Padre Pio - omul speranței
Renzo Allegri
achizitionare: 10.03.2003; sursa: Casa de Editura Unitas
VII. MATRICOLA NUMĂRUL 2094/25
Simplu soldat la Napoli - De ce a fost acuzat de dezertare -
Un plătitor necunoscut - Întâlnirea cu Raffaellina -
Diavolul la mănăstire - Ajunge la San Giovanni Rotondo
Aprobarea pe care Padre Pio, după polemici și bătălii, o obținuse de la Vatican la 25 februarie 1915, a liniștit puțin relațiile sale cu superiorul provincial, care n-a încetat lupta pentru a-l readuce pe călugăr să trăiască alături de ceilalți la mănăstire. Timp de câteva luni, părintele Benedetto s-a potolit, dar apoi a revenit la atac. Și-a atins scopurile la începutul anului 1916, recurgând la un șiretlic.
Padre Pio ținea mult la Raffaellina Cerase, o femeie nobilă din Foggia, considerată "sfântă". Nu se cunoșteau personal, dar de câțiva ani purtau o bogată corespondență în care își mărturiseau experiențele spirituale excepționale pe care le trăiau amândoi.
Într-o zi, Raffaellina Cerase i-a spus părintelui Agostino: "Aduceți-l înapoi pe Padre Pio la mănăstire, dați-i autorizația să spovedească: va face mult bine". Deși era hirotonit de cinci ani, Padre Pio nu obținuse încă aprobarea de a spovedi, și aceasta deoarece unii medici bănuiau că e bolnav de ftizie. Superiorii săi, pentru a evita transmiterea bolii, îl țineau departe de oameni.
Cuvintele Raffaellinei au sunat ca un oracol. Părintele Agostino le-a relatat părintelui Benedetto, iar cei doi au hotărât să treacă la acțiune și să-l readucă pe Padre Pio la mănăstire.
În acele zile, Raffaellina se simțea foarte rău. Fusese operată, dar mai avea puține zile de trăit. Cei doi au profitat de situație și i-au scris lui Padre Pio că Raffaellina, aflată pe patul de moarte, și-a exprimat dorința de a-l vedea și de a-i vorbi cel puțin odată. Padre Pio s-a lăsat convins. Drumul a fost plătit de surorile Raffaellinei Cerase. Părintele a pornit în zorii zilei de 17 februarie 1916.
Nimeni nu trebuia să afle de această călătorie, altfel locuitorii din Pietrelcina s-ar fi opus. țineau mult la "sfântucul" lor și se temeau să nu le fie luat. Pentru a nu stârni suspiciuni, părintele Agostino, care voia să-l însoțească pe Padre Pio din cauza sănătății șubrede, și-a așteptat confratele la gara din Benevento.
Cei doi călugări au ajuns la mănăstirea Sant'Anna, la Foggia, spre amiază. Padre Pio era convins că se va opri aici cel mult o oră sau două. Dar la Foggia l-a găsit și pe superiorul provincial, părintele Benedetto, care i-a poruncit tăios să "rămână pentru totdeauna la Foggia, viu sau mort".
În fața unui asemenea ordin, nu mai era nimic de făcut. Padre Pio s-a supus. A scris acasă pentru a i se trimite obiectele personale. I-a scris și parohului din Pietrelcina, părintele Salvatore Pannullo. Din scrisoare reiese în mod clar neplăcerea sa, dar și dorința de a se supune.
"Prea scumpe părinte 'Tore, e foarte aprinsă dorința părintelui provincial de a mă opri aici, pentru a mă face să încerc această climă. În plus, el consideră că am mare nevoie, având în vedere starea mea spirituală, de o călăuză bună și sârguincioasă pe căile Domnului. În această privință, într-adevăr, nu pot să-l contrazic și chiar Domnia Voastră, pe care Dumnezeu v-a făcut părtaș la ceea ce se petrece în sufletul meu, cred că veți fi pe deplin de acord.
Deci mă văd nevoit să mă supun la această mereu veche, dar totodată foarte nouă încercare, întrucât maiora premunt. Numai Domnia Voastră puteți înțelege de câtă putere am nevoie pentru acest din urmă sacrificiu în fața Celui care îmi cere totul. De aceea, rugați-vă pentru mine, pentru ca victima să fie demnă de Domnul și să fie plăcută apariția sa în ochii Divinului Părinte".
Padre Pio mersese la Foggia pentru a sta la căpătâiul unei muribunde și nu-și uită datoria. A doua zi după sosirea sa la mănăstirea Sant'Anna, însoțit de părintele Agostino, s-a dus la Raffaellina, care locuia în apropierea mănăstirii.
"Întâlnirea", se citește în Jurnalul părintelui Agostino, "a fost cea dintre două suflete care se cunoșteau demult în fața Domnului. Au schimbat puține cuvinte, dar privirile lor îngerești erau mai elocvente decât orice discurs".
Padre Pio a continuat să meargă la bolnavă în fiecare dimineață. Slujea Liturghia în capela privată a nobilei femei, iar apoi stătea cu ea de vorbă până la amiază. Donna Raffaellina a murit la 25 martie. Padre Pio și-a informat duhovnicul, pe părintele Agostino, folosind expresii pline de tristețe:
"Raffaellina a adormit întru Domnul, cu un zâmbet de dispreț pentru lumea aceasta. Ferice de ea!... O invidiez pentru alegerea pe care a făcut-o. De mi-ar da Dumnezeu, prin intermediul acestui suflet ales, și mie odihna celor drepți. Am obosit... de viață: detest lumea aceasta".
Între timp, faima "sfințeniei" lui Padre Pio se răspândise prin Foggia. În fiecare zi veneau la mănăstire mulți oameni care voiau să-i vorbească și să-i împărtășească necazurile lor.
Scriindu-i părintelui său spiritual, Padre Pio spune: "Să nu vă supărați pe mine dacă nu vă dau vești mai des. N-am nici o clipă liberă: o mulțime de suflete însetate de Isus năvălesc asupra mea, încât îmi vine să mă iau cu mâinile de cap".
Mănăstirea Sant'Anna de la Foggia se găsea, pe atunci, la periferia orașului, înconjurată de case foarte sărăcăcioase. Pentru Padre Pio nu părea locul cel mai potrivit. Într-adevăr, sănătatea i s-a înrăutățit pe dată. Starețul mănăstirii, părintele Nazareno d'Arpaise, și-a notat în jurnal că "tânărul preot era măcinat de febră foarte mare". A fost chemat să-l consulte doctorul Del Prete, medicul mănăstirii, care i-a identificat "focare de microbi la plămânul drept, un ușor șuierat la plămânul stâng". A dispus "izolare absolută". Având în vedere gravitatea situației, s-a apelat la un medic mai cunoscut, doctorul Tarallo, care a stabilit același diagnostic.
În mănăstirea din Foggia, Padre Pio a adus cu el întreaga secvență de fenomene ciudate care apăreau de ani întregi în viața sa.
Din cauza febrei, nu mergea aproape niciodată să cineze alături de confrați, ci rămânea în camera lui situată deasupra sălii de mese. Cu punctualitate, în fiecare seară, în timp ce călugării mâncau, pe neașteptate, din camera lui Padre Pio se auzeau zgomote asurzitoare, care culminau cu o izbitură înfiorătoare. Spaima călugărilor era enormă. Dădeau fuga la Padre Pio și îl găseau în pat, alb la față, cu semnele unei lupte violente și prosternat încât nu reușea să scoată nici un cuvânt. Era leoarcă de sudoare. Cămașa lui părea scoasă dintr-un lighean cu apă.
Starețul mănăstirii din Foggia, părintele Nazareno d'Arpaise, își nota totul în jurnal. Printre altele, citim: "Într-o seară, era în trecere pe la noi monseniorul D'Agostino, episcopul de la Ariano Irpino, căruia am crezut că e bine să-i povestesc ce se întâmplă în mănăstire. Iar el: «Părinte Stareț, Evul Mediu s-a încheiat și Domnia Voastră mai credeți în asemenea baliverne?». «Bine», m-am gândit, «acesta e ca apostolul Toma, nu crede până nu vede... Nu-i nimic, o să creadă.»
În timpul cinei, la un moment dat, am auzit obișnuitele lovituri de picior care precedau faimoasa bubuitură. Le-am cerut călugărilor să facă liniște și îndată s-a auzit groaznica izbitură.
Sluga episcopului, care tocmai mânca în camera de oaspeți, a rupt-o la fugă în bucătărie cu părul măciucă. Episcopul s-a înspăimântat așa de tare că în noaptea aceea n-a vrut să doarmă singur. În ziua următoare a părăsit mănăstirea și nu s-a mai întors".
Un alt călugăr, părintele Paolino din Casacalenda, starețul mănăstirii din San Giovanni Rotondo, a povestit că, trecând pe la mănăstirea din Foggia, a vrut să se oprească pentru a asista personal la acel fenomen ciudat despre care vorbea toată lumea. La ora cinei, în loc să meargă în sala de mese împreună cu ceilalți călugări, a mers în camera lui Padre Pio și i-a spus: "Voi sta aici pentru că vreau să văd dacă diavolul va avea curajul să vină și în prezența mea". Padre Pio, zâmbind, l-a sfătuit să plece, iar apoi a adăugat că speră ca în seara aceea să nu se întâmple nimic.
Așa a și fost: nu s-a întâmplat nimic. Convins că Demonul nu are nevoie de martori și întrucât ora obișnuită a acelor zgomote trecuse deja, părintele Paolino a ieșit din încăpere și a pornit spre scări, pentru a coborî alături de ceilalți în sala de mese. "De n-aș fi făcut-o!", a scris în amintirile sale, "îndată ce am coborât prima treaptă, am auzit acea izbitură asurzitoare. Era prima dată când o auzeam și am fost cutremurat din cap până-n picioare. M-am întors ca un bolid în camera lui Padre Pio și m-am simțit foarte prost găsindu-l alb ca varul și leoarcă de sudoare".
Aceste fapte au durat mult timp. La un moment dat, a trebuit să intervină părintele provincial, care l-a implorat pe Padre Pio să pună capăt fenomenelor, pentru că ceilalți călugări erau terorizați. De atunci, zgomotele au încetat, dar au continuat torturile diabolice.
În timpul verii 1916, părintele Paolino din Casacalenda, trecând prin Foggia și văzându-l pe Padre Pio că suferă din cauza zăpușelii, l-a invitat să meargă cu el la San Giovanni Rotondo, în Gargano, unde era oarecum mai răcoare. S-a cerut aprobarea părintelui provincial, care a fost de acord, iar la 28 iulie 1916 Padre Pio a pus prima dată piciorul la San Giovanni Rotondo, locul unde urma să trăiască o jumătate de secol.
Pe atunci, acest sătuc din Gargano era complet necunoscut. Iată cum l-a descris Francesco Morcaldi, care ulterior, pentru mulți ani, a fost primarul satului: "Pe vremea aceea, San Giovanni Rotondo era o mică așezare cu câteva mii de locuitori, pe care lipsa unor căi de acces comode și a unor mijloace de comunicare rapide îi ținea aproape izolați de lumea civilizată.
Locuitorii, ocupați mai ales cu muncile agricole, erau obligați în mare măsură să caute de lucru în câmpia Tavoliere, mlăștinoasă și infestată de malarie.
Zona muntoasă oferea o pășune bună pentru cirezi și turme, iar depresiunile fertile permiteau cultivarea cartofilor și a legumelor, asigurând produse de bună calitate și foarte solicitate pe piețele din regiune. Dar la ele se ajungea doar pe cărări strâmte, impracticabile și abrupte, adesea distruse de aluviuni și, iarna, îngropate sub zăpadă.
Cel care, pentru a-și procura hrana, era obligat să-și petreacă zilele pe munte, trebuia să îndure înnoptările în colibe jalnice, acoperite cu ramuri și paie și trebuia să se apere de delincvenții care, organizați în bande armate, protejați de neregularitățile de teren, nu cruțau bunurile și adeseori viața locuitorilor.
Tristul fenomen al furtului de vite era o plagă răspândită. Jafurile și crimele nelinișteau și îngrozeau populația.
Condițiile de viață din centrul locuit erau de-a dreptul primordiale. Lipseau apa, lumina, serviciile de cea mai elementară igienă. Numeroase familii erau obligate să trăiască într-o inumană promiscuitate, alături de animale, în bordeie întunecate, săpate în pământ, lipsite de lumină și aer. Bolile infecțioase făceau ravagii. Puținii medici care trăiau la fața locului, deși animați de un înalt spirit de sacrificiu, trebuiau adesea să-și supună la grele încercări propria îndemânare profesională, atunci când împrejurările îi obligau la intervenții delicate, la domiciliul pacienților, în contexte improvizate".
Mănăstirea Capucinilor se găsea la vreo doi kilometri de centrul locuit și se putea ajunge acolo doar pe o potecă de catâri. Construcția era dărăpănată și încă mai jalnic era peisajul stâncos dimprejur. Acea mănăstire era cea mai sărăcăcioasă și mai izolată din toată provincia Foggia și nici un călugăr nu venea aici cu plăcere. Fusese întemeiată în 1540 și a fost dintotdeauna considerată un loc de pedeapsă unde erau trimiși călugării indisciplinați, pentru a se pocăi și a medita.
Acel loc, atât de singuratic și trist, i-a plăcut lui Padre Pio. Prima lui vacanță a durat o săptămână, dar abia întors la Foggia, i-a scris superiorului provincial, cerându-i permisiunea de a se întoarce la San Giovanni Rotondo. "Isus mă obligă", scria Padre Pio. "El îmi spune că trebuie să-mi întăresc trupul, pentru a fi pregătit în fața celorlalte încercări la care vrea să mă supună. Și alte motive mă împing să cer amintita favoare, dar pe acestea e bine să le trec sub tăcere".
Părintele Benedetto a aprobat cererea, iar Padre Pio a pornit din nou spre San Giovanni Rotondo la 4 septembrie. A rămas acolo până la moarte, cu excepția întreruperilor datorate serviciului militar.
Padre Pio fusese chemat sub arme la 6 noiembrie 1915, pe când se mai găsea la Pietrelcina. Se prezentase la comandamentul militar din Benevento și fusese repartizat la Compania a Zecea Medicală de la Napoli, cu numărul de matricolă 2094/25. Dar, din cauza continuei stări febrile, la 10 decembrie fusese trimis acasă în concediu medical pe un an.
La 18 decembrie 1916, la expirarea concediului, Padre Pio se găsea deja de trei luni la San Giovanni Rotondo. De acolo a plecat la Napoli și s-a prezentat la comandamentul militar. A fost din nou supus unor îndelungate vizite medicale și, după cincisprezece zile, i s-a dat un alt concediu medical de șase luni. Foaia de concediu, specificând perioada de prelungire acordată din motive medicale, se încheia astfel: "și ulterior să fie la dispoziție pentru noi ordine".
Obișnuit cu supunerea exactă, după expirarea celor șase luni, Padre Pio a rămas liniștit la mănăstirea sa, întrucât nu veniseră "noi ordine". Această conștiinciozitate a fost cât pe ce să-l aducă în fața curții marțiale, cu acuzația de dezertare.
La comandament, de fapt, era așteptat. Văzându-se că nu mai apare, a fost declarat dezertor și s-a eliberat un ordin de arestare. Întrucât, din punctul de vedere al statului, Padre Pio continua să fie Francesco Forgione, nimeni nu se gândea că dezertorul era tocmai acel călugăr sfrijit de la San Giovanni Rotondo. Descoperirea s-a făcut din întâmplare, de către plutonierul de jandarmi al sătucului din Gargano, care s-a prezentat îndată la mănăstire pentru a-l aresta pe capucin. "Pe foaie scrie să aștept noi ordine și eu stau aici și le aștept", a protestat Padre Pio. Întorcându-se la comandamentul militar din Napoli, a repetat în fața căpitanului aceleași cuvinte. A fost crezut și a fost iertat pe loc.
De această dată, deși sănătatea lui era tot șubredă, Padre Pio a fost considerat apt pentru serviciile de intendență și a fost repartizat la cazarma Sales. A trebuit să se resemneze și timp de câteva luni a fost un soldat ca toți ceilalți.
Padre Pio își amintea adesea de acea experiență și vorbea despre ea cu blândețe. Tovarășii de arme l-au descris ca pe un coleg hazliu și bine dispus.
Prima uniformă militară pe care a îmbrăcat-o îi era foarte largă, poate și pentru că el era numai piele și os. Simțindu-se cam ridicol, a comentat: "Mama m-a făcut bărbat; Sfântul Francisc - femeie (făcând aluzie la reverendă), iar guvernul - o paiață".
La Napoli, Padre Pio stătea împreună cu tinerii recruți care aveau obiceiul să se țină de șotii. De teamă ca tinerii să nu-i fure hainele, a îmbrăcat pe el tot ce avea: două maieuri, două cămăși, două veste, două vestoane etc. Pe neașteptate, un infirmier a strigat: "Forgione Francesco, la vizita medicală". Călugărul s-a prezentat la medicul ofițer, iar acesta i-a zis: "Dezbracă-te". Padre Pio a executat ordinul și cu tot calmul a început să-și scoată diversele obiecte de îmbrăcăminte. Medicul, uimit și amuzat, îl privea pe acel militar ciudat care își scotea mai întâi un veston, apoi al doilea, o vestă, apoi cealaltă, o cămașă și pe urmă a doua și tot așa mai departe. La un moment dat, a exclamat: "Forgione, tu nu porți pe tine haine, ci un depozit de îmbrăcăminte".
Pe când Padre Pio era militar la Napoli, tatăl său, Grazio Forgione, a vrut să meargă la el în vizită. Mama Peppa pregătise pentru băiatul ei o traistă cu de-ale gurii, ouă proaspete, ulei, brânză de oaie și struguri culeși din via de la Piana Romana. La Napoli, Grazio a cerut să fie dus la pensiunea doamnei Carolina del Mastro, din Pietrelcina, unde trăgeau toți consătenii când mergeau în capitala provinciei și unde era găzduit și Padre Pio. Văzându-și fiul că vine cu trăsura, Grazio s-a mirat și l-a întrebat: "Ce-ți mai rămâne din cele 75 de centime pe care le iei când slujești Liturghia, dacă 50 le strici cu trăsura și 25 trebuie să le dai paracliserului?". Băiatul l-a liniștit. I-a spus că își poate permite să ia trăsura pentru că slujește Liturghia într-o capelă privată și câștigă 15 lire.
După mâncare, au ieșit împreună la plimbare și au mers să ia de la reparat o pereche de bocanci, cărora trebuia să li se scoată cuiele din talpă. Grazio voia să-l plătească pe cizmar, dar Padre Pio i-a spus: "Nu, el și-a luat cuiele care costă 5 lire și-i ajung".
În preajma Crăciunului din același an, Padre Pio a primit o permisie. A hotărât să se întoarcă la San Giovanni Rotondo, trecând pe la Pietrelcina, pentru a se opri câteva zile acasă. Își amintea adesea de acea călătorie și o povestea cu mare vioiciune. Cu un prilej, povestirea lui a fost înregistrată, iar apoi transcrisă. Cu toate că e destul de lungă, dorim s-o reproducem integral, pentru a oferi un exemplu asupra modului în care Padre Pio povestea episoade din viața sa.
"În decembrie 1916 eram la spitalul militar din Napoli sub examinare. Avui o permisie de convalescență. Fui chemat la comandamentul spitalului și, pe lângă foaia de permisie, îmi dădură un bilet pe gratis de la Napoli la Benevento și o liră de cheltuieli.
Ieșind de la spital, mă dusei încet spre gară, trecui printr-o piață unde era zi de târg: n'ăți fi știind târgșoarele din Napoli, câtu-s de pline cu lume veselă, de cântă, strigă, umblă, o-mbulzeală ce nu să mai termină.
De curios, dar și ca să-mi mai schimb gândurile, mă oprii să văd ce să vinde. Pornind iar pe drumul spre gară, se apropie de mine un bărbat care avea umbreluțe de hârtie. Prețul de strigare: o liră, dar până la urmă le dădea cu 40 sau 50 de centime. Eu mă gândii pe loc: «Dacă merg acasă, ar trebui să le duc ceva nepoțeilor. Fiecare așteaptă câte ceva». Mă hotărâi să iau niște cadouri, dar gândindu-mă că am o singură liră, «dacă o cheltuiesc», îmi spusei, «cum fac de s-ajung la Petrapucina?» (Pietrelcina).
Îmi continuai drumul și, ajungând în piața Garibaldi, găsii alți păcălici care vindeau toate minunile lui Dumnezeu. Mă apropiai tot mai mult de gară. Ajungând la casierie, dădui la vizat biletul de călătorie. Pe când mergeam spre peronul de plecare, un alt om care vindea umbreluțe se apropie de mine. Începu să-mi spună: «Don' caporal, don' caporal, 'ai de vă luați nește-mbreluțe, i-ute ce mândre-s, li-ți duce-un cado la copilași».
Eu nu-l băgam în seamă, dar el continua să-mi umble-n coaste, zicându-mi când caporal (deși eu eram simplu soldat), când plutonier și până la urmă căpitan. Văzând că bietul om se chinuie să se țină după mine, mă întorsei și-i zisei: «Băi băiete, nu-mi trebe nimica, n-am la ce le folosi ș-apoi tu nu ești cinstit, la piață să vând cu juma' de liră și tu vrei una jumate!» Căpos și stăruitor ca toți vânzătorii ambulanți, începu din nou: «Don' caporal, îs om cu familie, tre' să câștig oarece, luați-vă o-mbreluță», și întinzându-mi-o zise: «vă rog io frumos s-o luați, le duceți o amintire la cei dragi». La aceste cuvinte, îi răspunsei: «Mi-o dai cu cinzeci de centime?»
Între timp, trenul fluieră de plecare. Eu urcai. Scosei capul pe geam și privindu-l pe nenorocitul care se omorâse atâta cu firea să vândă o umbreluță să-și facă bani de pâine pentru copii, luai 50 de centime și-i zisei: «ține, ia asta și Dumnezeu să te binecuvânteze». Bucuros nevoie mare, mă salută și se duse-n treaba lui.
Eram obosit și mă luase febra. Mă cuprinse frigul și mă ghemuii tot mai mult în manta. Trenul ajunse la Benevento cu mare întârziere. Îndată ce coborâi, mă năpustii în fața gării, dar căruța care mergea la Pietrelcina plecase deja. Trebui din păcate să stau peste noapte la Benevento. Mă gândii să rămân la gară pentru a nu-i deranja pe prietenii de-i cunoșteam.
Întorcându-mă în gară, căutai un loc în sala de așteptare, dar vai, era plină ochi. Între timp, febra creștea tot mai mult și nu mai aveam putere să mă țin pe picioare. Când oboseam de stat pe loc, umblam prin gară și pe afară. Frigul și umezeala îmi intrară în oase și în starea aceea petrecui multe ore. Fui adesea ispitit să intru la bufetul gării, pentru că localul era încălzit, dar spre marea mea neplăcere și aici era plin de ofițeri și soldați care își așteptau trenurile și fiecare cheltuia câte ceva pe consumație.
Apoi mă gândeam: «Abia am 50 de centime și dacă intru ce mă fac?». Frigul era tot mai puternic, febra mă scutura; era ora două, în sălile de așteptare nu era nici un centimetru de loc liber să mă arunc măcar pe jos. Mă rugai lui Dumnezeu și Maicii Domnului. Nemaiputând rezista, mă hotărâi să intru la bufet. Mesele erau toate ocupate; așteptam neliniștit să se ridice vreunul și să plece, voiam să stau jos și să mă odihnesc puțin, dar nimeni nu se clinti. Pe la 3.30 se anunță acceleratul Foggia-Napoli. În sfârșit, câteva mese se eliberară, dar fiindcă fui prea rușinos nu reușii să ocup nici măcar un scaun. Mă gândeam: «Chiar dacă mă așez, n-am bani pentru a-mi permite mai mult de o cafea, și dacă n-aș lua măcar atât, ce-ar câștiga bietul proprietar care își pierde aici toată noaptea?». Mă prinse așa ora patru și veniră alte trenuri. Mulțumesc lui Dumnezeu, într-un colț al bufetului se goliră două măsuțe.
Mă așezai într-un colțișor, cu speranța să nu fiu văzut de chelner. Stăteam de câteva minute când intrară un ofițer și doi subofițeri și stătură chiar la măsuța de lângă mine. Îndată se apropie chelnerul și, după ce luă comanda, mă întrebă și pe mine ce doresc.
Fui obligat să cer și eu o cafea. Furăm serviți în același timp toți patru. Imediat după aceea, ofițerul și cei doi subofițeri plătiră și plecară. Eu între timp mă gândeam: «Dacă o beau repede, trebuie să plătesc și să mă duc». Și de fapt cafeaua aia trebuia să mă țină până la sosirea căruței. Așa că de fiecare dată când chelnerul nu se uita la mine, stăteam molcom: îndată ce se întorcea la mine, învârteam lingurița pentru a mă face că amestec zahărul în cafea.
În sfârșit, se făcu ora de mers la căruță. Mă ridicai și luându-mi inima în dinți, mă apropiai de tejghea să plătesc. Chelnerul politicos îmi răspunse: «Mulțumesc, soldatule, totul e achitat». Întrucât chelnerul era mai în vârstă, mă gândii: «Poate că mă cunoaște și vrea să fie amabil cu mine». Un alt gând îmi spunea însă: «Te pomenești că a plătit ofițerul».
Oricum, îi mulțumii chelnerului și ieșii din gară. Găsii la locul cunoscut căruța spre Pietrelcina. Priveam în jur pentru a vedea vreo rudă sau vreun prieten care să-mi împrumute prețul biletului de la Benevento la Pietrelcina. În zadar. Prețul era de 1.80 lire.
Cum o să mă descurc doar cu cincizeci de centime?
Lăsându-mă în mâna Domnului, urcai și mă așezai mai în spate, ca să mă pot înțelege cu taxatorul să-i plătesc biletul la sosire.
Între timp, urcau alți călători. Alături de mine se așeză un bărbat destul de înalt, cu înfățișare frumoasă. Avea cu el o valijoară nou-nouță și și-o aranjă pe genunchi. Trăsura era plină și, nevăzând nici un consătean, mă temeam tot mai mult că o să mă fac de sfânta minune, dar apoi îmi spusei: «Cine știe câți soldați se află în situația mea sau și mai rău: eu măcar am cincizeci de centime». Trăsura pornise și taxatorul începuse să taie biletele pentru cei din față... încet încet se apropia de mine. Domnul de alături își scoase din valijoară un termos și un pahar, turnând în el cafea cu lapte fierbinte. După ce umplu paharul, mi-l oferi mie; mulțumind, făcui tot ce se putea ca să nu accept, dar, văzând insistența lui, trebui să primesc, în timp ce el își puse să bea din paharul termosului. Tot atunci ajunse la noi taxatorul și ne întrebă până unde vrem bilet.
Încă nu-mi deschisesem gura, când îl auzii zicând: «Soldatule, biletul dumitale până la Pietrelcina e plătit». Taxatorul mi-l întindea. Pe de o parte eram mulțumit, pe de alta mă simțeam umilit și mă gândeam: «Oare cine l-a plătit?». Voiam să știu pentru ca măcar să-i pot mulțumi. Îl rugai pe Dumnezeu să-l binecuvânteze pe autorul acestei binefaceri. În sfârșit, ajunsei la Pietrelcina; coborâră mulți călători și, în fața mea, și bărbatul care era lângă mine. După el coborâi eu și, întorcându-mă pentru a-l saluta și a-i mulțumi, nu-l mai văzui, dispăruse ca prin farmec. Umblând, mă întorsei de mai multe ori în toate direcțiile, dar nu-l mai revăzui".
Padre Pio s-a întors la garnizoana militară Napoli în data de 6 martie. După o vizită medicală atentă, a fost găsit în condiții dezastruoase, cu o dublă bronhoalveolită. În ziua de 17 a aceleiași luni, a fost trimis acasă în concediu absolut și definitiv.