SFINŢII

VIII. 20 SEPTEMBRIE 1918

"Am văzut un personaj misterios: când a plecat, mâinile mele erau pline de sânge" -
Astfel s-a desăvârşit marea taină - Uluirea şi spaima călugărilor

Închizând paranteza militară, Padre Pio a fost repartizat definitiv la San Giovanni Rotondo, cu sarcina de conducător spiritual în micul seminar din cadrul mănăstirii, unde erau primiţi tinerii din zonă ce priveau cu simpatie viaţa religioasă. Pe vremea aceea erau vreo cincisprezece. Padre Pio primise misiunea cu entuziasm şi mare dăruire.

Deşi trăia într-un loc izolat, mulţi oameni veneau să-i ceară sfaturi, chiar şi de departe. Alţii îi scriau. Ziua părintelui era mereu plină. Găsea timp să răspundă la scrisori doar noaptea. Lucra până la nouăsprezece ore pe zi, după cum afirmă el însuşi într-o scrisoare.

Acolo sus, pe acel munte golaş şi sterp, într-un decor sărac din punct de vedere social şi lipsit de semnificaţie, s-a întâmplat unul din cele mai importante evenimente mistice din toate timpurile: imprimarea stigmatelor lui Isus Cristos pe trupul acelui biet călugăr capucin.

În istoria creştină, prin termenul de stigmate se înţelege fenomenul de reproducere totală sau parţială a celor cinci răni ale lui Cristos pe trupul unor sfinţi sau al unor personaje mistice. Până acum se cunosc peste trei sute de cazuri de persoane stigmatizate. Primul a fost Sfântul Francisc din Assisi, care a primit stigmatele pe Averna, în 1224. Printre cazurile mai recente sunt amintite cele legate de Anna Katharina Emmerich, Sfânta Gemma Galgani, Theresa Neumann etc. Padre Pio este, până azi, singurul preot stigmatizat.

"Din punct de vedere anatomic, stigmatele sunt adevărate laceraţii ale ţesuturilor moi", a scris profesorul Michele Capuano, "neproduse de agenţi externi sau boli, care se manifestă în mod imprevizibil în anumite zone fixe, pe neaşteptate, şi care sunt precedate şi însoţite de hemoragie şi puternice dureri fizice şi morale.

Ele nu conduc nici la infecţie, nici la descompunere, nu sfârşesc în necroză şi nu emană miros neplăcut, nu se modifică şi nu se cicatrizează, ci rămân stabile timp de ani şi ani, împotriva oricărei legi biologice şi naturale".

După cum am scris în capitolele precedente, Padre Pio cunoscuse o asemenea experienţă mistică în septembrie 1910, după hirotonire, dar se rugase lui Dumnezeu să "îl ierte de acea confuzie". Fusese ascultat. Semnele vizibile ale patimilor lui Isus fuseseră îndepărtate de pe trupul său, dar rămăseseră suferinţele pe care le provocau şi, cu suferinţele, Padre Pio trăia deja de opt ani. Acum, în acel loc de singurătate, unde liniştea şi împăcarea îi permiteau să petreacă ore întregi într-o profundă meditaţie, ceva nou se desăvârşea.

La 5 august 1918, în timp ce îi spovedea pe elevii săi, Padre Pio a avut o experienţă mistică, pe care i-a descris-o astfel părintelui său spiritual: "Am fost cuprins de groază la vederea unui personaj ceresc, ce apărea în faţa privirilor mele. ţinea în mână un fel de instrument, asemănător cu un drug de fier cu capătul bine ascuţit, şi parcă de acolo ieşea foc. Personajul a aruncat acel instrument cu toată violenţa în inima mea. Pe loc am scos un strigăt, simţeam că mor. I-am spus băiatului pe care îl spovedeam să plece pentru că mă simt rău şi nu mai am puterea de a continua. Acest martiriu a durat fără întrerupere timp de şapte zile. Câte am pătimit în această perioadă nu ştiu să spun. Mi se părea că cineva îmi smulge măruntaiele. Din acea zi m-am simţit rănit de moarte. Simt în tainiţa cea mai ascunsă a sufletului o rană mereu deschisă care se zbate în mine".

Durerea provocată de acea experienţă mistică era extrem de intensă. În anumite momente, ajungea atât de înfiorătoare încât îl determina pe călugăr să invoce moartea. Tot părintelui său spiritual i-a scris în acele zile: "Rana e atât de dureroasă încât numai din cauza ei aş putea muri de peste o mie de ori. O, Doamne, Dumnezeule, de ce nu mor? Eşti oare atât de crud, tu care rămâi surd la strigătele celui ce suferă şi nu-i aduci alinare? Iartă-mă, părinte, mi-am ieşit din minţi, nu ştiu ce vorbesc. Prea marea durere mă face să mă tulbur împotriva voinţei mele".

Dar era vorba de o rană "mistică" sau reală? Într-o scrisoare din 5 septembrie, tot în faţa confesorului său, Padre Pio vorbeşte despre o "rană sângerândă": "Rana care mi se redeschide sângerează, sângerează mereu... Prea marea durere pe care mi-o provoacă rana mereu deschisă mă face să mă tulbur, mă face să-mi ies din piele, mă duce la delir". Probabil e vorba de rana din coastă, pe care Padre Pio a reuşit s-o ţină ascunsă faţă de ceilalţi călugări până la 20 septembrie, când s-au deschis şi rănile de la picioare şi de la mâini.

În acea dimineaţă, mănăstirea era mai goală ca de obicei. Părintele stareţ se dusese la San Marco in Lamis; fratele Nicola, cerşetorul, îşi vedea de drumurile sale; elevii erau în curte la joacă. Padre Pio era singur în biserică pentru rugăciunea de mulţumire de după Liturghie. Era îngenuncheat pe platforma corului, în faţa altarului principal. Stătea la mijlocul băncii, în ultimul rând. În faţa lui, înălţat deasupra balustradei, un crucifix mare din lemn de chiparos, realizat de un sculptor necunoscut din secolul al XVII-lea. Cristos murind, care se poate vedea şi azi în biserica franciscană din San Giovanni Rotondo, are o expresie dureroasă şi crudă. Cu ochii deschişi, cu gura deformată. Sângele se revarsă abundent din cap şi din rănile de la mâini, picioare şi coastă.

În acele zile, Europa deplângea victimele războiului care făcea ravagii pe diverse fronturi şi pe cele provocate de febra spaniolă care decima populaţiile. Padre Pio, mereu foarte sensibil la durere, poate că în acea dimineaţă tocmai se ruga pentru toţi acei morţi. La un moment dat, s-a întâmplat ceva misterios. Nu era nimeni în biserică. Deci nimeni n-a fost martor la acel fapt. Iată felul în care Padre Pio, o lună mai târziu, i l-a descris părintelui său spiritual.

"Eram aşezat pe platforma corului, după celebrarea Sfintei Liturghii, când am fost surprins de o toropeală asemănătoare cu un somn dulce. Toate simţurile mele, interne şi externe, precum şi înseşi simţurile sufleteşti, se găseau într-o împăcare de nedescris. În timp ce mă aflam în acea stare, am observat în faţa mea un personaj misterios, asemeni celui văzut în seara de 5 august, cu deosebirea că acesta avea mâinile, picioarele şi coasta şiroind de sânge. Vederea lui m-a îngrozit. Am încercat senzaţii pe care nu le-aş putea descrie. Simţeam că mor şi aş fi murit dacă Domnul n-ar fi intervenit să-mi potolească inima care mi se zbătea nebună în piept.

Când personajul cel misterios a plecat, m-am pomenit cu mâinile, picioarele şi coasta perforată şiroind de sânge. Închipuiţi-vă durerea sfâşietoare pe care am resimţit-o atunci şi pe care o încerc mereu în fiecare zi. Rana de la inimă revarsă mereu sânge, mai ales de joi seara până sâmbătă. Mă tem să nu mor din lipsă de sânge, dacă Domnul nu-mi ascultă gemetele de durere şi nu-mi şterge aceste răni. Să-mi lase durerea şi sfâşierea, dar să-mi ia aceste semne exterioare care provoacă o umilinţă şi o confuzie de nedescris şi de neacceptat".

Scrisoarea poartă data de 22 octombrie 1918. Padre Pio a aşteptat treizeci şi două de zile, înainte de a se hotărî să-i dezvăluie părintelui său spiritual ceea ce i s-a întâmplat. A încercat să ţină faptul ascuns şi în mănăstire. Dar n-a fost uşor.

Din mărturiile celorlalţi călugări care trăiau pe atunci la San Giovanni Rotondo, s-a aflat că Padre Pio după stigmatizare s-a târât cu greu din biserică până la chilia cu numărul 5, lăsând pe coridor pete de sânge. A încercat să oprească în vreun fel hemoragia, înfăşurându-şi mâinile şi picioarele şi tamponând rana din coastă cu cârpe. Fâşiile de bandaj n-au scăpat neobservate de călugări, iar stareţul mănăstirii, părintele Paolino, a vrut să afle ce se-ntâmplă. Padre Pio a fost obligat să-i arate rănile. Părintele Paolino l-a informat imediat pe superiorul provincial, care a dat ordin să se ţină ascuns totul până la sosirea lui. A examinat şi el rănile misterioase şi, neştiind ce să facă, i-a scris superiorului general, afirmând printre altele: "Nu sunt pete sau urme, ci adevărate răni care au străpuns mâinile şi picioarele. Rana din coastă e sfâşiată cu totul şi sângerează mereu".

Şi superiorul general a dat ordinul de a se menţine secretul şi de a se urmări în continuare cazul cu maximă prudenţă.