SFINŢII

CAPITOLUL IX
ULTIMELE CĂLĂTORII ŞI SCRISORI

61. În seara ce se coboară în lume

"Vergente mundi vespere - În seara ce se coboară în lume", aşa începea un vechi imn de la vesperele din timpul Adventului. Când Paul era la Roma, primele semne ale morţii se imprimau imperceptibil pe faţa civilizaţiei antice. În zadar bătrânul Cato îi puse în gardă pe romani împotriva influenţei moleşitoare a grecismului. În zadar Augustus îşi luase demnitatea de Pontifex Maximus, reînnoise cultele tradiţionale, iar prin legislaţia matrimonială ridicase un zid împotriva imoralităţii crescânde. Clasa burgheză începe acum a slăbi, după ce înalta nobilime aproape că se stinsese cu totul. Dulcea otravă, pe care Ovidiu o picurase în vinele tinerilor romani, îşi făcea efectul şi se răspândea mai departe. Vergiliu se plânge că religia romană a fost înlocuită de cultele orientale. Pe când el descrie Roma ca "zeiţa frigiană, mama zeilor, încoronată de turnuri, jubilând în virtutea descendenţei sale divine" (Aen., 6, 785), creştinii vor vedea în curând în ea pe femeia şezând pe fiară, mama destrăbălării şi a cruzimilor, zeiţa îmbătată de sângele martirilor. Vechea credinţă romană în Jupiter era zdruncinată; masele de oameni recurgeau la magia orientală şi babilonică şi la mistica cifrelor. În locul religiei se impunea cultul statului şi se căuta să se dea o explicaţie palpabilă acestei nebunii prin construcţii gigantice de un lux inimaginabil. Astfel, în curând Nero va elabora planul "casei sale de aur". Roma se găsea într-o constantă beţie de serbări neîntrerupte şi jocuri de circ. Totul se vindea: interesele statului, libertatea civică, glasul juraţilor, jurământul militar, cinstea femeii. Dar moartea naţiunilor şi a civilizaţiei este foarte lentă. Edificiul solid al statului roman nu s-a prăbuşit decât după secole.

Dar omul, care ştia că venirea lui Cristos în foc şi fum pândea Roma şi Ierusalimul, se găsea deja de doi ani în lanţuri. Nu trebuie să ne mirăm de o amânare a rezolvării cazului său. Era vorba de o controversă religioasă a unui evreu străin; cazul său nu deşteptase atenţia tribunalului imperial. În ultima vreme, caracterul împăratului de douăzeci şi şase de ani evoluase în dezavantajul său. Era vremea când el se debarasase de tutela celor doi educatori ai săi: Seneca şi Afranius Burrus. Instinctele sălbatice, pe care le moştenise de la mama sa, se deşteptaseră într-însul; fiara adulmeca sânge. Unul după altul, toţi cei care îi stăteau în cale au fost înlăturaţi: Britannicus, Octavia, mama sa Agripina. Seneca a trebuit să acopere cu autoritatea sa uciderea mamei. El s-a retras la moşia sa şi aştepta, ca odinioară fratele său, ordinul de a se sinucide. Spre a diminua influenţa generalului comandant al pretorienilor, Nero a împărţit această funcţie între două persoane: Tigellinus, tovarăşul de tristă amintire al tuturor crimelor sale, şi Fennius Rufus, un om onest, dar slab de caracter. Deoarece Tigellinus era ocupat cu intrigile de la curte, soarta lui Paul se găsea în mâinile celuilalt. Captivitatea sa a luat sfârşit în primăvara anului 63, cu o sentinţă de achitare. Prin aceasta, Roma oficială recunoştea că faptul de a fi creştin, în sine, nu era o crimă de stat. De abia Domiţian a schimbat acest fel de a vedea. Aşadar, iată că într-o dimineaţă un centurion vine la Paul, îi ia lanţurile şi le agaţă de centura sa, declarând că prefectul Romei şi-a retras urmărirea judiciară împotriva lui. De-acum, Paul putea să meargă unde voia.

Unii s-au întrebat de ce Luca n-a mai relatat eliberarea lui Paul? În tot cazul, el ştia despre sfârşitul procesului. Către sfârşitul captivităţii, el nu se mai afla la Roma. În Scrisoarea către Filipeni el nu este pomenit printre aceia care trimit salutări. Dacă el nu relatează moartea lui Paul, este o dovadă că acesta a fost eliberat între timp şi că Faptele Apostolilor au fost publicate între prima şi a doua captivitate romană. Unde s-a dus Paul? Scrisorile sale din captivitate ne fac cunoscut că planul său iniţial de a merge în Spania a fost amânat pentru moment. Privirile sale erau îndreptate exclusiv spre Răsărit. Timotei plecase înainte la Filipi şi trebuia să-l întâlnească pe apostol pe drum. Acum, după 4 ani de captivitate, iată că a fost luată piedica de pe resortul energiei sale, acumulată multă vreme şi pare să apară o nouă primăvară în viaţa lui Paul. În realitate, era căldura potolită a unui soare de toamnă, care dă vinului ultima dulceaţă şi tărie.

Încă de pe vremea călătoriei sale la Roma, când corabia se stricase la Creta, această insulă se plasase în orizontul apostolic al lui Paul ca un nou câmp de activitate, care-i scăpase mai înainte din vedere. La Efes poate să fi auzit, de la fraţii călători, că acolo s-ar afla creştini împrăştiaţi, de care nu s-ar mai ocupa nimeni! Aşadar, mai era ceva de făcut în Orient. Deci, Paul s-a îmbarcat împreună cu Titus pentru Creta, insula regelui legendar Minos. De data aceasta, insula părea mai atrăgătoare decât cu trei ani în urmă, în timpul acelei furtuni îngrozitoare. Creta, insula homerică cu "o sută de oraşe" şi cu o veche regalitate sacerdotală de mii de ani, rămăsese un pământ deosebit şi slujise ca punct de legătură între Grecia şi Egipt. În luptă cu forţele naturii, ea dezvoltase o cultură aparte. Bogăţiile dobândite prin comerţ, luxul egiptean şi asiatic moleşiseră această populaţie insulară. Când a apărut Paul, cretanii treceau drept unul dintre popoarele cele mai corupte ale antichităţii. Dar şi aici sămânţa evangheliei adusese roade. Cretanii, care fuseseră martori la minunea de la Rusalii (Fap 2,11), fuseseră primii mesageri ai credinţei. Totuşi, se putea vorbi despre un creştinism incoerent, cam sălbatic, fără o trainică organizaţie comunitară. Aici, aşadar, i se oferea lui Paul un vast câmp de lucru. Titus trebuia să continue misiunea în Creta până ce Paul se va întoarce din călătoria sa făcută în Apusul îndepărtat.

Paul a evitat cu grijă să mai păşească pe pământul Palestinei. Indisciplina şi confuzia în aşezămintele civile şi religioase atinseseră punctul culminant la Ierusalim. Iosif Flaviu relatează următoarele despre marele preot Ananus: "El a adunat Marele Sfat pentru judecată şi i-a convocat în faţa lui pe fratele lui Isus, aşa-zisul Cristos, cu numele de Iacob, şi pe ceilalţi câţiva şi a poruncit să fie omorâţi cu pietre" (Ant., 20, 9, 1). Aceasta s-a petrecut când Paul părăsea Roma.

Şi ce se petrecea acum la Roma, când Paul alerga în Orient de la o comunitate la alta? O perdea de foc şi fum ne ascunde cursul istoriei. În reflexul palid se disting siluete imprecise. S-ar părea că distingem două dintre ele ca pe nişte umbre. Una este a lui Petru. Când norii de fum şi-au rostogolit valurile până în Aventin şi pe povârnişurile Ianiculusului, spre căsuţele creştinilor săraci, a fost oare şi el înghiţit de torentul de fum şi sânge? Mulţi cred aceasta, dar nimeni nu o ştie. Locul execuţiei sale pare să vorbească în favoarea acestei ipoteze. Grădinile Vaticanului sunt locul unde victimele persecuţiei neroniene şi-au vărsat sângele! Unde se afla Paul în acel moment? Nimeni nu ştie. La 19 iulie 64, a ajuns la vila lui Nero din Antium, la sud de Ostia, vestea că la Roma a izbucnit un mare incendiu. Şapte zile întregi focul a distrus şi a lăsat din cele 14 cartiere ale oraşului numai 4 neatinse. În noaptea fatală, poporul văzuse slugi imperiale alergând pe străzi în toate părţile cu torţe aprinse. Acest incendiu a fost semnalul de început pentru o prigoană care va dura 300 de ani. În această perioadă, lucrarea "constructorului prudent", care era Paul, a prietenului său Petru şi a colaboratorilor săi va fi greu încercată şi se va arăta dacă ei au construit pe temelia care este Cristos "cu aur, argint şi pietre preţioase sau cu lemn, fân şi paie" (1Cor 3,12). Nici un alt eveniment n-a făcut o asemenea impresie asupra contemporanilor şi asupra posterităţii ca această faptă a lui Nero. Cinci martori păgâni ne relatează faptul acesta: Tacitus (Annal., 15, 44), Suetonius, istoricul lui Adrian şi amicul intim al lui Plinius (Nero, 16), poetul Iuvenal (Sat., 1, 155), care aparţine aceluiaşi cerc de prieteni, Dio Cassius (Hist. Rom., 62,16) şi Seneca (Scris., 14).

Nero avea nevoie de un ţap ispăşitor asupra căruia să poată arunca bănuiala incendiului: o oarecare sectă orientală cu proastă reputaţie! Sub aripa protectoare a sinagogii, creştinismul a putut să se răspândească în imperiul roman, dar preţul pe care a trebuit să-l plătească pentru aceasta a fost mare. Toată ura pe care păgânii o acumulaseră contra evreilor s-a dezlănţuit acum contra capetelor lor. Cu ocazia acestei orgii de ură, se aude pentru prima dată în literatura păgână numele binecuvântat "Cristos". Deoarece Cristos a murit pe cruce ca un criminal politic între doi tâlhari, Biserica va fi de-acum şi ea considerată un criminal politic de către statul roman, de către Tacitus şi alţi scriitori, ca locul de întâlnire a tuturor superstiţiilor şi a tuturor grozăviilor şi urii omeneşti. Faptul că ea a trăit retrasă şi nu lua parte deloc la viaţa publică era pentru Tacitus o confirmare a afirmaţiei sale.

Dar şi Tacitus, acest roman mândru şi orgolios, nutreşte o oarecare compătimire faţă de creştini, pe când rafinatul curtezan Suetonius nu cunoaşte nici un simţământ de omenie, nici chiar în faţa scenelor nespus de îngrozitoare din mitologia greacă, pe care creştinii erau siliţi să le joace pentru desfătarea romanilor: Hercule în flăcări, Ixion sfâşiat pe roată, Orfeu rupt de către urşi, mutilarea lui Attis, Pasife dată unui desfrânat (poate Nero în persoană), ascuns sub masca unui taur sălbatic, Dirce care a fost legată goală de un taur şi târâtă pe stâncile Heliconului, o scenă care ne face să ne gândim la celebrul taur din Farnese (de la muzeul din Neapole) şi câteva fresce de la Pompei. Clement Romanul pomeneşte aceste crude suplicii şi ultragii îngrozitoare (Cor., 1, 6). Seneca, cel care odinioară hrănise imaginaţia tânărului Nero cu aceste imagini mitologice şi care favorizase în mod involuntar pornirea bolnavă a tânărului său elev, mai târziu, în exilul vilei sale de la ţară unde a trebuit să facă pocăinţă pentru imperfecţiunile vieţii sale, face aluzie la aceste scene ruşinoase: "Tirania are la îndemână oţel şi flăcări, lanţuri şi o mulţime de fiare ca să le aţâţe împotriva oamenilor. Iată, îţi vin în minte temniţele, chinurile crucii, cârligele de fier şi acel par care, înfipt în corpul omului, iese prin gură; apoi membrele strivite de căruţă ce aleargă una după alta şi acea tunică îmbibată cu lichid inflamabil şi în final tot ceea ce a putut născoci turbarea cea crudă" (Ep., 14). Acestea sunt cuvintele unui martor ocular despre infamiile ucenicului rău crescut şi ajuns apoi pe tronul imperial. Şi, lucru curios, iată că apare în ochii stoicului rece, care văzuse murind mii de gladiatori, ca o viziune dintr-o lume străină pentru dânsul, surâsul de neînţeles al unui creştin: "În mijlocul acestor torturi, era unul care n-a gemut, nici nu s-a rugat pentru viaţă; şi asta e prea puţin; el a surâs, da, a surâs cu o inimă veselă" (Ep., 78).

Printre victimele anonime ale prigoanei lui Nero se găseau, desigur, cea mai mare parte din aceşti fraţi pe care Paul îi salutase în Scrisoarea către Romani şi cei care veniseră în întâmpinarea lui până la Forum Appii, dar şi aceia care îl predicaseră pe Cristos nu cu intenţie curată, ci ca să facă tulburare cetei sale. Şi ei "au fost mântuiţi, dar aşa, ca prin foc" (1Cor 3,15). Primejdia şi moartea comună şterseseră tot ceea ce era omenesc în inima lor. Numai despre Acvila şi Priscila ştim că scăpaseră de pericol. Paul îi salută mai târziu la Efes (2Tim 4,19). Aceasta a fost prima victorie de credinţă a Bisericii romane prin care ea şi-a meritat primul rang printre toate Bisericile lumii. Aşa s-au petrecut lucrurile în zilele lui august din anul 64, în împărăţia "fiarei", în seara ce se cobora asupra lumii.

O dată cu prigoana lui Nero, statul roman şi toată civilizaţia antică au intrat într-o perioadă de luptă cu o forţă spirituală cu care nu se puteau măsura. Pentru Roma a fost fatal faptul că a fost incapabilă să discearnă singura forţă de viitor, care ar fi fost în stare să ferească statul roman de la pieire.

62. "Coloana şi temelia adevărului"
Scrisoarea întâi către Timotei

Misiunea apostolului în Orient se terminase. Acum el îşi reia planul de mai înainte, privirea i se îndreaptă spre Spania. Unii susţin, că de la Efes, prin Marsilia, el a navigat în Spania. Deoarece corabia făcea escale mai lungi în porturile mai mari, desigur că el a păşit şi pe pământul Galiei şi a vizitat comunitatea creştină ce se afla acolo. Dacă termenul "Galia" din Scrisoarea a doua către Timotei e corect (4,10), se pare că Crescens l-a însoţit. Cel mai vechi martor al misiunii lui Paul în Spania este Clement Romanul, care probabil l-a cunoscut pe Paul, chiar dacă nu e identic cu acel Clement, pomenit în Scrisoarea către Filipeni. El scria comunităţii din Corint că Paul s-a aventurat "până la hotarele Apusului", ceea ce din punct de vedere al unui roman putea să fie numai Spania. La fel, Fragmentul Muratori, cel mai vechi document care ne furnizează prima listă a scrierilor Noului Testament, spune că Luca n-a menţionat martiriul lui Petru la Roma şi călătoria lui Paul în Spania, deoarece el n-a fost martor ocular. În Spania nu lipsesc anumite tradiţii locale referitoare la călătoria lui Paul în aceste părţi, cum sunt cele din Ecija şi în mod deosebit din Tortosa, unde Paul a trebuit să-l numească pe Rufus ca episcop al acelei comunităţi. Scopul şi succesul călătoriei sunt însă cu totul învăluite în întuneric.

În primăvara anului 66, îl găsim iarăşi pe Paul într-o călătorie de vizită în Orient. El vizitează Creta, merge de-a lungul coastei asiatice, îl roagă pe Timotei să rămână mai departe la Efes şi se duce prin Troas, unde locuieşte la Carpus, spre Macedonia. Se pare că aici a scris Scrisoarea întâi către Timotei, presimţind că un obstacol neprevăzut îl va împiedica de a se întoarce la Efes. Stilul celor trei scrisori pastorale e caracteristic unui bătrân. El nu mai e plin de avânt puternic şi pătrunzător ca odinioară. Cu toate acestea, se recunoaşte fără greutate stilul şi caracterul lui Paul. În scrisorile din captivitate, Paul e mai curând marele teolog şi mistic, meditând în singurătatea locuinţei sale închiriate asupra planului mântuirii divine, pe când aici, în scrisorile pastorale, se arată ca un practic conducător de suflete.

Efesul devenise centrul unei "filozofii a iluminării", aflată în plină formare. Era un monstru oribil şi produsul ciudat al unei încrucişări de elemente babilonice şi persane, visurile iudaismului tardiv şi doctrinele cabalistice secrete, genealogiile rabinice ale literaturii iudaice apocrife ale acestei epoci. Imeneu susţinea, de exemplu, că credinţa în înviere este rezervată numai celor simpli. Calea spre iluminare şi perfecţiune constă în a se abţine de la vin, carne şi căsătorie. Un intrigant foarte periculos era Alexandru, un arămar. Paul i-a excomunicat în mod solemn pe amândoi din Biserică. Un alt grup de eretici era şi mai periculos; Paul i-a desemnat ca "spirite false şi oamenii diavolului". Această gnoză a luat o amploare periculoasă şi a ajuns ca o "tumoare canceroasă" (2Tim 2,17). Era greu să le combaţi cu argumente raţionale, deoarece erau clădite pe imaginaţie şi sentiment. Ideile acestea erau în mod deosebit cultivate în cercurile pietiste şi în saloanele curtezanelor. Femeile din Efes se simţeau flatate de a fi ele avangarda acestei noi mişcări şi nu conteneau cu primirea de cadouri şi invitaţii. De aici, reputaţia "setei de câştig" la care face aluzie apostolul. Sabatul infernal al sincretismului religios gnostic, manihean şi neoplatonic al secolelor următoare deja începea; mobil comun al tuturor acestor erezii era doctrina dualismului, care găsea în materie sediul răului şi, în felul acesta, găsea o soluţie problemei păcatului.

În toată această vorbire nebuloasă Paul vedea un mare pericol pentru concepţia cea aşa de clară a credinţei. Lui îi era scârbă de acest sistem molatic şi mucilaginos. În romanul de expunere gnostică, în care fiinţa divină se transformă în nenumărate emanaţii, unde mai rămâne loc în economia mântuirii pentru întruparea şi locuirea mistică a lui Dumnezeu în inimile noastre? Nu rămânea decât un mijloc de combatere: să cultive gândul comuniunii eclesiastice. Acest gând a devenit tema principală a scrisorii: comuniunea creştină în credinţă (cap. 1); comuniunea creştină în cult (cap. 2); comuniunea creştină în structura ierarhică (cap. 3). Restul decurge din toate acestea.

Scopul predicării creştine nu este iniţierea în visurile cabalei şi în cazuistica legalistă a iudaismului, ci în iubirea ce se degajă dintr-o inimă curată şi dezinteresată, dintr-o credinţă simplă şi nezdruncinată. Legea e bună atâta timp cât ea este expresia moralei voite de Dumnezeu. Cu toate acestea, într-o ultimă analiză, pentru un creştin, nu decalogul este norma de comportare morală, ci evanghelia milostivirii şi a harului şi predica de pe munte; nu acel imperativ rece al datoriei, ci iubirea! În acţiunile exterioare, legea veche şi legea nouă par să fie în concordanţă; însă dacă doi oameni fac acelaşi lucru, totuşi nu realizează aceeaşi lucrare. În seara vieţii sale, apostolul aminteşte trecutul său religios anterior convertirii sale. El se gândeşte la aceasta cu mai puţină rigoare; el vede mai presus de toate mila cea mai mare a lui Dumnezeu. El îi aminteşte lui Timotei clipa ordinaţiunii sale. El nu trebuie să dezamăgească speranţele şi vocile profetice, care au făcut să cadă alegerea asupra lui. Să nu ezite, aşadar, a se folosi de excomunicare în folosul unităţii şi al purităţii credinţei.

Fără unitatea în credinţă nu există nici o unitate în rugăciune şi în cult. "Lex orandi, lex credendi!" Pentru Paul, Biserica este comuniunea universală în rugăciune spre a-l lăuda pe Dumnezeu în numele întregii credinţe. Acesta este rolul sacerdotal al lui Cristos, descris prin cuvinte clasice aşa de înalte de către unii dintre elevii lui Paul şi în spiritul său; prin el, cu el şi în el (Evr)! Paul menţionează o categorie specială de oameni care au nevoie în chip deosebit de rugăciunea Bisericii: conducătorii politici şi, în chip deosebit, toţi cei care au funcţii de răspundere. Apelul la rugăciune pentru autorităţile publice era pe acea vreme în uz. Creştinii au fost nevoiţi să se apere de acuza ce li se aducea că sunt duşmanii statului; ei au trebuit să facă acest lucru mai târziu, pe vremea lui Tertulian, şi cu alte ocazii numeroase. Iată că Paul se ridică şi spune: ascultarea faţă de stat şi plata impozitelor este prea puţin; noi trebuie să ne rugăm pentru autorităţi! Ce scenă mişcătoare: în tot imperiul roman Paul vede "mâini curate de bărbaţi" şi "modeste mâini de femei pline de nobleţe", unindu-se în rugăciune pentru prosperitatea statului. În loc să taie aceste mâini, statul roman ar fi făcut mai bine să se fi lăsat condus de ele. Paul nu putea să descrie mai bine atitudinea rugăciunii creştine. Este ţinuta la rugăciune a acelor "orantes" de pe icoanele din catacombe; este ţinuta preotului în timpul canonului la sfânta Liturghie; este atitudinea în rugăciune a lui Isus de pe cruce!

De la stat şi familie, Paul îşi întoarce privirea spre Biserică şi organizarea ei socială. Odinioară, el descrisese Biserica ca pe o comunitate mistică a acelor aleşi, ca o Biserică ideală, ca o "mireasă a lui Cristos, fără pată şi fără riduri", ca o Biserică invizibilă încă, învăluită în misterul lui Cristos. Acum, el o descrie din punctul de vedere al unui păstor sufletesc, ca fiind "casa lui Dumnezeu", marea comunitate de pe pământ, Biserica organizată şi dirijată de către experienţa bătrânilor, Biserica autorităţii doctrinale, Biserica concretă şi vizibilă în care sunt chiar şi renegaţi. Ambele concepţii se confundă în aceeaşi viziune: Biserica este misterul lui Cristos, realizat în timp şi mergând spre eternitate; ea este revelaţia în timp a lui Dumnezeu. Prin ea, Dumnezeu le vorbeşte mereu oamenilor, ea este temelia de nezdruncinat şi farul adevărului. Acum, adevărul nu se mai poate pierde nicicând de când există Biserica. Cu toate acestea, aşa cum spune un proverb oriental, plin de un adânc înţeles, "la baza farului este umbră". Singurul lucru care face viaţa demnă de a fi trăită este fidelitatea lui Dumnezeu de a-şi ţine cuvântul dat, fidelitatea care-şi atinge apogeul în Cristos şi în Biserica sa.

Timotei avea nevoie, din cauza vârstei sale tinere şi a temperamentului său înclinat spre timiditate, de o mână puternică şi de un impuls energic, venind din partea prietenului său părintesc, care părea să dispună de un izvor nesecat de energie. Cei doi oameni erau aşa de deosebiţi în caracter, şi totuşi Paul nu iubea pe nimeni mai mult, nici chiar pe Titus. El îi arată calea spre a câştiga influenţa asupra altora: să fie exemplar în cuvinte, credinţă, iubire, în demnitate şi simplitate personală; în modul de a trata cu oamenii, să ţină cont de situaţia socială, vârstă, sex; faţă de femei să arate un tact supranatural şi distins. E posibil ca Paul, în cursul acţiunilor sale de caritate, să fi avut experienţe neplăcute cu tinere văduve, doritoare de căsătorie. Timotei să acorde atenţie preoţilor zeloşi, în chip deosebit acelora care se străduiesc să-şi povăţuiască oiţele. Faţă de comunitate, el îi recomandă să evite orice aparenţă de sete după câştig, să nu ridice pretenţii financiare, să nu aibă un mod de viaţă superior standardului obişnuit, nici viaţă de moleşeală, ci cumpătare.

63. Biserica din Creta
Scrisoarea către Tit

Paul tocmai terminase vizita sa pastorală în Orient. Din Creta, unde îl lăsase pe Titus, s-a dus în Macedonia, trecând prin Corint, unde Erast îl părăsi, prin Milet, unde Trofim căzu bolnav, prin Efes, unde îl numi pe Timotei legatul său şi, în final, prin Troas. În toamna anului 66 îl găsim cu un grup de prieteni, printre care avem dreptul de a bănui prezenţa lui Luca, în drum spre Nicopole, pe coasta Mării Adriatice. Nicopole era oraşul cel mai de seamă din Epir şi colonie romană. Întemeietorul său, Augustus, îi dădu numele de "oraşul victoriei", în amintirea biruinţei de la Actium, pe care a câştigat-o împotriva lui Antonius (31 î.C.). Irod cel Mare îl împodobise cu clădiri publice (Iosif Flaviu, Ant. iud., 16, 5, 3). Paul dorea să petreacă iarna aici; probabil avea de gând să viziteze Iliria şi apoi să meargă la Roma în primăvara anului 67, spre a mângâia comunitatea decimată de acolo. În drum el îi scrie o scrisoare lui Tit ca să vină în curând la el, la Nicopole, de îndată ce îi va trimite un înlocuitor. Acesta a fost probabil Artemas, care trebuia să fie succesorul lui Tit, deoarece Tihic a fost trimis de curând la Efes (2Tim 4,12).

Formula de adresare a Scrisorii către Tit este solemnă, deoarece Paul e conştient de misiunea sa, având în vedere gravitatea situaţiei. Biserica din Creta era cea mai tânără. Îi lipsea încă un cadru solid, structura internă sau măcar un colegiu de bătrâni. Fără o autoritate doctrinală solidă şi fără o tradiţie, lupta împotriva ereziilor nu are nici o şansă de succes. Tot ceea ce este creat este bun şi curat, cu condiţia ca intenţia omului să fie la fel. Dacă ochiul tău e curat, spune Mântuitorul, atunci tot trupul tău şi toată creaţia este pentru tine o lume divină, plină de lumină. Toată lumina, toată bunătatea, toată frumuseţea vine din interior. Această învăţătură a creştinismului a produs o lume nouă (1,15-16). Anumiţi ucenici ai lui Spartacus au trezit mişcări de eliberare printre sclavi şi revolte contra autorităţii civile (3,1). Lumea sclavilor era în fierbere. Dacă şi creştinii ar mai fi suflat în foc, puteau să se producă tulburări sociale care ar fi putut dărâma creştinismul. Paul ridică şi această problemă pe un plan mai înalt, unde toate diferenţele sociale sunt fără importanţă. Harul lui Dumnezeu şi mila divină s-au arătat în Cristos, ele ne-au deschis ochii pentru adevărata demnitate a naturii umane şi pentru desăvârşirea ei în lumea viitoare. Paul expune cu plăcere noua sa etică în paradoxuri: odinioară-acum! Aşa îşi vede el propria-i viaţă. S-a produs o mare răsturnare. Nu te mai poţi comporta ca şi cum Cristos n-ar fi venit. Nobleţea cea nouă, creştină, trebuie să lucreze începând din interior şi să transforme societatea ca pe un aluat.

Scrisorile pastorale ne arată, pe lângă starea incipientă şi neevoluată a comunităţilor, când darurile carismatice, sub conducerea apostolilor, puteau la urma urmei, să fie suficiente, un stadiu mai avansat al organizaţiei ierarhice. Nu există încă un episcopat monarhic. El e cuprins în mod virtual în funcţiunea apostolică şi se bazează pe voinţa lui Cristos. Nu există încă episcopi rezidenţiali. Titus şi Timotei nu sunt decât delegaţi apostolici, locţiitori ai apostolului, lucrează în numele său, judecă şi instalează în numele său preoţi şi diaconi. Sub jurisdicţia legatului exista un colegiu de preoţi, numiţi "episcopi", din care mai târziu va apărea episcopatul cu caracter monarhic. Ceea ce caracterizează episcopatul monarhic este reşedinţa, autonomia, durata pe viaţă şi alipirea la o provincie. Paul n-a dat comunităţilor sale o autonomie deplină. Reprezentanţii săi sunt mereu pe drumuri spre a primi îndrumări şi împuterniciri. El singur este şeful suprem al acestei enorme dieceze. Nu există încă regiuni geografice delimitate. Totul este încă teren de misiune. Cuvântul "episcop" e mai vechi decât funcţia: el e folosit deja de Homer (Iliada, 22, 255; Odiseea, 8, 163) şi la clasicii greci, în înţelesul de supraveghetori în temple sau colonii. Funcţia episcopală deplină în înţelesul monarhic nu va apărea decât câteva decenii mai târziu, în scrisorile sfântului episcop martir Ignaţiu de Antiohia.

© Editura Sapientia