SFINŢII

CAPITOLUL I

TINEREŢEA ŞI ANII DE PREGĂTIRE

1. Formaţia greacă
Fap 21,39; 22,28

"Eu sunt iudeu, născut în Tarsul Ciliciei". Aşa se prezintă Paul în faţa tribunalului roman, cu ocazia arestării sale. Prin educaţia sa iudaică şi prin formaţia sa elenă, el este tributar faţă de două forme de cultură dintre cele mai vechi, iudaismul şi elenismul, amândouă înfloritoare în oraşul universitar şi provincial Tars.

Ce era Tarsul? Un foarte vechi centru de trafic internaţional, punct de întâlnire a două civilizaţii: civilizaţia greco-romană din Occident şi civilizaţia semitică din Orient. El se întindea la picioarele muntelui Taurus, ale cărui piscuri înzăpezite dominau câmpiile Ciliciei, aşa cum Libanul domină Galileea. Trecătoarea din nord (Porţile Ciliciei) îi făcea legătura cu lumea culturală a Asiei Mici, iar cea din est, din masivul muntos al Amanului (Porţile Siriene), cu Orientul semitic, în timp ce portul din sud îl punea în legătură cu ţările de la Marea Mediterană.

Tarsul era şi un oraş comercial liber, un loc de tranzit pentru mărfurile lumii, în special pentru lemnul cel preţios de construcţie, care era adus acolo cu plutele din munţii Tauridei. Un fluviu navigabil, Cydnos, traversa oraşul. Pe ambele sale maluri se găseau cheiuri, ambarcadere, antrepozite. Fără îndoială, a fost gândul providenţei ca omul care urma să fie de-a lungul vieţii sale misionarul cetăţilor păgâne să se nască şi să fie educat într-un oraş păgân. El, care nu trebuia să admită nici o deosebire între evrei şi păgâni, între greci şi barbari, între oameni liberi şi sclavi (Col 3,11; 1Cor 12, 13), n-a fost crescut pe colinele idilice ale Galilei, ci într-un bogat oraş comercial, cosmopolit, unde se amestecau popoarele şi rasele aşa de variate ale Imperiului Roman.

Vizitatorul de astăzi resimte la Tars o impresie asemănătoare aceleia pe care i-o lăsa o vizită la Ravena. Acolo unde odinioară marea gemea, unde o lagună lega portul interior al oraşului cu marea şi unde ochiul era atras de o pădure de catarge şi de pânze, nu mai este acum decât o regiune mlăştinoasă. Neglijenţa turcilor a lăsat să se umple cu mâl atât fluviul, cât şi gura sa. Oraşul e departe, la douăzeci de kilometri de ţărm, şi e legat printr-o cale ferată cu micul port Mersina. Dar fertilitatea câmpiei Ciliciei este aceeaşi. Câmpuri ondulate de cereale şi livezi se întind cât vezi cu ochii.

Mediul unde a crescut Paul la Tars şi unde avea să-şi petreacă o bună parte atât înainte, cât şi după întoarcerea sa ne transpune chiar în sânul acestei civilizaţii elenice (civilizaţia greacă tardivă), de a cărei influenţă iudaismul din diaspora nu se putea sustrage cu totul, nici în şcoală şi nici în viaţa publică.

La Tars predomina credinţa într-o putere divină, un zeu superior, care se deosebea de zeul nevoiaş. Cel dintâi se numea Baal-Tars (adică stăpânul Tarsului, sau Zeus), pe când al doilea, un fel de demiurg, se numea Sandan. Această deosebire era o simplă transpunere a condiţiilor terestre în lumea zeilor. În gândirea orientală, demnitatea de suveran este într-adevăr nedespărţită de ideea de repaus, de inactivitate şi inaccesibilitate. El nu intra în relaţie cu lumea exterioară şi cu supuşii decât prin intermediul miniştrilor săi. De aceea i se adăugase lui Baal din Tars un demiurg foarte cinstit în popor. Acest zeu local s-a confundat mai târziu cu grecul Heracles. Era o divinitate câmpenească, reprezentată pe monumente şi pe monede, în îmbrăcămintea ţărănească, probabil cinstit ca un zeu protector de către primii colonişti rurali. Baal şi Sandan formau un cuplu de divinităţi ale vegetaţiei, identice cu acelea ale altor regiuni orientale, aşa cum o dovedesc simbolurile lor: spice, struguri şi flori. Cultul lui Sandan-Heracles îşi atingea apogeul în sărbătoarea rugului, când se cinstea moartea şi întoarcerea la viaţă a zeului naturii, idee fundamentală în aproape toate religiile, cu misterele luate din Vechiul Orient. Chipul zeului era purtat pe un car prin oraş, apoi era ars. Acesta era simbolul vegetaţiei care moare sub razele arzătoare ale soarelui de vară, pentru a-şi relua viaţa odată cu reînnoirea naturii. Acestei zile îi urma sărbătoarea revenirii la viaţă a zeului, sărbătoarea triumfului său. Această zi dădea ocazie la scene de desfrâu. Misterul morţii şi al învierii, obiect de nelinişte inerentă naturii omeneşti, se arată mereu sub noi forme în religiile antice. Paul trebuie să facă mai târziu apel la aceste obscure presentimente şi să arate păgânilor splendida lor realizare în moartea şi învierea lui Cristos.

Scrisorile sfântului Paul dau la iveală cunoştinţele sale asupra misterelor păgâne. Încă din tinereţe, la Tars, el avusese ocazia să vadă cum cei iniţiaţi în cultul lui Isis erau prezentaţi poporului într-un veşmânt ceresc. Misticii, cei care aspirau la divinizare, se îmbrăcau în veşmântul divinităţii, într-o haină în formă de peşte, de exemplu, dacă zeul era reprezentat prin acest simbol. Poate la această mistică a îmbrăcării face aluzie expresia ciudată de "a-l îmbrăca pe Cristos". Paul era obligat să se folosească de astfel de formule, pentru a se face înţeles de către păgâni. Atunci când îi va face pe catecumenii săi să înţeleagă misterul răscumpărării prin Cristos, el se va referi, de asemenea, la o amintire din tinereţe: la scena, adesea trăită, a eliberării unui sclav. Sclavul depunea în templu preţul răscumpărării sale, pe care îl avea din economiile făcute. Stăpânul venea atunci la templu, împreună cu el, primea această sumă şi îl vindea, dacă se poate spune aşa, zeului. Dar acesta elibera sclavul, care devenea un "eliberat al Domnului" (1Cor 7,22).

"Eu sunt dintr-o cetate numită Tars, care nu e lipsită de însemnătate"; în aceşti termeni, cu totul impregnaţi de o mândrie grecească, se exprimă Paul vorbind despre oraşul său natal, care rivaliza cu Alexandria şi Atena, spre a obţine palmierul civilizaţiei. La Tars erau căutaţi profesori pentru nobilii romani de la Roma. Un oraş aşa de cult nu putea să nu lase o urmă atât de adâncă în personalitatea spirituală a Apostolului. La Tars domneau spiritul şi limba greacă, dreptul roman şi rigoarea legislaţiei iudaice, viaţa elenică cu multiplele-i manifestări sportive, magia orientală şi religiile cu misterele şi aspiraţiile lor confuze spre mântuire. Pe străzile şi în pieţele publice, pe aleile umbrite de-a lungul Cidnului, problemele de filozofie, de morală şi de religie erau discutate de către reprezentanţii şcolii stoice sau de cinici. Mergând la şcoală sau la sinagogă, Paul se va fi oprit, desigur, spre a-i asculta. O analiză amănunţită a stilului său ne duce la următoarea concluzie: Paul poseda limba greacă, atât pe cea a savanţilor, cât şi pe aceea a oamenilor de rând cu care venea în contact, fără ca să depindă de vreo şcoală.

Că Saul s-ar fi interesat la fel de mult de competiţiile sportive şi de paradele militare reiese din unele imagini ca aceea a alergătorului în stadion, a preţului victoriei, a marşului triumfal, a luptelor cu animale în arenă, a soldatului roman în gardă. Imaginile preluate din viaţa cotidiană iudaică ne arată că el a trăit într-o capitală, pe când evangheliştii reflectă mai curând viaţa sătească şi câmpenească a Palestinei.

Din mai multe puncte de vedere, Tarsul era un oraş auster, legat de tradiţii, un oraş unde domnea o mare decenţă şi o morală severă. La Tars, femeile nu se arătau pe stradă decât purtând vălul pe faţă. Acest văl ferea femeia de privirile străinilor şi constituia pentru ea un adevărat zid de siguranţă. Vălul îi aducea aminte că era sub autoritatea şi protecţia bărbatului. El simboliza, deci, demnitatea femeii şi numai cea care-l purta se putea bucura de stimă. Desigur că, în ţara sa, Paul s-a obişnuit cu acest lucru. De aceea, el le scrie doamnelor din Corint: "Între noi nu se cunoaşte acest lucru" (1Cor 2,10), referindu-se la femeile care nu poartă văl.

Toate acestea ne dovedesc destul de bine că mediul în care a crescut Saul a fost acela al civilizaţiei greceşti, al limbii universale greceşti, în sfârşit, al orânduirii greceşti. Acest ansamblu de comunităţi greceşti, cu o bogată viaţă intelectuală, se aliase cu Roma, stăpâna lumii, începând cu Scipionii. Roma căuta să latinizeze Orientul elenic, conferind dreptul de cetăţean roman şi încercând să creeze în tot imperiul o clasă conducătoare impregnată de cultura latină.

"Prin naştere sunt cetăţean roman". Familia lui Paul avea acest drept de cetăţean atât al Tarsului, cât şi al Romei. Fără primul dintre aceste drepturi, nimeni nu-l putea pretinde pe al doilea. Evreii fruntaşi, care puteau plăti cel puţin 500 de drahme, luau dreptul de cetăţean şi participau la organizarea oraşului. Nu există o separaţie strictă între evrei şi păgâni, ei fiind uniţi în interesul comun al statului şi al oraşului şi, chiar dacă se rugau aparte, ei o făceau pentru acelaşi scop, pentru prosperitatea statului şi sănătatea împăratului. Paul n-a ieşit, deci, dintr-un oraş de adunături. Convieţuirea cu păgânii însă, explică foarte bine deschiderea sa spirituală, înţelegerea faţă de păgâni, loialitatea faţă de stat, care îi inspirau cuvinte binevoitoare şi îndemnuri la rugăciune pentru deţinătorii autorităţii publice. Tocmai această vastă şi bogată cultură, de care sufletul său beneficiase atât de mult, a făcut din el un predicator predestinat unei religii ce avea să depăşească toate rasele şi clasele sociale.

2. Educaţia iudaică la Tars
Fil 3,5

Am luat în considerare până aici numai un aspect al spiritului lui Paul, cultura sa greacă. Dar este un altul şi mai important pentru formarea personalităţii sale, deoarece îşi are rădăcinile adânc înfipte în terenul unei tradiţii milenare, întărită prin ereditate şi legăturile de sânge: descendenţa iudaică şi educaţia în acord cu spiritul Vechiului Testament.

Comunităţile iudaice răspândite în toată lumea depăşeau în număr, calitate şi cultură generală comunităţile palestiniene. Din epoca lui Antioh Epifan, pe care noi îl cunoaştem din Cartea Macabeilor, şi care a încercat în zadar să elenizeze (Ierusalimul) Iudaismul, familiile iudaice din Tars formau un grup rasial cu totul determinat, bucurându-se de aceleaşi drepturi ca şi grecii. Ele constituiau un fel de corporaţii politice, o colonie, pe scurt, un mic stat. Legăturile acestui clan erau sacre şi riguroase. Nimeni în antichitate nu putea pretinde să devină cetăţean al unui oraş fără a fi membrul unui trib sau unui clan. Acest fapt acorda cu precizie familiei lui Paul o oarecare tradiţie şi mândrie.

Tatăl lui Saul era un funcţionar fidel regulii, atât din punct de vedere naţional, cât şi religios. El însuşi l-a iniţiat pe fiul său în limba Bibliei, carte pe care o învăţa la şcoală în limba greacă a Septuagintei. Limba greacă era vorbită mai ales în familii. Evreii aveau un excelent sistem de educaţie în familie. Acesta era secretul puterii lor. De la vârsta de 5 ani copilul învăţa partea esenţială a legii, după cap. 5 şi 6 al Deuteronomului; audia marele Hallel (Ps 113-118), al marilor sărbători şi înţelesul diferitelor aniversări ale anului religios. La 6 ani, Paul frecventa o şcoală sinagogală ataşată chiar de clădirea sinagogii. Un sclav, un pedagog, ducând geanta şi cele pentru scris, îl însoţea în fiecare dimineaţă pe străzile care, din cauza circulaţiei, deveneau periculoase. Acolo, şcolarul, aşezat chiar pe pământ, cu tăbliţa de ceară pe genunchi şi cu stiletul în mână, în mijlocul grupului zgomotos al camarazilor, învăţa istoria poporului său. Primii ani erau consacraţi în exclusivitate istoriei. Acolo învăţa copilul să cunoască istoria privilegiată a poporului evreu. Imaginaţia sa era exaltată de triumfuri şi mişcată de nenorocirile poporului său. În aceeaşi manieră profesorii îi vorbeau despre viitorul poporului său: într-o zi va veni Regele Mesia şi va străbate biruitor pământul cu o sabie minunată în mână.

La vârsta de zece ani, începea cea de-a doua fază a educaţiei tânărului Saul, mai puţin fericită decât prima. Într-adevăr, începând cu această vârstă, Paul din Tars, tânărul evreu, era instruit în "legea orală". În fiecare zi, el făcea cunoştinţă cu o nouă serie de păcate. Rabinii ridicaseră în jurul legii lui Dumnezeu un zid impregnat de tradiţii orale, de precepte şi de verificări subtile pe care le declarau la fel de obligatorii ca şi Decalogul. Până atunci copilul privise de departe, cu respect şi curiozitate sulurile mute ale Legii, care se păstrau la sinagogă în teci brodate în culori vii. Şi acum, la fiecare pas pe care-l făcea, auzea "Nu se poate! Să nu faci asta! Să nu atingi ceva!" Această stare a omului născut "sub Lege" ne ajută totuşi să îl înţelegem mai bine pe Paul din anii următori, deprimarea sa spirituală şi bucuria pricinuită de mântuire, aşa cum o descrie în Scrisoarea către Romani.

În casa părintească, Saul respira, deci, o atmosferă esenţialmente religioasă, deşi puţin apăsătoare. Nu ştim nimic despre fraţii, nici despre surorile lui Paul, afară de faptul că avea o soră căsătorită la Ierusalim (Fap 23,16).

Un principiu foarte sănătos şi cu totul modern era în mare cinste în familiile fariseilor. Era recomandat de a împăca studiul Torei, adică al Legii, cu o ocupaţie profană. După toate aparenţele, tatăl lui Saul era un bogat negustor de ţesături şi un fabricant de corturi. Pe acea vreme, ţesutul pânzei pentru corturi era la Tars o adevărată industrie. Tânărul Saul a învăţat, aşadar, în atelierul tatălui său a ţese pânze de cort din păr de capre din Cilicia sau a coase la un loc pânze deja ţesute. Lucrând cu acest păr aspru de Cilicia, Paul desigur că şi-a zgâriat mâinile de multe ori. Pentru ce această muncă aspră? El n-ar fi avut nevoie mai târziu, de vreme ce el se pregătea să devină un Rabbi! Copilul nu putea prevedea că într-o zi nu va mai fi nevoie să presteze această muncă manuală.

3. La picioarele lui Gamaliel
Fap 22,3; 26,4; Gal 1,14;

O veche tradiţie rabinică impunea copilului evreu de la vârsta de trei ani studiul Torei (Legea), de la zece ani era obligat la studiul Mişnei (tradiţia orală), de la cincisprezece ani la studiul Talmudului (doctrina), iar la 18 ani era introdus în Chuppa (camera nupţială). Fariseu de strictă observaţie, tatăl lui Saul îl va fi dus o dată sau de două ori la Ierusalim, la sărbătoarea Paştelui. Dar la vârsta de 15 ani a venit ceasul pentru Saul de a se duce la Ierusalim spre a frecventa renumita şcoală a templului.

E greu să ne închipuim astăzi ce impresie adâncă va fi provocat cea dintâi vizită la Ierusalim, obiectul visurilor celor mai arzătoare ale poporului ales, asupra unui tânăr israelit de teapa lui Saul. Când s-a apropiat de oraş pe la nord, o panoramă impozantă se înfăţişa privirilor sale în partea dreaptă a muntelui Măslinilor şi mai sus de adânca falie a Cedronului se ridica templul lui Irod, asemenea unui bloc de marmură scânteietoare, a cărei strălucire era întrecută de acoperişul aurit al Casei Sfinte. Spre apus privirea sa era atrasă de către oraşul cu numeroase palate, dar peste care se înălţa, plin de aroganţă şi mândrie, noul palat al lui Irod.

Tot aşa de impresionantă a fost pentru Paul ziua când s-a dus pentru întâia dată la sala de cursuri. Puţin cam intimidat când a văzut feţe necunoscute, el a fost emoţionat mai ales de faptul că venerabilul conducător al acestei şcoli era rabinul Gamaliel, cinstit de tot poporul (Fap 5,34). Şcoala rabinică îşi schimba pecetea aşa cum va face mai târziu Sorbona la Paris.

Teologii de atunci se împărţeau la Ierusalim în două şcoli: şcoala lui Hillel, un caracter simplu şi conciliant, care cunoştea mereu un mijloc de a scăpa de rigiditatea legii şi aceea a lui Shamai, care ţinea cu fanatism la litera legii. Gamaliel era nepotul lui Hillel şi el se arăta demn de marele său strămoş. Saul deveni îndată ucenicul şi administratorul său şi "îi întrecu pe toţi colegii de vârsta lui" (Gal 1,14). Cunoaştem foarte bine metoda de învăţământ folosită în acea vreme. Se alegea, în vederea explicaţiei, un fragment din Vechiul Testament. Era citit mai intâi în ebraică, apoi în limba curat aramaică. Apoi, profesorul dădea diferite explicaţii care se impuneau sau pe care le-ar mai fi putut oferi acest pasaj. În sfârşit, profesorul invita la discuţie şi la un schimb de păreri, după cum se petrecea în universităţile noastre, la cursurile practice. Lecţia se termina printr-o avalanşă de soluţii, mai mult sau mai puţin inteligente, şi uneori chiar prin controverse aprinse, al căror ton se ridica mai mult decât trebuia.

Studiile teologice de pe acea vreme formau două cicluri: Halacha, adică ansamblul de tradiţii şi de prescripţii legale şi Haggada, adică adevărurile religioase scoase din istoria Vechiului Testament şi din ansamblul de legende legate de ea. Astăzi noi am spune: dreptul canonic şi morala, de cealaltă parte, dogmatica şi istoria Bisericii.

Am recunoscut deja mai sus două elemente care formează personalitatea viitorului Apostol: educaţia religioasă şi cultura elenistă de la Tars. Acum trebuie să-l adăugăm pe cel de-al treilea: formaţia sa biblică şi mânuirea cu dibăcie a triplului sens al Scripturii în care era iniţiat de Gamaliel. A neglija aceste trei interpretări ale Scripturii: tipic sau simbolic, acomodat şi alegoric, ne-ar fi imposibil ca să înţelegem scrisorile Apostolului.

Dar ceea ce îl preocupa atunci era Biblia şi iar Biblia. El a învăţat-o pe de rost în două limbi. Deja la Tars el învăţase să cunoască cea mai mare parte a Bibliei în Limba greacă Septuaginta. Mai târziu nu-i va mai fi cu putinţă, în lungile sale călătorii, să poarte sulurile voluminoase şi preţioase. De altfel, le-ar fi pierdut în numeroasele lui naufragii. Cu toate acestea, scrisorile sale au din belşug citate din toate cărţile Vechiului Testament (aproximativ 200). Nici nu ne putem îndoi că Scriptura nu i-a format spiritul şi nu a făcut din el un om mare. Nici nu-i de mirare, deoarece Paul socotea Biblia ca cea mai mare comoară din lume: "Care e, deci, superioritatea evreilor faţă de păgâni?" se întreabă el în Scrisoarea către Romani (3,1) şi răspunde: "Este aceea că le-au fost încredinţate descoperirile lui Dumnezeu". E ceva emoţionant şi unic în predilecţia acestui popor pentru Biblie. Cu ocazia dărâmării templului, sub Titus, evreii, care sunt în stare să aprecieze adevărata valoare, spre a salva Biblia, au părăsit vasele de aur şi argint pentru jertfă, lămpile şi candelabrele, chiar şi efodul Marelui Preot cu cele 12 pietre preţioase ale sale. Biblia era pentru ei adevărata comoară a templului, singura care nu a fost niciodată prada flăcărilor.

4. Stephanus - Saulus
Fap 6,8-8,1

Trecuseră aproape zece ani de când Saul părăsise înalta şcoală şi-şi luase rămas bun de la Gamaliel, venerabilul său profesor. El revine având cam treizeci de ani (Fap 2,58). Unde fusese-n acest timp? Nu avem nici un mijloc pentru a umple acest gol şi ne mărginim numai la presupuneri. Probabil că s-a întors în diasporă, spre a face acolo primele încercări, poate chiar în sinagoga din Tars. Acolo el putea face o cunoştinţă mai profundă cu civilizaţia greacă; ea va juca un rol important în scrisorile sale ulterioare. Deoarece îl vedem mai târziu în relaţii cu Sinedriul, se poate să fi fost însărcinat cu anumite misiuni în comunităţile iudaice din diasporă şi între timp a venit de mai multe ori la Ierusalim.

În acest timp se petrecuse evenimentul cel mai important pe care-l văzuse vreodată omenirea, opera mântuirii de pe Golgota. Saul, în orgoliul său iudaic, nu-şi bătuse capul decât foarte puţin cu tulburările din Galileea. Soarta acestui lemnar avea să fie aceeaşi ca şi a celor executaţi, Teudas şi Iuda din Galileea, care au fost ucişi cu toţi partizanii lor (Fap 5,36). Totuşi, de data aceasta problema era mai serioasă.

Din depărtare, Saul auzise zgomot de tunete. Trei dintre compatrioţii săi din Cilicia, Andronic, Iunias şi Irodion, care fuseseră la Ierusalim de Rusalii şi care probabil s-au întors acasă convertiţi (Rom 16,7), au povestit despre evenimentele tulburătoare din Vinerea Sfântă. Alţii spuneau că tulburările trezite de acest galileian nu se mai potolesc. Isus cel mort e acum şi mai periculos decât atunci când trăia. Numărul adepţilor săi creştea mereu. Un levit originar din Cipru, numit Iosif, cu mare trecere în faţa poporului, a devenit nazarinean şi acum se numeşte Barnaba. El le-ar fi dat chiar preţul unui ogor, care-i aparţinuse (4,36). Când Saul a aflat despre părăsirea vechiului său coleg, nu s-a mai putut stăpâni. Poate că primise invitaţii din partea Marelui Sfat sau de la comunitatea locală, ca să înceapă lupta împotriva acestei secte noi.

Evreii elenişti din diasporă formau la Ierusalim comunităţi speciale, având propria lor sinagogă. Pe vremea aceea, mai mult decât astăzi, oraşul era presărat cu sinagogi, unde se adunau comunităţi particulare. În Ierusalim se numărau 480. Erau locuri de rugăciune, predică, învăţământ şi uneori de ospătărie în comun, de baie, sau spre a-i găzdui pe străini. În unele se găseau nişte închisori subterane, pentru îndeplinirea pedepselor de către sinagogă, de obicei, biciuirea. În toate aceste comunităţi, mai ales în cele din Asia Mică şi Cilicia, unde Paul se ducea în fiecare sâmbătă, după serviciul religios, se discuta cu înverşunare despre Isus.

Dacă privim, după un calcul bine întemeiat, anul treizeci ca anul morţii lui Isus şi dacă acordăm un interval de câţiva ani, spre a permite tinerei Biserici să se dezvolte şi să se organizeze până la moartea lui Ştefan, putem fixa anul 33 ca anul întoarcerii lui Saul la Ierusalim.

Ar fi greşit să ne închipuim că Biserica se naşte ca o organizaţie perfectă şi autonomă, cu totul despărţită de iudaism. Pentru un timp, ea a avut o formă juridică destul de liberă, ce unea numeroasele sinagogi iudaice, dar fără un edificiu propriu de cult. Acolo domnea o credinţă mesianică nouă şi necunoscută până atunci, o mare iubire frăţească, ce se exterioriza prin acele agape ale comunităţii şi mai ales prin cultul lui Isus: mistic şi euharistic în acelaşi timp (Fap 2,42-46). Ştefan a fost cel dintâi care a recunoscut însemnătatea divină şi universală a Bisericii creştine şi a proclamat-o cu succes. Saul trebuia să găsească un adversar, a cărui valoare nu putea fi subestimată.

Să ne ducem cu mintea la una dintre numeroasele sinagogi ale oraşului. Deasupra uşii de la intrare citim în aramaică şi greacă: Sinagoga Cilicienilor. Lectura Scripturii şi predica au luat sfârşit. Discuţia începe. Petru şi Ioan urmăresc din dosul unei coloane cele ce se petrec. În mijloc, pe un spaţiu mai ridicat, este Ştefan în picioare. În faţa lui, tânărul din Tars, uscăţiv şi mistuit de o văpaie lăuntrică. Cele două mari spirite ale Bisericii născânde îşi vor încrucişa săbiile. Ştefan ura subtilităţile legii. El era genial şi generos şi îi plăcea să vadă lucrurile în desfăşurare. Referindu-se la profeţi, el dovedeşte că Mesia trebuia să sufere şi să moară şi că Isus cel răstignit se identifică cu slujitorul lui Iahve, anunţat de Isaia. Cum? Un om ce suferă? Un om condamnat la moarte ca şi un sclav, un atare om să fie Mesia? Acesta era pentru Saul un gând de neacceptat. În faţa lui se ridica ameninţător "scandalul crucii". Din momentul acesta, înţelegem cu ce forţă se vor ciocni Ştefan şi Saul, purtătorii de cuvânt a două concepţii mesianice absolut opuse. Saul era un dialectician abil, dar Ştefan îşi afirma superioritatea. "Ei nu puteau să se opună înţelepciunii şi Duhului care vorbea prin ei". Ei nu puteau să-i opună decât cuvântul fără vlagă al legii: "Blestemat cel ce atârnă pe lemn".

În polemica sa, Ştefan se vede silit să atace toată interpretarea iudaică a legii. Legea şi templul nu sunt decât nişte etape trecătoare în ordinea mântuirii, care se întinde tot aşa de bine în trecut ca şi în viitor şi care le depăşeşte cu mult. Imensa eroare istorică a iudaismului constă în a bara orizonturile istoriei universale cu blocul legii şi al templului şi de a limita în felul acesta strălucirea milei divine. Auzind vorbindu-se de caracterul provizoriu al legii şi al templului, toată adunarea s-a ridicat pe bănci. Toţi se simţeau atinşi în punctul cel mai sensibil. Sinagoga se transforma în tribunal. Pumnii se strâng. Ştefan e târât cu mare grabă pe străzile mărginite de magazine, până la sala adunării Marelui Sfat, în curtea interioară a templului, unde bătrânii s-au adunat în semicerc. Nu era o greutate de a răstălmăci cuvintele sale. Ştefan îşi expune încă o dată ideile mesianice în ansamblul economiei mântuirii şi încheie cu această grea acuzaţie: "Voi aţi fost trădătorii lui Mesia şi aţi devenit ucigaşii lui". La auzul acestor cuvinte, ţipetele de mânie şi scrâşnetele din dinţi au umplut sala. Dar Ştefan stătea ca în extaz, cu ochii fixaţi spre cer. Marele preot, sinistrul Caiafa (16-32 d.C.), vrea să treacă la vot: vinovat sau nevinovat. Saul, care avea şi el drept de vot (Fap 26,11) şi care era membru al Sinedriului în calitatea sa de cărturar, mergea să arunce pietricica sa în urnă, dar nu a mai avut vreme. Evreii din toate sinagogile puseseră mâna pe acest tânăr erou şi-l scoteau afară din sală spre poarta Damascului. Locul uciderii era o groapă adâncă, aproximativ de două ori statura unui om. Saul se repezi după ei spre a supraveghea această lucrare sângeroasă. Primul martor îl aruncă pe Ştefan în groapă, făcându-l să cadă pe spate. Dacă se ridica, era din nou culcat pe spate. Atunci, al doilea martor luă o piatră mare şi o aruncă asupra pieptului. Lovitura nu a avut efect mortal. Potrivit legii (Dt 17,7), poporul avea acum dreptul să arunce cu pietre. Oamenii şi-au lepădat veşmintele lor albe spre a nu fi stânjeniţi în zelul lor criminal şi le-au pus la picioarele lui Saul. Ştefan, adunându-şi ultimele puteri, s-a ridicat. Cu braţele întinse, cu ochii spre cer, el se ruga: "Doamne Isuse, primeşte sufletul meu!". Primele pietre vâjâiau. Tânărul martor căzu în genunchi. Cu privirea stingându-se îndreptat spre Saul, el striga cu voce tare în mijlocul unei grindine: "Doamne, nu le socoti aceasta de păcat!"

Aici avem de a face cu o judecată sumară şi populară în faţa căreia chiar marii preoţi se dădeau înapoi. Marele Sfat a rămas, deci, cu prudenţă în ultimul plan, spre a nu intra în conflict cu procurorul. În ceea ce îl priveşte pe Saul, el nu trebuia să uite niciodată această zi. Toată viaţa el va suferi remuşcări. Scena uciderii cu pietre revine mereu în amintirile sale (Fap 22,20; Gal 1,23; 1Cor 13,9): "Eu sunt cel mai mic dintre Apostoli. Nu sunt vrednic să fiu numit Apostol deoarece am prigonit Biserica lui Dumnezeu".

Moartea sfântului Ştefan a fost preţul prin care Biserica primară a trebuit să plătească eliberarea sa din cadrul iudaic şi naţional şi orientarea spre o Biserică Universală. Uneori, Dumnezeu lasă să piară colaboratorii săi, dar el îşi continuă lucrarea. Ştefan, marea speranţă a Bisericii, a murit, însă peste un an ucigaşul său îi va lua locul şi va duce la îndeplinire misiunea sa. Sfântul Augustin spune că Saul a păzit hainele celor ce-l ucideau cu pietre, pentru ca în felul acesta să lucreze prin mâinile tuturor. Pentru acest motiv, rugăciunea celui ce murea, înainte de toate, era destinată lui. "Si martyr Stephanus non sic orasset, Ecclesia Paulum non haberet - Dacă Ştefan nu s-ar fi rugat astfel, Biserica nu l-ar avea pe Paul" (Sermo 382).

5. Prigonitorul
Fap 8,1-4;cf. Fap 9,21; 22,4-5; 26,9-12;
1Cor 15,9; Gal 1,23; Fil 3,6; 1Tim 1,13

Moartea lui Ştefan a fost punctul de noi încercări şi semnalul unei persecuţii foarte crâncene împotriva Bisericii care se năştea. Iscoadele, paznicii templului, cei cu puteri depline, toţi se găseau la dispoziţia lui Saul. Atacuri nocturne, percheziţii la domiciliu, mărturii smulse cu forţa şi blasfemii contra lui Cristos, obţinute graţie torturilor din subsolul sinagogii (Fap 20,11), biciuiri cu treizeci şi nouă de lovituri, după cum el avea să le sufere mai târziu, toate acestea erau la ordinea zilei. Închisorile erau arhipline. Cine putea să se salveze se refugia la ţară cu femeia şi cu copiii săi, luând câteva lucruri de primă necesitate. Dar nici acolo nu mai era în siguranţă. Saul şi agenţii săi îi urmăreau pretutindeni.

© Editura Sapientia