SFINŢII

IX. MEDICII ÎN FAŢA STIGMATELOR

Examene şi controale din partea a trei specialişti -
Polemici din cauza referatului fantomatic al părintelui Gemelli -
Intervenţie chirurgicală fără anestezie - Lumea începe să se strângă

În ciuda discreţiei riguroase a lui Padre Pio şi a tăcerii prudente a superiorilor săi, vestea "călugărului cu stigmate" s-a întins încet încet ca pata de ulei. Rănile sângerau mai ales atunci când părintele oficia Liturghia; iar credincioşii puteau să vadă. Din satele învecinate a început să se adune lumea încă din primele luni ale anului 1919. Din Puglia, vestea s-a răspândit în toată Italia şi apoi în străinătate, provocând afluxul pelerinilor doritori să vadă minunea.

La jumătatea lunii iunie 1919, a ajuns la San Giovanni Rotondo primul ziarist, Renato Trevisani, trimis de "Mattino" din Napoli. A scris un lung articol, publicat pe şase coloane, cu următorul titlu: "Padre Pio, «sfântul» de la San Giovanni Rotondo, făptuieşte o minune asupra grefierului din sat, în prezenţa trimisului special al ziarului «Mattino»".

Articolul a avut efectul unei bombe. Au venit alţi ziarişti. S-au produs primele convertiri răsunătoare şi primele "miracole" atribuite "sfântului cu stigmate". Au început de asemenea polemicile şi contestaţiile din partea necredincioşilor. În acest context, superiorii capucini au simţit că e nevoie să solicite o examinare medicală a acelor răni ciudate, pentru a putea răspunde atacurilor ce i se aduceau lui Padre Pio şi chiar întregii comunităţi de la San Giovanni Rotondo, acuzată de complicitate la această înşelătorie.

Primul doctor care a studiat stigmatele lui Padre Pio a fost profesorul Luigi Romanelli, medic primar la Spitalul Civil din Barletta. El l-a consultat pe călugăr la ordinul părintelui superior provincial, în zilele de 15 şi 16 mai 1919. În raportul său, printre altele, a scris: "Leziunile pe care le prezintă la mâini sunt acoperite cu o membrană de culoare roşu-maronie, fără nici un punct sângerător, nici un edem şi nici o reacţie inflamatorie în ţesuturile înconjurătoare. Am convingerea, ba chiar certitudinea că acele răni nu sunt de suprafaţă, deoarece aşezându-mi degetul mare în palma sa, degetul arătător pe dosul mâinii şi apăsând simultan, am perceput cu exactitate spaţiul gol existent.

Leziunile de la picioare prezintă caractere identice cu acelea de la mâini. În dreptul coastei am observat o tăietură dreaptă, paralelă cu oasele costale, cu lungimea de şapte sau opt centimetri, prin secţionarea părţilor moi. Ca în toate leziunile toracice, sondajul rănii nu poate fi efectuat, de aceea e greu de judecat până unde pătrunde în adâncime şi ce direcţie are în cavitate. Rana sângerează puternic, iar sângele e de tip arterial".

Două luni mai târziu, la 26 iulie, a sosit la San Giovanni Rotondo pentru a-l consulta pe Padre Pio profesorul Amico Bignami, titularul Catedrei de Patologie Medicală a Universităţii din Roma, trimis de autorităţile ecleziastice. Profesorul şi-a prelungit examinarea timp de o săptămână. Observaţiile sale nu s-au deosebit de acelea ale profesorului Romanelli şi de asemenea judecata sa privind personalitatea celui stigmatizat a fost exprimată în cuvinte de profundă admiraţie. Dar el, fiind de formaţie pozitivistă şi ateu convins, a tras concluzii în acord cu teoriile sale. A afirmat că, în opinia lui, acele stigmate au debutat ca "produse patologice (necroză neurotică multiplă cutanată) şi se completaseră, poate în mod inconştient, printr-un fenomen de sugestie, cu un intermediar chimic, de exemplu tinctură de iod".

Împotriva acestor declaraţii s-a pronunţat profesorul Romanelli, care a repetat consultaţia lui Padre Pio şi a întocmit un nou referat în care respingea punct cu punct teoriile lui Bignami.

Printre altele, profesorul a scris: "La distanţă de mai multe luni (circa şaisprezece) am putut remarca în acele leziuni modificări mai mult sau mai puţin importante, care însă nu alterează prin nimic nici entitatea şi nici natura lor...

Leziunile pe care Padre Pio le prezintă la mâini acum sunt acoperite de crustă şi sângerează pe alocuri, în timp ce, atunci când le-am văzut în iunie 1919 şi în luna iulie a aceluiaşi an, erau acoperite de o membrană tumefiată, de culoare roşu-maronie. Nu există puncte sângeroase, nici edem, nici vreo reacţie inflamatorie în ţesuturile înconjurătoare.

Din punct de vedere ştiinţific, rănile se vindecă, dacă sunt bine îngrijite, sau produc complicaţii, dacă sunt prost îngrijite. Însă, cum se poate explica oare ştiinţific motivul pentru care rănile lui Padre Pio, îngrijite fără nici o normă ştiinţifică, ba chiar mai ales cele de la mâini supuse, în prezenţa mea, unor spălări în apă cu totul nesterilă, acoperite cu mănuşi obişnuite de lână sau cu batiste luate dintr-un dulap fără nici o dezinfectare, spălate până şi cu săpun de cea mai proastă calitate, nu se agravează, nu produc supuraţii şi complicaţii, dar nici nu conduc la vindecare? De cinci ori l-am consultat pe Padre Pio în interval de cincisprezece luni şi, dacă am remarcat unele modificări, n-am găsit în schimb nici un indiciu de natură clinică putând să mă autorizeze să clasific acele răni...".

Împreună cu profesorul Romanelli, a efectuat un studiu îndelungat şi aprofundat şi doctorul Giorgio Festa, care ulterior a publicat pe această temă o carte groasă cu titlul Mistere ale ştiinţei şi lumini ale credinţei. Festa a contestat ipotezele profesorului Bignami, observând: "Leziunile, odată produse, indiferent în ce mod, ar fi trebuit mai apoi, în mod natural, să conducă spre cicatrizare sau spre acea formă de necroză care prin inevitabilul contact cu vreun microb n-ar fi întârziat să se producă".

Împotriva profesorului Bignami s-a întors chiar experimentul pe care el însuşi l-a recomandat. Ilustrul savant susţinea că dacă Padre Pio va fi împiedicat să atingă sau să-şi înmoaie în iod rănile timp de o săptămână, acestea urmau să dispară. Părintele superior provincial a ales trei călugări şi i-a obligat, sub jurământ, să supravegheze în fiecare zi rănile lui Padre Pio, înfăşurându-le în bandaje noi, pe care trebuiau să imprime un sigiliu astfel încât nimeni altul să nu le poată desface. Experimentul a fost realizat cu cea mai mare grijă. La sfârşitul celor opt zile, în loc să se închidă, rănile sângerau mai tare ca niciodată. Părintele Paolino din Casacalenda, unul dintre cei trei martori, a scris: "În a opta zi, când am scos definitiv bandajele lui Padre Pio, în timp ce slujea Sfânta Liturghie îi curgea atât de mult sânge din mâini încât am fost obligaţi să-i trimitem câteva batiste, să se şteargă".

După consultaţia profesorului Bignami, a venit la San Giovanni Rotondo şi părintele Agostino Gemelli, întemeietorul Universităţii Catolice. În urma acelei vizite, părintele Gemelli a exprimat o judecată negativă despre Padre Pio şi stigmatele sale, care a avut atunci şi are până în ziua de azi o pondere determinantă pentru evaluarea capucinului din Pietrelcina, în mediile catolice şi laice. De fapt, foarte des, în articole, cărţi, conversaţii radiofonice şi televizate care se referă la Padre Pio, auzim spunându-se: "Şi totuşi, părintele Gemelli era împotriva lui".

În 1920, părintele Agostino Gemelli avea treizeci şi doi de ani. Se convertise la viaţa religioasă. Laureat în medicină şi specializat în psihologie, se bucura de foarte mare consideraţie. Fiind în acelaşi timp medic, psiholog şi cleric, era judecătorul cel mai calificat. Însă consultarea lui Padre Pio de către el este contestată istoric.

Părintele Gemelli a mers efectiv la San Giovanni Rotondo la 18 aprilie 1920. Semnătura sa apare cu adevărat în registrul vizitatorilor acelei mănăstiri, la data indicată. Era însoţit de Armida Barelli. Despre acea vizită şi despre modul în care s-a desfăşurat avem mărturia scrisă a părintelui Benedetto din San Marco in Lamis, care i-a fost martor ocular. Iat-o: "Tot ceea ce scriu în continuare îmi amintesc cu maximă siguranţă, de parcă s-ar fi întâmplat ieri, şi pot s-o confirm chiar şi sub jurământ.

Părintele Gemelli i-a scris părintelui provincial, Padre Pietro, că vrea să facă o vizită la San Giovanni Rotondo. Padre Pietro i-a răspuns că, dacă are intenţia de a merge ca om de ştiinţă pentru a-l examina pe Padre Pio, trebuie să obţină de la Roma un permis special din partea superiorilor. Gemelli i-a răspuns că merge doar cu scopuri spirituale şi personale.

Nimerindu-mă eu chiar în acea zi la Foggia pentru a mă deplasa la San Giovanni, Padre Pietro mi-a dat să citesc răspunsul lui Gemelli (o carte poştală) şi mi-a spus să aştept până în ziua următoare, pentru a-l însoţi pe ilustrul părinte la San Giovanni Rotondo.

Gemelli a sosit seara şi n-a exprimat nici o dorinţă de a-l consulta pe Padre Pio, în calitate de medic. A doua zi, împreună cu vicarul general, secretarul provinciei Foggia, părintele Gerardo, şi superiorul Fraţilor Minoriţi, i-am însoţit pe părintele Gemelli şi pe Armida Barelli la San Giovanni Rotondo. Domnişoara Barelli a solicitat o întrevedere cu Padre Pio şi, în prezenţa mea, l-a întrebat dacă Domnul va binecuvânta opera proiectată puţin mai devreme, Universitatea Catolică. Padre Pio a răspuns monosilabic: «Da».

În ziua următoare, numita domnişoară a început să mă roage să-l autorizez pe Gemelli în consultarea rănilor lui Padre Pio. I-am răspuns că nu pot face aşa ceva, deoarece părintele provincial îmi ceruse în mod expres să nu-l oblig pe Padre Pio la acest supliciu, întrucât Gemelli nu obţinuse permisul special de la Roma şi în plus declarase că n-a venit cu asemenea intenţii. La insistenţele repetate ale domnişoarei Barelli, n-am putut răspunde altceva decât că îmi este imposibil.

Renunţând la ideea consultaţiei medicale, Gemelli a solicitat o întrevedere între patru ochi cu Padre Pio, care a avut loc în sacristie şi a durat puţine minute. Eram într-un colţ şi am avut impresia că Padre Pio îl alungă cu supărare".

Din această minuţioasă mărturie reiese clar că Gemelli n-a consultat şi nici măcar n-a văzut stigmatele lui Padre Pio. Cu toate acestea, după câteva luni, s-a răspândit zvonul că el a făcut un "referat îngrozitor". Nu există nici urmă de acel referat, deşi toţi îl pomenesc.

În legătură cu referatul au apărut cele mai diferite polemici, care s-au prelungit timp de ani şi ani, alimentate şi de declaraţiile ciudate ale aceluiaşi Gemelli, care a susţinut întotdeauna: "Eu am fost însărcinat de autoritatea ecleziastică, nu trebuie să spun care anume, să fac o investigaţie. I-am trimis acelei autorităţi ecleziastice referatul meu". Cu alt prilej, a mai afirmat: "L-am examinat cu atenţie pe Padre Pio şi stigmatele sale. În timpul examinării, era prezent părintele provincial". Din punct de vedere istoric, aceste afirmaţii ale părintelui Gemelli nu au nici o acoperire documentară. Deci nu se ştie cum, unde şi când l-a examinat pe Padre Pio şi stigmatele sale, fiind sigur faptul că s-a deplasat la San Giovanni Rotondo o singură dată. Va reveni în sarcina judecătorilor procesului de beatificare a lui Padre Pio să facă lumină în această "intrigă poliţistă".

Atitudinea părintelui Gemelli a continuat să rămână ambiguă şi în anii următori.

În 1921, l-a întâlnit la Roma pe doctorul Festa, au discutat împreună despre stigmatele lui Padre Pio. Gemelli părea interesat de aprofundarea subiectului, a stabilit o întâlnire cu doctorul Festa, dar n-a mai dat nici un semn de viaţă.

Iată mărturia scrisă de doctorul Festa:

"Un distins preot şi medic, părintele Gemelli din Ordinul Minoriţilor, cu câtva timp înainte de a doua mea consultare a stigmatelor lui Padre Pio, s-a deplasat la San Giovanni Rotondo cu scopul de a-l consulta şi el pe călugăr. Neavând însă o autorizaţie valabilă din partea superiorilor, nu i s-a permis să consulte rănile: a putut avea doar o foarte scurtă conversaţie cu el. Voi spune mai mult: această conversaţie, după câteva clipe, a fost întreruptă chiar de Padre Pio printr-o reacţie care, deşi rămânea modestă şi blândă, apărea în contrast cu trăsăturile sale de obicei generoase, umile şi tandre. După câtva timp, mai precis în septembrie 1921, cu ocazia centenarului celui de-al Treilea Ordin Franciscan, m-am întâlnit în Ara Coeli cu părintele Gemelli, l-am rugat pe stareţul mănăstirii să-i fiu prezentat, am menţionat în faţa lui că, în două rânduri, din însărcinarea Curiei Generale a Ordinului, îl consultasem şi îl studiasem îndelung pe Padre Pio, iar subiectul a părut să-l intereseze atât de mult încât în ziua următoare am avut în legătură cu aceasta o lungă şi foarte cuprinzătoare conversaţie. Conversaţie care mi-a clarificat atitudinea lui Padre Pio faţă de el, întrucât acesta intuise cu siguranţă că părintele Gemelli mersese în vizită cu ideea preconcepută că se află în faţa unui subiect pur şi simplu neuropatic, a cărui vindecare îşi propunea s-o obţină prin ştiinţa sa psihologică...

Faptul l-am putut înţelege cu limpezime din gândurile rostite de părintele Gemelli, care se aventurase astfel să exprime o judecată apriorică, fără a-şi fi constituit o noţiune asupra naturii şi a condiţiilor anatomice şi patologice în care se prezintă studiului nostru rănile lui Padre Pio şi fără a fi avut răgazul de a efectua asupra lui nici măcar analizele cele mai elementare. Şi, după ce l-am informat despre condiţiile reale în care apar leziunile pe care Padre Pio le poartă pe trup, după ce, prin deducţii ştiinţifice exacte, l-am convins că acele leziuni nu puteau fi semnul unei stări maladive, nici ale unei condiţii psihopatice particulare şi nici efectul unui proces autosugestiv; după ce, în sfârşit, i-am dat să citească anumite documente care demonstrau superioritatea spirituală a acelui om, el a rămas impresionat şi cutremurat în aşa măsură încât mi-a spus textual: «Dragă domnule doctor, eu trebuie să plec în seara aceasta la Milano, dar voi fi din nou aici peste câteva zile: daţi-mi voie ca, la întoarcere, să vin în casa Domniei Voastre, unde nu ne va putea deranja nimeni, pentru a relua împreună dezbaterea acestui subiect care, după câte mi-aţi spus şi mi-aţi arătat, prezintă fără îndoială şi pentru mine un mare interes.»

În zilele şi lunile următoare, l-am aşteptat îndelung pe părintele Gemelli, dar el n-a mai venit niciodată. Înţeleg şi justific pe deplin faptul că nu s-a ţinut de cuvânt, deşi promisiunea de a ne revedea n-a fost nicidecum solicitată de mine, ci a fost în mod spontan cerută de el, şi o justific prin prea multele sale preocupări care obişnuiesc să-l aştepte; din câte am scris, însă, rezultă cu evidenţă modul superficial în care a crezut că poate să trateze o problemă atât de importantă, în care a vrut pur şi simplu şi vrea în continuare să emită sentinţe, fără a-l fi examinat sau studiat vreodată pe Padre Pio".

În 1924, cu ocazia celui de-al VII-lea centenar al stigmatelor Sfântului Francisc, părintele Gemelli a publicat un amplu studiu în "Vita e Pensiero", în care susţinea că singurul adevărat stigmatizat al Bisericii a fost Sfântul Francisc din Assisi şi, cu anumite rezerve, Sfânta Caterina din Siena; toţi ceilalţi "nu sunt decât un produs de origine isterică". Era clar atacul împotriva lui Padre Pio. Articolul trebuia să fie primul dintr-o lungă serie. Părintele iezuit Gervasio Celi i-a răspuns imediat cu un comentariu în "La Civilta Cattolica", arătând că afirmaţiile franciscanului sunt "inexacte şi imprudente". Amintea că, după Sfântul Francisc, Biserica înălţase la cinstea altarelori alţi şaizeci de stigmatizaţi şi anunţa că vor urma unele articole de critică a tezei lui Gemelli. Întemeietorul Universităţii Catolice probabil se temea de acele critici şi a profitat de prietenia sa cu Pius al XI-lea pentru a cere suspendarea publicării articolelor. Într-adevăr, deşi anunţate, scrierile părintelui Celi n-au fost tipărite niciodată.

La 15 decembrie 1924, doctorul Giorgio Festa le-a cerut autorităţilor ecleziastice autorizaţia de a-l supune pe Padre Pio unui nou examen clinic în vederea unui studiu ulterior şi mai complet, dar n-a obţinut-o. El, însă, a putut să examineze încă o dată stigmatele călugărului la 5 octombrie 1925. Acest control neprogramat s-a produs în timpul operaţiei chirurgicale pentru a-i extirpa lui Padre Pio o hernie inghinală.

În cartea sa Mistere ale ştiinţei şi lumini ale credinţei, doctorul Festa a scris: "Am aşteptat ca Padre Pio să se întoarcă de la sfânta Liturghie pe care şi în acea dimineaţă, 5 octombrie, o celebra în mica biserică a mănăstirii.

L-am văzut înaintând cu pas greu, palid la chip din cauza oboselii puternice şi a durerii fizice pe care i-o provocau rănile şi hernia inghinală. Ajungând în faţa mea, a spus: «Dragă domnule doctor, iată-mă acum în mâinile dumitale, dar nu vreau să fiu adormit cu cloroform». A fost inutilă împotrivirea mea energică, au fost inutile argumentele cu caracter tehnic: a rămas ferm în voinţa lui, asigurându-mă doar că în timpul operaţiei nu se va mişca din poziţia în care îl vom pune. Şi a adăugat: «Ai putea să te stăpâneşti, după ce m-ai adormit, să nu-mi consulţi rănile pe care altă dată le-ai studiat deja?». «Nu, părinte», i-am răspuns cu sinceritate. «Ar fi chiar prima mea dorinţă legitimă pe care după atâta timp aş putea s-o îndeplinesc». «Vezi, aşadar, că am dreptate să refuz cloroformul», a răspuns Padre Pio. «Mie personal nu mi s-a comunicat nici o interdicţie de a mă lăsa consultat de dumneata sau de alţii; ştiu, însă, că acest ordin le-a fost dat superiorilor şi e de datoria mea să fac astfel încât să fie respectat. Iată de ce în timpul operaţiei doresc să rămân stăpân pe faptele şi pe voinţa mea.»

După cum era de prevăzut, curajului sufletesc dovedit în cursul lungii operaţii (o oră şi trei sferturi) i-a luat locul o stare intensă de colaps, în timpul căreia Padre Pio şi-a pierdut în repetate rânduri simţurile. Am profitat de unul din acele momente pentru a reexamina, fără ştirea lui, rănile pe care cu cinci ani mai devreme avusesem prilejul să le studiez şi pe care şi acum le revedeam cu trăsături identice ca şi cele descrise în primele mele referate".

De atunci începând, nici un medic n-a mai examinat în mod oficial stigmatele lui Padre Pio. Ele au fost însă văzute de mii de oameni pentru că, timp de ani de zile, părintele a celebrat Liturghia fără mănuşile scurte. În plus, erau observate în mod regulat, în fiecare zi, de către ceilalţi călugări.