia ascultătorilor spre consecinţele practice ale creştinismului pe teren moral, asupra sincerităţii lăuntrice, stăpânirea instinctului sexual şi despre răspunderea în faţa judecăţii ce va veni. Aici el putea să fie foarte concret şi precis, după cum o ştim din Scrisoarea către Romani. Apoi a zugrăvit venirea Judecătorului în culori apocaliptice. Felix stătea ca pe jar; devenise nesigur, făcea feţe-feţe, schimba priviri cu amanta sa, care, cu ochii mari ai unui copil curios, vedea cum scânteia focul sfânt în ochii profetului. Nu ştim ce s-a petrecut în sufletul tinerei femei. Paul nu i-a spus ei nici un cuvânt aspru. El ştia bine că dânsa fusese ademenită. Însă despre Felix ştim ce simţea: "el tremura de frică". Şi avea de ce să tremure. Conştiinţa îl sugruma. Atunci i s-au prezentat în faţa ochilor umbrele sângeroase ale trecutului său. Cu toate acestea, Paul nu le-a evocat numai pe păgânele Erinnie, zeiţele răzbunării, care torturează sufletele fără a le corija, ci şi glasul prietenos al lui Dumnezeu, care în adâncul conştiinţei cheamă la pocăinţă. Felix era aproape gata să asculte de glasul lui Dumnezeu, însă el n-a ajuns la aşa ceva. Sub pretextul unei indispoziţii, oboseală sau plictiseală, el a întrerupt serata şi i-a dat întâlnire lui Paul pentru "un alt moment mai potrivit". Însă acest timp mai potrivit nu s-a mai ivit. Totuşi, el nu şi-a refuzat plăcerea de a avea deseori conversaţii în particular cu un prizonier atât de captivant. Multele cunoştinţe ale acestuia cu privire la viaţa grecească, la oraşele-metropolă şi la cultura lor, experienţa acestui bărbat care călătorise mult îi inspira respect. Dar lucrurile n-au mers mai departe.

Anii de la Cezareea n-au trecut într-o lipsă de activitate. Din contră, ei au fost extrem de rodnici pentru Biserică. Un bărbat de talia lui Paul, care avea o idee aşa de înaltă despre valoarea timpului (Ef 5,16), ştia să exploateze orice situaţie. Prietenii săi de la Ierusalim l-au urmat la Cezareea şi se găseau mereu în preajma lui. Graţie acestui repaus forţat, starea sănătăţii sale s-a ameliorat. Viaţa îi era în siguranţă. Apoi inimile multor iudeo-creştini s-au mai îmblânzit faţă de dânsul, datorită îndelungatei sale activităţi. În scrisorile sale de mai târziu vom întâlni puţine urme ale luptei de odinioară. Graţie tratamentului excepţional de care se bucură, Paul putea să fie în legătură cu toate comunităţile din portul Mării Mediterane. Corespondenţa din acest timp nu şi-a găsit nici un loc între lucrările inspirate, dar, cu toate acestea, rezultatul principal al acestei captivităţi a fost munca pregătitoare sau poate redactarea uneia dintre cele mai frumoase cărţi ale lumii: Evanghelia după sfântul Luca. Paul îşi dădea seama că predicarea sa orală, care era întreruptă acum de atâta vreme, trebuia înlocuită cu una scrisă. Paul, un dogmatician, şi Luca, un istoric, se întregeau în chip benefic spre binele creştinătăţii. Matei compusese deja Evanghelia sa în aramaică pentru iudeo-creştini. Marcu terminase, probabil, darea de seamă asupra vieţii lui Isus după predica orală a lui Petru. Astfel, Luca se găsea în situaţia fericită de a combina în Evanghelia sa aceste două surse şi multe alte "relatări" scrise, de a consulta documente şi colecţii de cuvinte şi de a obţine informaţii de la mai mulţi "martori ai vieţii lui Isus şi de la slujitorii cuvântului" (Lc 1,1-4). Aici el putea să-şi extindă cercetările până la "primele începuturi" ale copilăriei Domnului şi să compileze în primele capitole ale cărţii sale cele mai vechi documente.

Şi a doua lucrare pare să fi fost iniţiată şi pregătită în timpul acestei captivităţi: Faptele Apostolilor.

Detenţia de la Cezareea dura deja de doi ani şi situaţia lui Paul nu s-ar fi schimbat dacă evenimentele nu s-ar fi precipitat din cauza unui incident sângeros. Cezareea era oraşul în care păgânii şi evreii aveau aceleaşi drepturi şi adesea erau încăierări sângeroase între partide. Într-o mare învălmăşeală au fost bătuţi grecii, iar atunci a intervenit Felix şi a poruncit ca evreii să evacueze străzile. La refuzul lor, cohorta a trecut la atac, a provocat un masacru şi multe case ale evreilor au fost prefăcute în cenuşă. Protestul evreilor a ajuns până la Roma, unde ei aveau o mare influenţă. Protectorii lui Felix muriseră, fratele său Pallas căzuse în dizgraţie. Felix a fost rechemat. Una dintre ultimele sale decizii a fost aceea de a-l pune din nou pe Paul în lanţuri, ca să-i mulţumească pe evrei, şi l-a lăsat în grija succesorului său. Data schimbării administrative este anul 60; aceasta este una dintre datele cele mai sigure din viaţa apostolului.

52. "Caesarem appello!"
Fap 25-26

Noul guvernator, Porcius Festus, care sosise la începutul toamnei anului 60, se trăgea dintr-o veche familie de senatori din Tusculum de lângă Roma. Era lăudat pentru fermitatea, legalitatea şi conştiinţa sa profesională. După un răgaz de trei zile, el a mers la Ierusalim ca să ia contact cu autorităţile iudaice, să organizeze acolo o şedinţă de tribunal şi să rezolve procesele rămase. Aici s-au strâns îndată în jurul lui fruntaşii preoţimii sub conducerea marelui preot Ismael ben Fabi, numit de către Irod Agripa II. În cei doi ani, ura lor contra lui Paul nu se potolise. Ei sperau să-şi realizeze planul, deoarece noul guvernator nu era încă la curent cu problemele iudaice. Ei cereau de la dânsul ca apostolul să fie adus în faţa tribunalului de la Ierusalim. Pe drum aveau să scape de Paul, omorându-l. Însă Festus nu era aşa de lipsit de experienţă cum credeau ei. El cercetase deja cazul lui Paul. "Nu, a replicat el, Paul rămâne acolo unde este. Justiţia romană nu permite să facem cadou viaţa unui deţinut. Aduceţi cazul vostru în faţa tribunalului meu de la Cezareea!" Astfel, Paul a trebuit să sufere încă o dată întreaga procedură ruşinoasă, lipsită de orice speranţă.

Noile dezbateri, care au urmat după zece zile, sunt a treia scenă din jurnalul lui Luca. Pentru Festus a fost un nou spectacol, neobişnuit, această primă întâlnire cu iudaismul fanatic, această mulţime urlătoare care îl înconjura pe captiv cu pumnii strânşi, îl înjura în mod grosolan şi cerea moartea lui. Două lucruri erau clare pentru Festus: era vorba despre o religie iudaică, despre templu şi Legea lui, necunoscute pentru un cetăţean roman. Festus şi-a dat seama imediat de faptul că acest caz aparţine, în primul rând, unui tribunal religios. Cu toate acestea, el nu putea să transfere cazul de la un tribunal imperial la unul iudaic fără consimţământul acuzatului. Un cetăţean roman avea mereu şi pretutindeni dreptul de a fi judecat numai de un tribunal imperial. Prin urmare, el i-a făcut lui Paul propunerea de a schimba instanţa de judecată. Însă, în chestiunile religioase, în principal, Paul se descătuşase de jurisdicţia iudaică. El nu putea să mai vadă în Marele Sfat autoritatea competentă pentru a tranşa cazul său, care era un caz de conştiinţă foarte important, după cum nici Isus nu mai putea să caute în Sinedriu instanţa providenţială spre a decide asupra adevărului învăţăturii sale.

Prin urmare, în cazul lui Paul se punea problema dacă el a călcat dreptul statului roman. Dacă tribunalul imperial va fi de această părere, el nu va refuza să moară; el murea în acest caz pentru credinţa sa, şi nu ca o victimă a unei crime judiciare. Dar când procuratorul roman a văzut că litigiul religios e de nerezolvat şi nu se putea decide pentru o sentinţă, Paul a fost nevoit să-i limiteze competenţa şi a făcut aceasta prin renumitele cuvinte: "Caesarem appello". Două cuvinte magice! Ele se bazau pe cel mai înalt privilegiu al cetăţeanului roman, care avea dreptul, oriunde s-ar fi găsit, să fie judecat la Roma de un tribunal imperial. Această curte supremă de justiţie se bucura de cea mai mare încredere. De la Augustus, dreptul roman cunoştea posibilitatea unui apel chiar în timpul procedurii, şi nu ca la noi, după judecată. Acest apel nu împiedica numai condamnarea, ci şi achitarea celui condamnat. Prin această manevră, Paul i-a dezarmat pe adversarii săi. Festus a respirat uşurat. În sfârşit, a apărut o ieşire dintr-o problemă aşa de încurcată. După o scurtă deliberare făcută în tribunal, el a anunţat rezultatul în forma juridică tradiţională: "Ai făcut apel la cezar, la cezar vei merge".

Rămânea numai ca Paul să fie dus la Roma sub escortă militară, însă Festus se găsea într-o încurcătură. El trebuia să-i dea prizonierului o scrisoare în care să informeze despre starea sa juridică. Dar el a ieşit din această încurcătură graţie sosirii lui Irod Agripa al II-lea, regele Palestinei de Nord, care a venit câteva zile mai târziu împreună cu sora sa, Berenice, să facă o vizită de politeţe noului procurator cu ocazia intrării sale în funcţiune. Agripa se bucura de mare trecere la Roma şi contribuise la numirea lui Festus ca guvernator. El era omul cel mai potrivit ca să-l ajute cu sfatul său pe Festus într-o problemă aşa de complicată. Prin naştere, el era iudeu, dar prin cultură şi educaţie, era roman. Festus le-a vorbit oaspeţilor săi despre renumitul prizonier. Când Agripa a auzit de numele lui Isus şi al lui Paul, numaidecât i s-a deşteptat interesul: "Aş dori cu plăcere să-l aud pe omul acesta", zise el, aşa cum odinioară Antipa dorea să-l vadă pe Isus. Aşa a avut loc una dintre cele mai interesante scene din istoria sacră. Aceasta e a patra scenă despre captivitate din jurnalul lui Luca.

Paul a fost înştiinţat că a doua zi dimineaţă se va prezenta în faţa acestei adunări. El îl cunoştea pe Agripa, ca şi întreaga sa istorie, şi a hotărât să se folosească de acest prilej pentru triumful evangheliei. Cuvântarea din Faptele Apostolilor este punctul culminant al apărării sale. Nu era convocat la o dezbatere judiciară, ci la o reuniune a societăţii înalte, organizată în onoarea regelui, în marea sală de marmură a bazilicii palatului. Fruntaşii autorităţilor civile şi militare erau prezenţi în mare număr, ba chiar şi consiliul juridic al guvernatorului. Festus apare în toga sa albă strălucitoare, pe când tânărul rege purta mantia de purpură, brodată cu aur şi argint. Berenice strălucea în toată frumuseţea sa în mijlocul doamnelor. Politicos, guvernatorul cedează locul său de onoare regelui. Numeroşii invitaţi şi suita lor erau grupaţi de-a lungul zidurilor. Îmbrăcat în mantia sa uzată, uşor ţinut de un soldat însoţitor, Paul e condus în sală. Apostolul e palid, îmbrăcat sărăcăcios, în faţa acestor curtezani îmbrăcaţi în mătase şi scânteind de perle; două lumi diametral opuse stau faţă în faţă! Evanghelia pe banca de acuzare! Paul ştie: aşa va fi mereu, până când cerescul Kyrios va veni să nimicească împărăţia principelui acestei lumi. Festus deschide şedinţa cu un cuvânt introductiv asupra acestei reuniuni, menită să-i înlesnească redactarea unui aviz obiectiv către "Kyrios"-ul de la Roma asupra acestui caz. El foloseşte atributul de "Kyrios" pe care Augustus şi Tiberiu îl refuzaseră, dar care de la Caligula şi, în chip deosebit, de la Nero se încetăţeneşte pe deplin. Agripa se întoarce afabil spre Paul: "Eşti liber să te aperi!"

Prizonierul se ridică. Mii de priviri îl cercetează ca pe o minunăţie nemaivăzută, nemaiauzită. Toţi aveau simţământul că trăiesc un ceas mare. Versatul vorbitor a luat poziţia oratorului antic, ce ne este bine cunoscută prin imagini: toga strânsă, braţul drept ridicat, cu primele trei degete strânse în chip de jurământ. Când Paul a ridicat braţul, lanţurile au făcut un zgomot mare, în timp ce braţele de aur ale doamnelor au produs un zumzet uşor. Bărbatul, care vorbise în areopag şi purta cu sine Pneuma cea sfântă, nu simţea nici o sfială. Manuscrisul Beza spune: "El a început cu mult curaj, ca unul care a fost întărit de Duhul Sfânt". El se adresează regelui cu nobila politeţe a unui om liber, care vorbeşte cu egalul său. Noi trebuie să ne completăm schiţa cea scurtă din Faptele Apostolilor din spiritul vorbitorului. Bazându-se pe profeţi, Paul expune în faţa lui Agripa moştenirea spirituală şi credinţa comună a poporului celor 12 triburi, marele conţinut al speranţelor milenare şi autentice ale lui Israel; arată împlinirea lor în Cristos. Când Paul a rostit cuvântul înviere, se pare că regele a dat din cap şovăitor. El făcea parte din partidul liberal al saduceilor. Atunci Paul a strigat: "De ce nu credeţi că Dumnezeu învie morţii? Învierea lui Isus nu este nici un obstacol în credinţă pentru adevăratul israelit, ci îi este fundamentul cel mai adânc şi cel mai frumos triumf! Eu nu sunt un credul exaltat. Şi eu l-am urât odinioară pe Cristos şi în chip disperat m-am ridicat împotriva Celui Răstignit şi Înviat!" Paul se vede nevoit să vorbească despre perioada cea mai penibilă a vieţii sale, dar şi despre experienţa Damascului. Creştinismul formează o unitate cu revelaţia Vechiului Testament. Prin urmare, convertirea sa la creştinism nu e o apostazie de la spiritul autentic al Legii şi al Profeţilor.

În faţa unui cunoscător al iudaismului, cum este Agripa, Paul putea să dea dovezi întemeiate pe Scripturi. Festus stătea ca împietrit în faţa acestor explicaţii amănunţite. Pentru dânsul era o lume cu totul necunoscută. Entuziasmul religios îi smulge lui Paul o exclamaţie pasionată: "Misiunea mea este să dau mărturie în faţa celor puternici şi a celor umili, în faţa celor mari şi a celor mici şi a converti lumea întreagă la credinţa în Cel Înviat!" Aceste cuvinte erau ceva de nemaiauzit în antichitate. De aceea, şi Festus vedea în Paul un fanatic al unui adevăr fantezist! Acesta este fondul, raţiunea exclamaţiei sale: "Paul, ţi-ai pierdut capul. Studiile tale te-au dus la nebunie!" Paul nu considera ca ceva rău exclamaţia păgânului. Cu o politeţe desăvârşită, el îi spune pe un ton prietenos: "Nu, preanobile Festus, eu nu sunt nebun! Eu spun adevărul şi sunt bine chibzuit. Regele cunoaşte faptele. Viaţa cea minunată lui Isus nu s-a petrecut într-un colţ izolat al pământului". Iar acum el îl apostrofează cu o sinceritate plină de îndrăzneală pe rege şi îi pune acest caz de conştiinţă: "O, rege Agripa, crezi tu în profeţi?" Un iudeu nu are voie să fie în contradicţie cu profeţii. Agripa se luptă cu sine ca să dea un răspuns, dar Paul îi ia piatra de pe suflet: "Eu ştiu că tu crezi. Cine crede în profeţi trebuie să creadă şi în Cristos. Însă cât de greu îi este omului să deducă urmările practice din convingerea sa intelectuală, când ea îi cere sacrificii! Cât de lungă este calea de la cap până la inimă!" Agripa îşi pierde cumpătul. Ceva misterios a fost atins în sufletul său, o coardă a vibrat; o coardă, pe care nimeni n-a mai atins-o, răsună ca un clopot din adâncuri. El nu se mai simte bine, însă ca şi omul modern, iscusit, ştie să fie dibaci, să iasă din încurcătură cu o vorbă de spirit, cu o glumă înţeleasă în parte ironic, în parte cu un adaos de admiraţie faţă de vorbitor. Tendinţa spre ironie era în sufletul irodienilor. "Paul, tu desigur te gândeşti că într-o clipă ai putea face din mine un creştin?" Dar traducerea obişnuită "aproape că mă convingi să devin creştin", nu redă exact înţelesul exprimării. Situaţia ne arată că nu e strigătul unui suflet aproape convins, ci gluma unui spirit mândru care caută mai presus de toate să evite consecinţele practice ale credinţei. Desigur că adunarea a putut să râdă la sclipirea glumei regelui, dar Paul în asemenea situaţii nu cunoştea gluma. Totul se linişteşte, când Paul întoarce cuvântul cu o seriozitate înduioşătoare: "Cât aş dori de la Dumnezeu ca voi toţi, nu numai tu, o, rege, mai curând sau mai târziu, să ajungeţi ceea ce sunt eu, exceptând aceste lanţuri". Paul ridică braţul încătuşat şi atunci prin sală străbate un uşor zăngănit de lanţuri de oţel! A fost o clipă înduioşătoare, ca şi cum un înger al lui Dumnezeu ar fi plutit prin spaţiu. Romanii au surâs auzind această dorinţă, ei nu gustaseră niciodată fericirea lăuntrică a credinţei de care era cuprins Paul. Doamnele au chicotit uşor. Regele a respins cu un gest rapid impresia resimţită şi, cu un surâs forţat, s-a ridicat cu Berenice, ca semn că şedinţa s-a terminat.

Cuvântarea a fost un mare succes pentru Paul şi a fost decisivă pentru viitorul său. Agripa şi-a exprimat astfel părerea faţă de Festus: "Omul ar fi putut fi pus în libertate dacă n-ar fi apelat la cezar". Procuratorul a emis avizul corespunzător pentru Roma, care, desigur, a contribuit mult la sentinţa de achitare în faţa lui Nero.

Luca este un maestru în a descrie stările sufleteşti şi influenţa harului. Printre frazele sale auzi lovitura harului, bătaia inimii. Iarăşi a trecut un mare moment al harului, fără nici un folos.

53. Naufragiul
Fap 27-28,10

Capitolul 27 din Faptele Apostolilor cuprinde acea parte celebră din jurnalul lui Luca, căreia i s-a dat numele de "capitolul marinarului".

Toamna anului 60 sosise. Echinocţiul trecuse. Nu mai era vreme de pierdut pentru transferul prizonierilor la Roma, dacă nu voiai să te vezi obligat a ierna pe drum. Centurionul roman Iulius din "cohorta augusta" (prima augusta italica), adică din trupa de poliţie imperială, fusese însărcinat cu acest lucru. Iulius a ales o corabie de comerţ cu direcţia spre Adramyttium, în Misia (Asia Mică). Acolo spera să găsească o corabie cu destinaţia Italia.

Era într-o dimineaţă de septembrie, când au apărut pe cheiul de la Cezareea coifurile şi vârfurile lăncilor soldaţilor care însoţeau un grup de prizonieri; erau deţinuţi politici, criminali sau apaşi din Palestina, destinaţi luptelor cu fiarele sălbatice în arenele din Circus Maximus. Printre ultimii era şi un om dintr-o altă categorie, care, în calitate de cetăţean roman, legat de un soldat, se deplasa cu uşurinţă; el se deosebea cu totul de ceilalţi: Paul! Iulius e prietenos faţă de Paul, aproape respectuos când vorbeşte cu dânsul. El este unul dintre acei nobili ofiţeri romani, din clasa centurionului de la Cafarnaum sau a lui Corneliu din Cezareea. El l-a cunoscut pe Paul în vremea captivităţii sale şi, probabil, a fost de serviciu în gardă când apostolul a vorbit în faţa adunării din sala regală. Prietenii şi ucenicii apostolului s-au adunat cu toţii pe chei pentru adio, dar numai trei au avut voie să-l însoţească până la Roma: Timotei, Luca şi Aristarh, care sigur sunt cuprinşi în cuvântul "noi" în darea de seamă din Faptele Apostolilor.

Când corabia a părăsit continentul asiatic, iar Paul stătea sus, gânditor şi privea cum dispare în zare ţara părinţilor săi, atunci poate că i-au trecut prin faţa ochilor anii călătoriilor apostolice, când el, împreună cu Barnaba, a început odiseea creştină. Când Paul părăsea lumea Orientului, cu o bucurie sfântă putea privi în urmă: toate ţările din jur erau presărate de comunităţile creştine, pline de zel, şi între ele se afla o legătură durabilă a iubirii. Numai Ierusalimul ţinea cu încăpăţânare de trecut, însă prin aceasta se izolase şi i se risipise orice acţiune în afară. Opera lui Paul nu avea de ce să se teamă de rezistenţa unui pumn de iudaizanţi.

Paul ştia prea bine ce-l aşteaptă. El cunoştea din experienţă oboseala unei aşa de lungi călătorii pe mare şi de data aceasta era prizonier, cu toate că era tratat cu mai multă blândeţe decât ceilalţi prizonieri. Acum, spre a înţelege mai bine cele ce urmează, trebuie să avem câteva cunoştinţe asupra navigaţiei din antichitate şi atitudinea omului antic în faţa mării. Arta nautică era imperfectă şi nu existau decât foarte puţine instrumente. Încă nu se inventase compasul, iar oamenii se mulţumeau cu observarea poziţiei soarelui şi astrelor. Omul antic se temea de mare şi o ura. Ea reprezenta pentru el haosul, din care a dispărut lumea plină de lumină, ordinea şi frumuseţea uscatului.

Gânditor, Paul a privit încă mult timp înapoi spre munţii din zarea amurgului, în spatele cărora se afla Ierusalimul, care ascundea pentru apostol o lume de amintiri dureroase şi sfinte, precum şi asupra palatului de marmură a lui Irod, în care petrecuse atâtea zile şi nopţi cu prietenii săi în conversaţii minunate. Cezareea trebuia foarte curând să ia locul Ierusalimului şi al iudeo-creştinismului ce se cufundase în îngustimea spirituală, să fie metropola Bisericii palestiniene şi sediul unei renumite şcoli de teologie creştină, în care a lucrat marele admirator al lui Paul şi urmaşul lui Luca, primul istoric bisericesc, episcopul Eusebiu.

Luptând mereu cu vânturile din vest, corabia nu a putut să-şi ţină direcţia; profitând de curenţii marini şi de vânturile de coastă, şi-a croit drum pe lângă Cipru, până la Mira, la capul de sud-vest al Asiei Mici. Mira era un mare port destinat comerţului cu grâu din Egipt. Aceste corăbii de cereale erau adesea de o aşa mărime încât puteau transporta până la două mii de tone, ba chiar şi mai mult. Iulius a încheiat o convenţie cu stăpânul unei corăbii pentru transportul prizonierilor săi. În calitate de căpitan al poliţiei imperiale, el primea prin aceasta şi puterea de a comanda corabia. La bord se găseau 276 persoane. Corabia, greu încărcată, mergea anevoie spre nord-vest. După trei săptămâni de la plecarea din Cezareea, călătorii noştri abia ajunseseră la înălţimea lui Cnidos. Acum începea partea cea mai grea. Ei voiau să navigheze în jurul capului furtunos Matapan, vârful sudic al Peloponezului, ca să ajungă în marea Ionică. Dar au fost deviaţi de la această cale şi au trebuit să se bucure când, la sud de Creta, au primit direcţia de Vest. Această insulă, lungă de 200 de kilometri, are forma unui deget întins; munţii săi formează o barieră împotriva vânturilor ce suflă din arhipelag. Aşa au ajuns până la portul Kaloi Limenes (= limanuri frumoase), la Lasea. Era un golf larg, închis de două insule, dintre care una are şi astăzi o capelă mică, închinată sfântului Paul. Aici s-au decis să aştepte o vreme mai frumoasă.

Iulius a ţinut o consfătuire cu stăpânul corabiei, cu căpitanul şi cârmaciul, invitându-l şi pe Paul. Acesta a fost de părere să nu se continue călătoria şi a propus să se ierneze aici; însă Paul s-a lovit de împotrivirea stăpânului corabiei, căruia îi era teamă să nu i se strice încărcătura, deoarece acolo nu se găseau şoproane şi hambare. El a propus să se încerce a se ajunge la portul de iarnă Phoenix şi să se ierneze acolo. Paul a fost învins cu majoritatea de voturi şi ei n-au ajuns niciodată în portul Phoenix (astăzi Lutro). Un vânt ademenitor de la sud a scos corabia din golf. Dar abia au ocolit capul Matala, spre nord, când au remarcat cu groază cum Ida, muntele cel sfânt al zeilor îşi arăta scufia cea albă şi periculoasă de nori şi cum un ciclon înspăimântător, de forma unui taifun venind de la nord-vest, se abătea asupra corabiei. "Euraquilonul! Euraquilonul!" strigau cu toţii înspăimântaţi. Pânzele au fost coborâte, cârma retrasă. La câteva mile de ţărm se găsea mica insulă Kauda (azi Gavdos), în dosul căreia, cel puţin, se puteau retrage bărcile de salvare din dotare. Pe creasta muntelui de valuri numai partea de mijloc a corabiei se sprijinea pe apă, pe când partea din faţă şi cea din spate pluteau în văzduh; corabia ameninţa să se rupă în două sub încărcătură. De aceea, de jur împrejurul corabiei, sub parapetul peretelui de la bord, a fost înfăşurată o funie groasă spre a împiedica frângerea vasului. Aşa a trecut o noapte de groază.

Acum ameninţa o nouă primejdie. Deoarece nimeni nu mai cunoştea punctele de orientare, toţi se temeau să nu se lovească de bancurile înalte de nisip de pe coasta de nord a Africii, aşa-zisa Sirta Mare de la Cirene. Au fost coborâte cele patru ancore grele plutitoare spre a încetini deplasarea. Spre a uşura vasul, mateloţii au sacrificat o parte din încărcătură şi uneltele ce nu erau necesare: prăjinile, vergile, echipamentul, râşniţele. Însă ceea ce era mai rău a venit acum: zile de o neagră disperare, când chiar marinarii cei mai cu experienţă îşi pierd orice speranţă. Cel mai mare duşman al omului este întunericul. Zile întregi nu s-au văzut nici soarele şi nici stelele. Orice orientare era absolut imposibilă. Luca scrie în jurnalul său: "Orice speranţă de scăpare dispăruse". În orice clipă corabia putea să se lovească de un recif sau de un banc de nisip. Toţi oamenii se găseau în partea de jos a corabiei. Nimeni nu mai mâncase nimic de câteva zile. Paul era cufundat în rugăciune. Asemenea lui Abraham, el se lupta cu Dumnezeu pentru viaţa celor 276 de persoane. Obosit, el a aţipit pentru câteva clipe. Cinci drepţi, ba chiar ca unul, ce putere au ei la Dumnezeu! Când situaţia ajunsese la disperare, Cristos sau îngerul său erau cu dânsul: "Nu te teme, Paul, tu trebuie să apari în faţa împăratului. Iată că Dumnezeu îţi acordă ţie viaţa tuturor celor ce călătoresc cu tine". Apoi a văzut în vis cum apare o insulă necunoscută din mare, pe care el nu o mai văzuse, şi o corabie sfărâmată de stânci. "Pe această insulă, îi spune vocea, trebuie să fiţi aruncaţi". Vedenia a dispărut. Paul s-a trezit, iar furtuna continua cu o mai mare violenţă. Altcineva ar fi putut considera vedenia drept o fantezie a unui înfrigurat sau disperat, însă Paul era sigur de cauza sa. O nouă forţă a pus stăpânire pe dânsul. El se ridică, merge pe la toţi şi îi încurajează. "Bărbaţi, aveţi curaj!" şi le povesteşte vedenia nocturnă.

Vreme de 14 zile, călătorii noştri erau mânaţi pe acea parte a mării care se întindea între Grecia şi Sicilia, pe care cei vechi o numeau "Adria". Deodată, pe la miezul nopţii, se aude un strigăt: "Pământ! Pământul e aproape!" Urechea deprinsă a matelotului a auzit, prin mugetul furtunii, bubuitul unei puternice lovituri de stâncă. Unele manuscrise spun: "A răsunat un pământ oarecare". Au aruncat sonda şi au găsit o adâncime de 20 măsuri (= 37 m), şi puţin după aceea 15 măsuri (= 27,75 m). Pentru a încetini corabia din goana ei şi a nu permite să se sfărâme de vreo stâncă, au dat drumul în spate la patru ancore. Luca n-a uitat încordarea acelei nopţi. Sub împilarea ei, nervii echipajului au cedat. Nu ne putem gândi la un echipaj de corabie din zilele noastre. Erau numai mateloţi tocmiţi, adunaţi din toate provinciile, adesea sclavi fugiţi. În bezna nopţii, Paul aude un şuşotit bănuitor şi un zgomot. Un grup de marinari îşi făceau de lucru la o barcă de salvare spre a se salva, lăsându-i pe pasageri în voia soartei. Aceeaşi primejdie face eroi şi laşi. Paul aleargă la centurion şi-l înştiinţează despre atitudinea trădătoare a marinarilor. "Dacă aceştia nu rămân pe corabie, voi nu puteţi fi salvaţi!" Iulius a poruncit soldaţilor să taie funia bărcii. În felul acesta, a fost asigurată unitatea forţelor, aşa de necesară pentru mântuirea tuturor. Paul este omul comunităţii, el urăşte orice fel de egoism şi de interes personal. Pentru prima dată, o corabie a fost salvată datorită solidarităţii creştine. Această corabie este icoana şi simbolul unei alte corăbii.

Echipajul era slăbit din cauza şederii şi a postului îndelungat. Însă ziua care urma le cerea nervi liniştiţi şi oameni puternici. Acum Paul a fost iarăşi salvatorul la nevoie, singurul care şi-a păstrat mintea limpede. El a mers printre rânduri şi a ţinut câte o alocuţiune plină de mângâiere şi încurajare. El a promis tuturor salvarea, dacă fiecare îşi va face datoria, şi a îndemnat pe toată lumea să-şi refacă forţele mâncând. El cunoştea puterea exemplului. A cerut să i se aducă pâine, a rostit în faţa tuturor o rugăciune de mulţumire, a frânt-o şi a început să mănânce. Toţi i-au urmat exemplul. Pentru prima oară s-a văzut un surâs mângâietor pe feţele tuturor. La revărsatul zorilor, prin ploaia cenuşie, au văzut un golf înconjurat de stânci prăpăstioase cu ţărmul nisipos (golful "Sfântul Paul" de astăzi). Voiau să lase corabia ca să ajungă la ţărm. Ei nu ştiau că prelungirea promontoriului nordic al golfului, prin acţiunea fluxului, se despărţea de insulă şi forma o adevărată insuliţă, legată de uscat printr-un canal îngust, şi că fluxul, constrâns prin acest pas strâns, formase în mijlocul golfului bancuri ascunse de nisip. Spre a uşura pe cât posibil corabia, restul de cereale a fost aruncat în mare. Odgoanele ancorelor au fost desfăcute, pânza dinainte întinsă şi s-au îndreptat spre golf. Deodată, un şoc îngrozitor zguduie vasul, oamenii cad unul peste altul, se aude un scârţâit înspăimântător şi un trosnet în toate încheieturile. Corabia s-a înfipt cu prora adânc în nisip. Sub lovitura şi puterea talazurilor, pupa s-a turtit; apa a dat năvală în interior. Corabia era pierdută. Singura şansă pentru a-şi salva viaţa rămăsese înotul. Iar acum, când pământul era aşa de aproape, ameninţarea morţii plana asupra vieţii lui Paul şi a deţinuţilor.

Amintindu-şi de obligaţia îngrozitoare de a nu lăsa să-i scape vreun deţinut, un ofiţer de poliţie s-a prezentat în faţa comandantului său şi a întrebat dacă trebuie să-i ucidă pe prizonieri. Printre ei erau şi bandiţi, pe care centurionul, fără a sta pe gânduri, i-ar fi jertfit. Întreaga duritate a legii romane se arată aici, aşa cum o caracterizează Paul în Scrisoarea către Romani: "sine affectione - fără iubire", dar şi influenţa crescândă a creştinismului. Soldaţii deja scoseseră săbiile. Căpitanul se uită încremenit la Paul. Era o mare frământare în sufletul său. Probabil că Paul a garantat cu viaţa sa pentru viaţa prizonierilor. În inima lui Iulius mila şi sentimentele umane au repurtat o victorie asupra datoriei militare. O rază de creştinism căzuse asupra căpitanului. El permite să se dezlege lanţurile deţinuţilor şi dă ordin "Să se salveze fiecare cum poate!" Fantezia nu poate descrie scena celor 270 de oameni epuizaţi de foame, frig şi umezeală, unii dintre ei cu tot echipamentul, pe o mare furtunoasă, încordându-şi ultimele puteri, care înotând, care ţinându-se de scânduri şi de sfărâmăturile corabiei, iar alţii pe spatele mateloţilor binevoitori, cu membrele rănite şi cu hainele sfârtecate, după o oră de luptă chinuitoare cu apa, au ajuns la ţărm.

Din fericire, locuitorii insulei, care au alergat din toate părţile, s-au arătat extrem de omenoşi; au adus pâine, fructe şi băutură caldă. Cu toate acestea, nici un membru al echipajului nu înţelegea limba lor. Paul singur şi câţiva marinari fenicieni au înţeles câteva sunete din dialectul punic al indigenilor. Abia acum şi-au dat seama că sunt pe insula Malta. Dacă Luca vorbeşte despre "barbari", ca scriitor grec, el vrea să spună că locuitorii nu vorbeau nici greceşte şi nici latineşte. A fost aprins un foc. Întreg echipajul, împreună cu Paul, a strâns vreascuri. Încălzită de văpaia focului, o viperă a sărit şi s-a încolăcit de braţul său. În superstiţia lor, locuitorii au văzut în el un asasin pedepsit de Nemesis, zeiţa răzbunării, care îl urmăreşte şi pe uscat, după ce îl scăpase de pe mare. Paul a scuturat liniştit vipera în foc. Toţi se aşteptau ca braţul să i se umfle, iar el să cadă mort. Dar cum nu s-a petrecut nimic din cele prevăzute, bănuiala celor de pe insulă s-a schimbat într-o adoraţie superstiţioasă. Ei îl considerau acum un zeu. Probabil că această credinţă naivă şi superstiţioasă i-a oferit lui Paul punctul de plecare pentru predica sa că cei ce cred în Cristos vor călca şi pe şerpi, fără a păţi ceva (Mc 16,18).

Malta făcea parte din provincia Siciliei. Primul funcţionar al insulei, Publius, s-a arătat binevoitor faţă de naufragiaţi şi i-a găzduit trei zile la moşia sa, până ce au găsit o locuinţă potrivită pentru iernat. Între Publius şi Paul s-au stabilit relaţii de prietenie şi încredere, deoarece el l-a condus la patul tatălui său bolnav. Într-o atmosferă de căldură sufletească, Paul a putut să-şi manifeste puterile carismatice. E puţin probabil că a încercat să întemeieze aici o comunitate creştină. Din tăcerea Faptelor Apostolilor nu deducem nimic, nici pro, nici contra; se poate ca admiraţia faţă de acest bărbat să fi pregătit la aceşti oameni calea spre Cristos. Deoarece Malta era un important centru de trafic care găzduia totodată prozeliţii evrei, răspunsul afirmativ pare să fie adevărat.

54. Ecce Roma!
Fap 28,11-16

La sfârşitul lui februarie din anul 61, Iulius s-a îmbarcat cu prizonierii săi în portul Valetta la bordul unei corăbii de cereale din Alexandria, care fusese şi ea silită să ierneze la Malta. Primul port în care au tras la mal a fost Siracuza. Piscul Etnei, acoperit cu zăpadă, saluta de sus în mod grav şi impozant. Au ocolit apoi stâncile Ciclopilor din legendele lui Homer şi au intrat prin strâmtoarea Mesina. Peste două zile, au trecut prin faţa strălucitului palat de marmură al lui Tiberiu de la Capri şi au pătruns în golful Puteoli, la nord de Neapole, pe care-l tiveau în mod minunat vile şi băi; aici, Pompei şi Herculane, cu reşedinţele în stil alexandrin ale marilor comercianţi bogaţi, dincolo Baia, mai departe, vila imperială de lângă lacul Lucrina, dincolo, insulele încântătoare: Procida, Ischia, Nisida, până la capul Misenum. În spate aţipea Vezuviul, nu ca astăzi un nor de fum, ci cu grădini şi vile de la ţară, pe care le-a mai lăsat să trăiască încă 20 de ani. Aici, în golful Puteoli (Pozzuoli), corăbiile încărcate cu cereale, venite din Egipt, îşi goleau încărcătura. Numai ele aveau voie să intre în port cu steagul pe catarg. Corabia pe care călătorea Paul era cea dintâi cu cereale din acel an şi a fost salutată cu chiote de bucurie de către mulţimea curioasă. Într-adevăr, ea aducea pâine pentru Italia şi, de data aceasta, într-un înţeles mai adânc, "pâinea spirituală pentru viaţa omenirii", căci ea îl purta pe Paul, pe cel mai mare ucenic al lui Isus Cristos.

Dar şi într-un alt fel oraşul mondial prevestea a fi "Fiara" din Apocalips. Strigătul docherilor, al hamalilor, al negustorilor de cereale şi de sclavi, zgomotul ce se ridica din şantiere, antrepozite şi hangare era întrecut de urletele leilor, panterelor şi tigrilor de pe corăbiile africane. Va fi nevoie de ele în curând, în cursul jocurilor de la Puteoli şi Roma. Paul a remarcat expresia disperării de pe feţele deţinuţilor, pentru care zgomotele fioroase reprezentau preludiul soartei crude care-i aştepta în arenă. De pe celelalte corăbii se descărcau blocuri de marmură, obeliscuri, coloane dintr-o bucată, porfir din Egipt, "giallo antico" de Numidia, statui din Delfi, pentru clădirea gigantică a "casei de aur" a lui Nero. Şi totuşi, când Paul pentru prima dată a pus piciorul pe pământul Italiei, desigur că a fost cuprins de simţămintele măreţiei acestei clipe.

Iulius i-a permis bucuros apostolului să primească invitaţia fraţilor şi să rămână o săptămână la ei. Între timp, aceştia i-au înştiinţat prin curieri pe fraţii din Roma despre venirea apostolului şi, în felul acesta, ultima parte a călătoriei sale s-a transformat într-un adevărat triumf.

De la Puteoli la Roma erau cam şase sau şapte zile de călătorie (208 kilometri). Ca printr-o oază bogată în vin şi untdelemn au mers în prima zi spre Capua, prin regiunea cea fericită a Campaniei. Acolo au dat de Via Appia, regina drumurilor. Aici Paul a avut ocazia de a arunca o privire asupra tristei ţări sociale a imperiului. De ambele părţi ale drumului cu greu puteai vedea altceva decât moşiile întinse ale marilor proprietari romani, muncite de sclavii ce se găseau cu miile. S-au oprit la Formio. La Terracina, Paul a auzit iarăşi vuietul mării agitate, pe care o iubea aşa de mult. În curând, călătorii au pătruns în regiunea mlaştinilor Pontine. Augustus pusese să se sape aici, lângă şosea, un canal, care există şi în zilele noastre şi conduce la Forum Appii. Luntrele erau trase de catârii ce alergau pe lângă canal. Desigur, Iulius a ales călătoria cea mai rapidă, pe apă. Au petrecut o noapte la Forum Appii, care era o staţie de poştă cu posibilităţi de adăpost pentru caravane. Aerul era infestat de muşte, iar febra bântuia împrejur. Pentru acest motiv, Esculap avea aici un sanctuar.

Scriitorii antici nu povestesc lucrurile cele mai bune despre aceste hanuri din antichitate. Nu se îngrijeau deloc de confortul călătorilor. Hanurile mişunau de rândaşi şi de cei ce mânau catârii. Fumul de la bucătărie obosea ochii, oaspeţii cântau cântece triviale. Pernele de pe pat erau umplute cu stuf şi pline de insecte. Aşadar, sejurul lui Paul şi al tovarăşilor săi aici n-a fost deloc o plăcere. Cu toate acestea, apostolul, aşa cum le scrie filipenilor, "era obişnuit cu toate" (Fil 4,12).

Aici Paul a avut cea dintâi surpriză plăcută: comunitatea romană i-a trimis cel dintâi salut al ei. Cititorii recunoscători ai Scrisorii către Romani, la vestea sosirii sale, i-au trimis înainte două delegaţii. Cea dintâi l-a întâlnit la a 43-a piatră miliară (60 de kilometri de Roma). Era primul salut al Romei creştine faţă de apostolul ei. Această atenţie delicată i-a produs o mare plăcere. Lacrimile de bucurie i-au curs din ochi când le-a dat sărutul frăţesc. Unii îi erau cunoscuţi din vedere, iar alţii din auzite. Dacă vrem să le ştim numele, să descriem lista de salut de la finele Scrisorii către Romani. Poate printre ei se găseau Acvila şi Priscila şi au căzut la pieptul lui. Deoarece Marcu îi pomeneşte în Evanghelia sa (15,21), spre anul 50, pe cei doi fii ai lui Simon din Cirene, Alexandru şi Rufus, ca personaje bine cunoscute la Roma şi prin faptul că Paul i-a salutat în Scrisoarea către Romani, la fel şi pe mama lor, care era şi pentru Paul ca o mamă, ne e îngăduit a presupune prezenţa lor printre cei trimişi. Acum înţelegem de ce Luca notează plin de duioşie: "La revederea lor, Paul a înălţat o rugăciune de mulţumire şi a prins curaj". Aceasta este o dovadă că în ultima vreme avusese şi ceasuri grele de descurajare. La următoarea staţie de poştă, "Tres Tabernae" (Trei hanuri), îl aştepta un al doilea grup, poate conducătorii comunităţii romane, veniţi să-l salute pe Paul în numele Bisericii. Iulius şi întreaga caravană se pare că au făcut ochii mari când au văzut această scenă solemnă de salut. Stima sa faţă de ilustrul deţinut a crescut şi mai mult. Şi această iubire părea o nouă minune.

Pe înălţimile Velitrae (Velletri), ei au păşit pe pământul clasic al munţilor Albani. Jos se afla Alba Longa, care, după legendă, e oraşul-mamă al Romei. Pe înălţimea muntelui Alban domina templul zeului alianţei, Jupiter Latialis, la care urcau în triumf generalii încoronaţi de victorie. Şi astăzi se mai văd încă pietrele negre de bazalt în cinci colţuri pe care a păşit Paul.

În dimineaţa următoare a început ultima etapă a călătoriei. Campagna romană, cu al ei caracter melancolic, se întindea sub privirile lor: teatrul şi câmpul de înmormântare al destinelor popoarelor, cum cu greu mai poţi afla pe pământ un al doilea loc asemănător. Dar acolo jos, în zare, spre nord, ce se vede? Creştinii romani au arătat cu bucurie spre oraşul uriaş care era la picioarele lor: Ecce Roma!

Cât de mult se deosebea această Roma a primilor cezari de cea de astăzi! Acolo, unde astăzi cupola bazilicii "Sfântul Petru" atrage privirile călătorilor, se întindea circul lui Nero cu obeliscurile sale egiptene. Roma era pe acea vreme, lăsând la o parte măreţia Forului şi a Palatinului, un oraş urât, murdar şi rău mirositor, cu case înalte ce aveau mai multe etaje. Dar din depărtare, în culoarea ei predominantă de galben închis, încadrată de liniile fine ale munţilor Albani şi Sabini, apărea totuşi maiestuoasă şi frumoasă. Capitoliul şi palatul lui Nero se înălţau în strălucirea marmurei, aşa cum în zilele noastre se ridică muntele alb ca zăpada al monumentului naţional din Piazza Venezia. Vestitele apeducte, fala oraşului, Aqua Appia, Claudia, Marcia, ce sunt şi astăzi podoaba Campaniei. Ele se târau ca nişte miriapozi peste provincie şi, pe măsură ce se apropiau, Via Appia lua tot mai mult înfăţişarea unei "via triumphalis - căi triumfale", care-l pregătea pe călător pentru măreţia Romei. În acelaşi timp, ea era cea mai monumentală cale funerară din lumea întreagă.

Acolo, unde astăzi se înalţă bazilica "Sfântul Sebastian", Via Appia traversa depresiunea "ad Catacumbas", locul viitoarelor catacombe ale sfântului Calixt şi catacombelor iudaice. Iudeii, care locuiau aici, se pare că l-au privit pe coreligionarul lor plini de compătimire şi curiozitate.

"Când am ajuns la Roma, centurionul a predat prizonierii comandantului lagărului", scrie Luca în jurnalul său. Nu se ştie dacă Iulius i-a dat în primire pe prizonierii săi în lagărul pretorian de pe muntele Celius, aşa-zisul "Castra Peregrinorum" sau în cartierul general al pretorienilor de pe Via Nomentana. Acest cartier general al poliţiei imperiale, un pătrat enorm, a ajuns mai târziu un loc fortificat de o tragică celebritate, "fabrica de împăraţi" a imperiului roman. Şef al poliţiei imperiale, "prefectul pretorienilor", era de zece ani nobilul Burrus, un general destoinic, un om de stat chibzuit, foarte iubit de popor, omul cel mai puternic după împărat. El şi Seneca, aceşti doi nobili stoici, au fost educatorii tânărului Nero şi până acum fuseseră în stare să ţină în frâu pornirile sale rele. Burrus era totodată şi primul judecător de instanţă în problemele penale imperiale. Paul a fost condus şi predat acestui bărbat de către comandantul Iulius. "Elogium"-ul, adică scrisoarea oficială de însoţire a lui Festus, precum şi darea de seamă orală a comandantului Iulius asupra deţinutului său au fost aşa de favorabile încât prefectul a dat ordin ca Paul să fie tratat cu cea mai mare omenie, ca un deţinut imperial de vază. În primele zece zile, când se făcea ancheta prealabilă, care stabilea temeinicia apelului făcut la împărat, Paul trebuia să rămână în corpul de gardă. Apoi i s-a acordat privilegiul de "custodia libera", felul cel mai blând de închisoare. Sub supravegherea şi paza continuă a poliţiei, el avea voie să închirieze o locuinţă particulară după plac, desigur că în apropierea lagărului.

Aşadar, Paul era acum la Roma! Bărbatul, a cărui inimă era plină de iubire, tocmai venea în acest oraş, care în zilele lui Nero, după cum scrie Gregorovius, tânjea după o picătură de omenie şi un suflu de iubire.

55. La Roma
Fap 28,17-29

Potrivit obiceiului său, Paul a încercat mai întâi să intre în legătură cu cei din neamul său. El nu voia să apară ca un renegat al poporului său şi să se spună despre dânsul că frustrase propriul popor de promisiunile mesianice. Din veacul al II-lea î.C., evreii aveau o colonie numeroasă la Roma. Alungaţi de către Claudiu, ei s-au reîntors după moartea acestuia şi curând numărul lor s-a ridicat la 20-30.000 de suflete. Din cauza particularităţii lor religioase şi naţionale, ei se stabileau la marginea capitalei, ceea ce nu-i împiedica să aibă legături de afaceri active cu romanii, şi au schimbat limba lor maternă cu cea greacă. Ei trăiau grupaţi la periferia oraşului, în locurile unde se intersecau străzile consulare şi unde îşi aveau cimitirele şi catacombele (cel puţin şase). După modelul Sinedriului de la Ierusalim, ei formau o solidă organizaţie de comunităţi religioase sau sinagogi, dintre care până acum, din inscripţiile iudaice, cunoaştem treisprezece.

Paul a ştiut, fără îndoială, că evreii de la Roma aveau o mare influenţă şi un braţ lung, ce ajungea până în apartamentul împăratului. Cel dintâi actor de teatru al curţii, mult stimat de către Nero, şi care-l instruise pe împărat în arta dramatică, era un evreu cu numele de Alityrus. Prin el, Iosif Flaviu a fost recomandat Popei Sabina, amanta atotputernică a lui Nero, despre care se spune că era o prozelită evreică. Evreii n-aveau decât să îndrepte ura acestei femei contra lui Paul şi astfel se termina cu dânsul. Pentru aceste motive, Paul a crezut că e prudent să arate căpeteniilor iudaismului un gest împăciuitor. Altfel, nu se poate explica graba neobişnuită cu care, chiar a treia zi, i-a chemat la dânsul pe conducătorii sinagogii.

Paul le-a arătat lanţurile şi le-a spus că el le purta numai de dragul celui mai nobil giuvaier al poporului său, speranţa mesianică. Bătrânii demni se purtau ca şi cum n-ar fi ştiut nimic despre acest lucru. Dacă atitudinea lor era sinceră, înseamnă că excomunicarea pronunţată împotriva lui de către Marele Sfat nu fusese comunicată sinagogilor din diasporă. Cu totul inofensiv, ei l-au întrebat pe Paul ce părere are despre Cristos, personaj aşa de disputat. Despre "această sectă" ştiau că întâmpină pretutindeni rezistenţă. Ei ziceau că ar fi foarte bucuroşi să afle o explicaţie mai amănunţită. Acesta e un "limbaj diplomatic foarte abil". Cum puteau ei să nu ştie nimic despre creştinism, din moment ce propaganda creştină sub Claudiu provocase cele mai mari tulburări în ghetou! S-a fixat o zi anume când să aibă loc o mare controversă religioasă la locuinţa lui Paul.

De data aceasta, Paul avea de-a face cu oameni versaţi în Sfânta Scriptură. Aşadar, el putea să dea curs liber strălucitelor sale cunoştinţe asupra Bibliei şi dexterităţii sale în interpretarea textelor sfinte. Discuţia a durat de dimineaţă până seara târziu. Erau momente când parcă izbucneau afară din sufletul lui toate cunoştinţele despre Cristos pe care le acumulase în anii captivităţii sale. Dar totul a fost zadarnic. Istoria glorioasă a poporului ales trebuia să se sfârşească cu un răstignit pe lemnul de batjocură? Rabinii, conservatori, n-au reuşit să treacă peste această piatră de scandal. Era pentru ultima oară când Paul oferea sinagogii mântuirea adusă de Cristos, era ultimul ceas al harului care îl incita pe Israel să răspundă, dacă vrea să rămână poporul ales sau să ajungă un popor respins! Cu această scenă biblică, Istoria Sacră îşi ia rămas bun de la iudaism.

Discuţia asupra lui Isus n-a încetat multă vreme în comunitate. Totuşi, în cele din urmă, câţiva evrei s-au convertit şi au devenit creştini. La cei mai mulţi însă, refuzul s-a schimbat într-o duşmănie de neîmpăcat; aceasta va duce în curând comunitatea creştină din Roma la marginea prăpastiei. Această atitudine a iudaismului pare să fi avut o oarecare influenţă şi asupra iudeo-creştinilor din Biserica-mamă. Spre deosebire de Corint, liberalismul şi gnosticismul iudaic nu erau deloc reprezentate acolo. Din contră, secta eseniană şi fariseismul erau foarte active. Unii dintre iudeo-creştini au organizat fără înconjur o contramisiune, despre care Paul scrie, adresându-se filipenilor: "Unii îl predică pe Cristos din invidie şi gelozie, nu cu o intenţie curată, în timp ce se gândesc că, fiind încă în lanţuri, să-mi facă o întristare" (Fil 1,15). Însă "ce importanţă are? În definitiv, oricum ar fi, cu făţărnicie ori cu sinceritate, Cristos este predicat, fapt pentru care mă bucur şi mă voi bucura" (1,18). Cele două părţi ale comunităţii romane au făcut cauză comună mai ales prin prietenia celor doi principi ai apostolilor. Numai sângele de martir, vărsat în comun în incendiul Romei, a înlăturat şi cele de pe urmă dezbinări.

Luca nu voia să-şi încheie cartea cu o disonanţă stridentă, ci mai curând cu o perspectivă mângâietoare asupra viitorului Bisericii creştine. Casa cea sărăcăcioasă şi închiriată a apostolului a devenit focarul mişcării creştine în Roma cea păgână. Evanghelia, care până acum, sub presiunea iudaismului, fusese vestită numai cu teamă şi sfială, sub impulsul lui Paul a ajuns un foc puternic ce arde cu flacără. După Tacitus, comunitatea creştină în anul 64 era deja "multitudo ingens - o mulţime enormă". Dacă populaţia iudaică număra cam 30.000, atunci putem considera numărul creştinilor cam o jumătate din aceştia, număr care creştea zi de zi. Acest avânt Paul îl atribuie captivităţii sale: "Lanţurile mele sunt motivul pentru care cei mai mulţi dintre fraţi dobândesc o nouă speranţă în Domnul şi un nou curaj ca să vestească fără teamă cuvântul lui Dumnezeu" (Fil 1,14). În Scrisoarea către Romani, Paul enumeră deja mai multe familii în care se ţineau adunări creştine. Una era formată din "Asincrit, Flegon, Hermes, Patrobas, Hermas şi încă alţi câţiva fraţi"; alţii se grupau în jurul lui Filolog şi Iulia, al lui Nere şi surorii sale (= soţiei) Olimpia şi toţi "sfinţii" care erau la dânşii; aşadar, o familie mare.

Cercul de prieteni din jurul lui Paul pare să-l fi pus în legătură şi cu aristocraţia romană. Arheologi creştini au smuls pământului roman taine de care scriitorii contemporani se fereau cu sfială. De Rossi şi Marucchi sunt de părere că pot stabili faptul că locuinţa lui Acvila şi a Priscilei se găsea pe Aventin, unde se află încă şi astăzi străvechea bazilică a sfintei Priscila.

S-a presupus că şi Seneca ar fi avut oarecare relaţii cu Paul, cu ocazia dezbaterilor judiciare la care lua parte în calitatea sa de consilier de stat. Ar fi o ciudată coincidenţă ca Paul, care la Corint a ieşit liber în faţa scaunului de judecată al lui Galion, să fie achitat aici, la Roma, tocmai prin intervenţia fratelui acesteia, Seneca!

Creştinismul găsise desigur pe atunci, în temperamentele înclinate spre cele religioase din păturile de sus, aliaţi izolaţi, care, din cauza batjocurii filozofilor şi a poeţilor, se dezgustaseră de zei. Cu toate acestea, mişcarea creştină s-a răspândit în păturile de jos, care vedeau în creştinism fundamentul religios al aspiraţiilor lor de omenie şi libertate. Nu este, deci, nici o mirare dacă şi pe Palatin sclavii imperiali au ascultat noua solie şi pronunţau cu veneraţie numele lui Paul. În Scrisoarea către Filipeni, către finele celei dintâi captivităţi, el scrie: "Vă salută toţi sfinţii, în special cei de la curtea împăratului" (4,22). Cine erau aceşti creştini de la Palatin? În lista de salut din Scrisoarea către Romani ne surprind două grupe, servitorii a două mari familii: Narcis şi Aristobul. Printre curtenii lui Nero nu avem de ce căuta creştini. Căci Flavii, ale căror femei înclinau spre creştinism şi dintre care un membru, consulul Titus Flavius Clemens şi soţia sa Domitilla, erau creştini, n-aveau ce căuta în acea vreme pe Palatin. Vestitul crucifix blasfemic de pe Palatin este o altă dovadă, destul de convingătoare, că religia creştină pătrunsese foarte de timpuriu aici. Este o caricatură gravată pe unul dintre zidurile şcolii imperiale de către unul dintre elevii păgâni ai acestui aşezământ. Ea e îndreptată împotriva unui condiscipol creştin cu numele de Alexamenos, pe care-l reprezintă cum adoră un răstignit cu cap de măgar.

56. Prizonierul lui Cristos

Cine căuta liniştea şi reculegerea lăuntrică, aşa cum era Paul, pentru acela Roma era un infern! Pe vremea apostolului, Roma nu avea frumuseţea ce-ţi opreşte răsuflarea şi pe care mai târziu o laudă poeţii şi o cântă Fulgenţiu: "Ce frumos trebuie să fie Ierusalimul ceresc, dacă Roma pământească străluceşte într-o atare splendoare!" În cartierele comerciale era foarte neplăcut să locuieşti şi nesănătos din cauza îngustimii străzilor, a lipsei de aer curat, a mirosului neplăcut ce provenea de la resturile de mâncare ce se aruncau în stradă şi a primejdiei de incendiu. Cursul Tibrului era inviolabil şi, din cauza caracterului său sacru, nu putea fi regularizat, iar prin inundaţiile frecvente provoca epidemii. Casele erau înalte şi prost construite. Larma de pe străzi era de nesuportat. Chiar şi Seneca cel bogat se plângea de acest lucru într-o lungă scrisoare. Noaptea, de la orele 7 seara până la răsăritul soarelui, vehiculele de povară făceau un zgomot asurzitor pe pavajul inegal. Ziua, muzicanţii sirieni şi preoţii cerşetori ai lui Isis şi ai Cibelei mergeau pe străzi în sunetul strident al instrumentelor de piele şi în sunet de clopoţei. Locatarii săraci locuiau în partea dinspre stradă, iar cei bogaţi ocupau apartamentele ce dădeau în curtea interioară. Viaţa într-o astfel de casă de chiriaşi pe timpul verii romane era pentru Paul o jertfă nespus de mare.

Pe peretele casei apostolului atârnau lanţurile; semnul că el nu este liber. De fapt, putea să iasă după placul său şi să primească vizite. Dar noaptea, dacă făcea un pas din casă, era legat la încheietura mâinii stângi cu un lanţ de soldatul ce-l păzea şi care păşea în urma lui. Nu era un lucru uşor să nu fii singur nici măcar o clipă. La toate convorbirile apostolului cu prietenii săi şi cu trimişii Bisericilor, era mereu prezent un martor necunoscut. Aceşti "frumentarii" erau adesea brutali, mercenari străini care-şi vărsau furia pe deţinuţi. Cel mai rău era că această gardă se schimba în fiecare zi. Cu toate acestea, Paul găsea şi un avantaj; el a făcut cunoştinţă cu pretorieni. Uneori mergea singur în cazarmă ca să-şi caute un nou legionar. Şi ei au făcut cunoştinţă cu el. Paul era cel mai curios deţinut pe care l-au avut vreodată. Probabil că unii s-au ataşat de dânsul şi le plăcea să stea de vorbă cu un om care călătorise aşa de mult. Nimeni nu pleca de la dânsul fără a se simţi că e mai bun şi fără a fi primit influenţa unei gândiri superioare. Paul avea talentul lui Socrate de a-i face pe cei care-l înconjurau să fie de acord cu dânsul. Ei vorbeau apoi în barăcile lor despre acest prizonier aşa de interesant şi de religia lui curioasă şi se prea poate ca vreunul, pe furiş, să fi căzut în genunchi, în faţa apostolului, şi să fi spus: "Credo!" Aşa le scrie el filipenilor: "Cele întâmplate cu mine s-au întors mai bine spre folosul evangheliei; astfel că lanţurile mele pentru Cristos s-au făcut cunoscute în tot pretoriul" (1,15).

Un om ca Paul, care în viaţa sa a semănat atâta iubire, niciodată nu era singur. Ucenicii săi erau mereu în jurul lui. Doi oameni au jucat un rol însemnat în Noul Testament: Luca şi Marcu; primul, evanghelistul lui Paul, al doilea, al lui Petru. Se pare că pe acea vreme Petru nu se afla la Roma, dar îl lăsase în locul lui pe Marcu. Pe temeiul predicării orale a lui Petru, Marcu îşi compila Evanghelia pentru romani. Prin repetarea deasă a aceloraşi povestiri, s-a alcătuit o formă fixă ce s-a întipărit în minte şi nu se pierdea. Acum Luca avea posibilitatea să pună temelia Evangheliei sale, pe care o începuse la Cezareea, având ca izvoare dările de seamă şi comunicările lui Marcu.

Dacă vrem să ne facem o idee, deşi destul de imperfectă, despre cum se scurge o zi din viaţa deţinutului nostru, trebuie să ne aducem aminte de felul vieţii romane. "Omul antic se scula de dimineaţă". Se putea lucra numai ziua, deoarece sistemul de iluminat era foarte modest. Orele de peste zi sunt preţioase deoarece după cină nu se mai lucra. După o veche tradiţie iudaică, Paul era obişnuit să-şi împartă ziua în perioade de 3 ore fiecare, care erau întrerupte de rugăciune. Putem deci să ne imaginăm că prietenii apostolului dis-de-dimineaţă se prezentau la Paul pentru rugăciune şi cântarea psalmilor. La Roma, prima parte a zilei era folosită pentru muncă, iar a doua pentru "otium", odihnă. În această perioadă, chiar Roma cea zgomotoasă devenea liniştită; toate porticurile şi forumul rămâneau goale. Seara avea loc cina familiei. Omul de rând, în antichitate, trăia foarte sobru, adesea cu vegetale, legume, varză, fasole, anghinară, brânză, fructe şi un fel de mămăligă. Însă Paul punea pe deasupra puţină "sare" (Col 4,6). Se pare că el a fost un vorbitor şi un povestitor interesant şi foarte afabil. Pe masă se aşezau câteva lămpi din lut sau bronz care aveau ulei. Lampa antică dădea puţină lumină, dar şi un fum gros. Numai în noaptea de sâmbătă spre duminică, când Paul săvârşea sfintele mistere, nu se făcea economie de lumânări. Ce impresie ciudată trebuie să fi făcut asupra celor de faţă jocul de umbre şi de lumini ce cădeau asupra feţelor emoţionate, în timp ce, datorită artei apostolului, imaginea lui Kyrios ceresc, a trupului său mistic, lua proporţii gigantice şi se simţea prezenţa Aceluia care umplea întregul univers (Ef 1,23) aşa precum i se descoperise lui Paul pe timpul nopţilor sale de nesomn.

Cu alte cuvinte, perioada primei captivităţi a lui Paul face parte din anii săi cei mai rodnici. A meritat osteneala, deoarece creştinul a pătruns tot mai adânc în armata romană prin pretorienii care plecau în toate părţile lumii, spre Rin, în Galia, Marea Britanie, în Spania. Dar, mai presus de toate, aici s-a maturizat teologia paulină şi viziunea mistică a lui Cristos cel veşnic şi a capului Bisericii care aici a atins apogeul.

© Editura Sapientia