SFINŢII

VII. MATRICOLA NUMĂRUL 2094/25

Simplu soldat la Napoli - De ce a fost acuzat de dezertare -
Un plătitor necunoscut - Întâlnirea cu Raffaellina -
Diavolul la mănăstire - Ajunge la San Giovanni Rotondo

Aprobarea pe care Padre Pio, după polemici şi bătălii, o obţinuse de la Vatican la 25 februarie 1915, a liniştit puţin relaţiile sale cu superiorul provincial, care n-a încetat lupta pentru a-l readuce pe călugăr să trăiască alături de ceilalţi la mănăstire. Timp de câteva luni, părintele Benedetto s-a potolit, dar apoi a revenit la atac. Şi-a atins scopurile la începutul anului 1916, recurgând la un şiretlic.

Padre Pio ţinea mult la Raffaellina Cerase, o femeie nobilă din Foggia, considerată "sfântă". Nu se cunoşteau personal, dar de câţiva ani purtau o bogată corespondenţă în care îşi mărturiseau experienţele spirituale excepţionale pe care le trăiau amândoi.

Într-o zi, Raffaellina Cerase i-a spus părintelui Agostino: "Aduceţi-l înapoi pe Padre Pio la mănăstire, daţi-i autorizaţia să spovedească: va face mult bine". Deşi era hirotonit de cinci ani, Padre Pio nu obţinuse încă aprobarea de a spovedi, şi aceasta deoarece unii medici bănuiau că e bolnav de ftizie. Superiorii săi, pentru a evita transmiterea bolii, îl ţineau departe de oameni.

Cuvintele Raffaellinei au sunat ca un oracol. Părintele Agostino le-a relatat părintelui Benedetto, iar cei doi au hotărât să treacă la acţiune şi să-l readucă pe Padre Pio la mănăstire.

În acele zile, Raffaellina se simţea foarte rău. Fusese operată, dar mai avea puţine zile de trăit. Cei doi au profitat de situaţie şi i-au scris lui Padre Pio că Raffaellina, aflată pe patul de moarte, şi-a exprimat dorinţa de a-l vedea şi de a-i vorbi cel puţin odată. Padre Pio s-a lăsat convins. Drumul a fost plătit de surorile Raffaellinei Cerase. Părintele a pornit în zorii zilei de 17 februarie 1916.

Nimeni nu trebuia să afle de această călătorie, altfel locuitorii din Pietrelcina s-ar fi opus. ţineau mult la "sfântucul" lor şi se temeau să nu le fie luat. Pentru a nu stârni suspiciuni, părintele Agostino, care voia să-l însoţească pe Padre Pio din cauza sănătăţii şubrede, şi-a aşteptat confratele la gara din Benevento.

Cei doi călugări au ajuns la mănăstirea Sant'Anna, la Foggia, spre amiază. Padre Pio era convins că se va opri aici cel mult o oră sau două. Dar la Foggia l-a găsit şi pe superiorul provincial, părintele Benedetto, care i-a poruncit tăios să "rămână pentru totdeauna la Foggia, viu sau mort".

În faţa unui asemenea ordin, nu mai era nimic de făcut. Padre Pio s-a supus. A scris acasă pentru a i se trimite obiectele personale. I-a scris şi parohului din Pietrelcina, părintele Salvatore Pannullo. Din scrisoare reiese în mod clar neplăcerea sa, dar şi dorinţa de a se supune.

"Prea scumpe părinte 'Tore, e foarte aprinsă dorinţa părintelui provincial de a mă opri aici, pentru a mă face să încerc această climă. În plus, el consideră că am mare nevoie, având în vedere starea mea spirituală, de o călăuză bună şi sârguincioasă pe căile Domnului. În această privinţă, într-adevăr, nu pot să-l contrazic şi chiar Domnia Voastră, pe care Dumnezeu v-a făcut părtaş la ceea ce se petrece în sufletul meu, cred că veţi fi pe deplin de acord.

Deci mă văd nevoit să mă supun la această mereu veche, dar totodată foarte nouă încercare, întrucât maiora premunt. Numai Domnia Voastră puteţi înţelege de câtă putere am nevoie pentru acest din urmă sacrificiu în faţa Celui care îmi cere totul. De aceea, rugaţi-vă pentru mine, pentru ca victima să fie demnă de Domnul şi să fie plăcută apariţia sa în ochii Divinului Părinte".

Padre Pio mersese la Foggia pentru a sta la căpătâiul unei muribunde şi nu-şi uită datoria. A doua zi după sosirea sa la mănăstirea Sant'Anna, însoţit de părintele Agostino, s-a dus la Raffaellina, care locuia în apropierea mănăstirii.

"Întâlnirea", se citeşte în Jurnalul părintelui Agostino, "a fost cea dintre două suflete care se cunoşteau demult în faţa Domnului. Au schimbat puţine cuvinte, dar privirile lor îngereşti erau mai elocvente decât orice discurs".

Padre Pio a continuat să meargă la bolnavă în fiecare dimineaţă. Slujea Liturghia în capela privată a nobilei femei, iar apoi stătea cu ea de vorbă până la amiază. Donna Raffaellina a murit la 25 martie. Padre Pio şi-a informat duhovnicul, pe părintele Agostino, folosind expresii pline de tristeţe:

"Raffaellina a adormit întru Domnul, cu un zâmbet de dispreţ pentru lumea aceasta. Ferice de ea!... O invidiez pentru alegerea pe care a făcut-o. De mi-ar da Dumnezeu, prin intermediul acestui suflet ales, şi mie odihna celor drepţi. Am obosit... de viaţă: detest lumea aceasta".

Între timp, faima "sfinţeniei" lui Padre Pio se răspândise prin Foggia. În fiecare zi veneau la mănăstire mulţi oameni care voiau să-i vorbească şi să-i împărtăşească necazurile lor.

Scriindu-i părintelui său spiritual, Padre Pio spune: "Să nu vă supăraţi pe mine dacă nu vă dau veşti mai des. N-am nici o clipă liberă: o mulţime de suflete însetate de Isus năvălesc asupra mea, încât îmi vine să mă iau cu mâinile de cap".

Mănăstirea Sant'Anna de la Foggia se găsea, pe atunci, la periferia oraşului, înconjurată de case foarte sărăcăcioase. Pentru Padre Pio nu părea locul cel mai potrivit. Într-adevăr, sănătatea i s-a înrăutăţit pe dată. Stareţul mănăstirii, părintele Nazareno d'Arpaise, şi-a notat în jurnal că "tânărul preot era măcinat de febră foarte mare". A fost chemat să-l consulte doctorul Del Prete, medicul mănăstirii, care i-a identificat "focare de microbi la plămânul drept, un uşor şuierat la plămânul stâng". A dispus "izolare absolută". Având în vedere gravitatea situaţiei, s-a apelat la un medic mai cunoscut, doctorul Tarallo, care a stabilit acelaşi diagnostic.

În mănăstirea din Foggia, Padre Pio a adus cu el întreaga secvenţă de fenomene ciudate care apăreau de ani întregi în viaţa sa.

Din cauza febrei, nu mergea aproape niciodată să cineze alături de confraţi, ci rămânea în camera lui situată deasupra sălii de mese. Cu punctualitate, în fiecare seară, în timp ce călugării mâncau, pe neaşteptate, din camera lui Padre Pio se auzeau zgomote asurzitoare, care culminau cu o izbitură înfiorătoare. Spaima călugărilor era enormă. Dădeau fuga la Padre Pio şi îl găseau în pat, alb la faţă, cu semnele unei lupte violente şi prosternat încât nu reuşea să scoată nici un cuvânt. Era leoarcă de sudoare. Cămaşa lui părea scoasă dintr-un lighean cu apă.

Stareţul mănăstirii din Foggia, părintele Nazareno d'Arpaise, îşi nota totul în jurnal. Printre altele, citim: "Într-o seară, era în trecere pe la noi monseniorul D'Agostino, episcopul de la Ariano Irpino, căruia am crezut că e bine să-i povestesc ce se întâmplă în mănăstire. Iar el: «Părinte Stareţ, Evul Mediu s-a încheiat şi Domnia Voastră mai credeţi în asemenea baliverne?». «Bine», m-am gândit, «acesta e ca apostolul Toma, nu crede până nu vede... Nu-i nimic, o să creadă.»

În timpul cinei, la un moment dat, am auzit obişnuitele lovituri de picior care precedau faimoasa bubuitură. Le-am cerut călugărilor să facă linişte şi îndată s-a auzit groaznica izbitură.

Sluga episcopului, care tocmai mânca în camera de oaspeţi, a rupt-o la fugă în bucătărie cu părul măciucă. Episcopul s-a înspăimântat aşa de tare că în noaptea aceea n-a vrut să doarmă singur. În ziua următoare a părăsit mănăstirea şi nu s-a mai întors".

Un alt călugăr, părintele Paolino din Casacalenda, stareţul mănăstirii din San Giovanni Rotondo, a povestit că, trecând pe la mănăstirea din Foggia, a vrut să se oprească pentru a asista personal la acel fenomen ciudat despre care vorbea toată lumea. La ora cinei, în loc să meargă în sala de mese împreună cu ceilalţi călugări, a mers în camera lui Padre Pio şi i-a spus: "Voi sta aici pentru că vreau să văd dacă diavolul va avea curajul să vină şi în prezenţa mea". Padre Pio, zâmbind, l-a sfătuit să plece, iar apoi a adăugat că speră ca în seara aceea să nu se întâmple nimic.

Aşa a şi fost: nu s-a întâmplat nimic. Convins că Demonul nu are nevoie de martori şi întrucât ora obişnuită a acelor zgomote trecuse deja, părintele Paolino a ieşit din încăpere şi a pornit spre scări, pentru a coborî alături de ceilalţi în sala de mese. "De n-aş fi făcut-o!", a scris în amintirile sale, "îndată ce am coborât prima treaptă, am auzit acea izbitură asurzitoare. Era prima dată când o auzeam şi am fost cutremurat din cap până-n picioare. M-am întors ca un bolid în camera lui Padre Pio şi m-am simţit foarte prost găsindu-l alb ca varul şi leoarcă de sudoare".

Aceste fapte au durat mult timp. La un moment dat, a trebuit să intervină părintele provincial, care l-a implorat pe Padre Pio să pună capăt fenomenelor, pentru că ceilalţi călugări erau terorizaţi. De atunci, zgomotele au încetat, dar au continuat torturile diabolice.

În timpul verii 1916, părintele Paolino din Casacalenda, trecând prin Foggia şi văzându-l pe Padre Pio că suferă din cauza zăpuşelii, l-a invitat să meargă cu el la San Giovanni Rotondo, în Gargano, unde era oarecum mai răcoare. S-a cerut aprobarea părintelui provincial, care a fost de acord, iar la 28 iulie 1916 Padre Pio a pus prima dată piciorul la San Giovanni Rotondo, locul unde urma să trăiască o jumătate de secol.

Pe atunci, acest sătuc din Gargano era complet necunoscut. Iată cum l-a descris Francesco Morcaldi, care ulterior, pentru mulţi ani, a fost primarul satului: "Pe vremea aceea, San Giovanni Rotondo era o mică aşezare cu câteva mii de locuitori, pe care lipsa unor căi de acces comode şi a unor mijloace de comunicare rapide îi ţinea aproape izolaţi de lumea civilizată.

Locuitorii, ocupaţi mai ales cu muncile agricole, erau obligaţi în mare măsură să caute de lucru în câmpia Tavoliere, mlăştinoasă şi infestată de malarie.

Zona muntoasă oferea o păşune bună pentru cirezi şi turme, iar depresiunile fertile permiteau cultivarea cartofilor şi a legumelor, asigurând produse de bună calitate şi foarte solicitate pe pieţele din regiune. Dar la ele se ajungea doar pe cărări strâmte, impracticabile şi abrupte, adesea distruse de aluviuni şi, iarna, îngropate sub zăpadă.

Cel care, pentru a-şi procura hrana, era obligat să-şi petreacă zilele pe munte, trebuia să îndure înnoptările în colibe jalnice, acoperite cu ramuri şi paie şi trebuia să se apere de delincvenţii care, organizaţi în bande armate, protejaţi de neregularităţile de teren, nu cruţau bunurile şi adeseori viaţa locuitorilor.

Tristul fenomen al furtului de vite era o plagă răspândită. Jafurile şi crimele nelinişteau şi îngrozeau populaţia.

Condiţiile de viaţă din centrul locuit erau de-a dreptul primordiale. Lipseau apa, lumina, serviciile de cea mai elementară igienă. Numeroase familii erau obligate să trăiască într-o inumană promiscuitate, alături de animale, în bordeie întunecate, săpate în pământ, lipsite de lumină şi aer. Bolile infecţioase făceau ravagii. Puţinii medici care trăiau la faţa locului, deşi animaţi de un înalt spirit de sacrificiu, trebuiau adesea să-şi supună la grele încercări propria îndemânare profesională, atunci când împrejurările îi obligau la intervenţii delicate, la domiciliul pacienţilor, în contexte improvizate".

Mănăstirea Capucinilor se găsea la vreo doi kilometri de centrul locuit şi se putea ajunge acolo doar pe o potecă de catâri. Construcţia era dărăpănată şi încă mai jalnic era peisajul stâncos dimprejur. Acea mănăstire era cea mai sărăcăcioasă şi mai izolată din toată provincia Foggia şi nici un călugăr nu venea aici cu plăcere. Fusese întemeiată în 1540 şi a fost dintotdeauna considerată un loc de pedeapsă unde erau trimişi călugării indisciplinaţi, pentru a se pocăi şi a medita.

Acel loc, atât de singuratic şi trist, i-a plăcut lui Padre Pio. Prima lui vacanţă a durat o săptămână, dar abia întors la Foggia, i-a scris superiorului provincial, cerându-i permisiunea de a se întoarce la San Giovanni Rotondo. "Isus mă obligă", scria Padre Pio. "El îmi spune că trebuie să-mi întăresc trupul, pentru a fi pregătit în faţa celorlalte încercări la care vrea să mă supună. Şi alte motive mă împing să cer amintita favoare, dar pe acestea e bine să le trec sub tăcere".

Părintele Benedetto a aprobat cererea, iar Padre Pio a pornit din nou spre San Giovanni Rotondo la 4 septembrie. A rămas acolo până la moarte, cu excepţia întreruperilor datorate serviciului militar.

Padre Pio fusese chemat sub arme la 6 noiembrie 1915, pe când se mai găsea la Pietrelcina. Se prezentase la comandamentul militar din Benevento şi fusese repartizat la Compania a Zecea Medicală de la Napoli, cu numărul de matricolă 2094/25. Dar, din cauza continuei stări febrile, la 10 decembrie fusese trimis acasă în concediu medical pe un an.

La 18 decembrie 1916, la expirarea concediului, Padre Pio se găsea deja de trei luni la San Giovanni Rotondo. De acolo a plecat la Napoli şi s-a prezentat la comandamentul militar. A fost din nou supus unor îndelungate vizite medicale şi, după cincisprezece zile, i s-a dat un alt concediu medical de şase luni. Foaia de concediu, specificând perioada de prelungire acordată din motive medicale, se încheia astfel: "şi ulterior să fie la dispoziţie pentru noi ordine".

Obişnuit cu supunerea exactă, după expirarea celor şase luni, Padre Pio a rămas liniştit la mănăstirea sa, întrucât nu veniseră "noi ordine". Această conştiinciozitate a fost cât pe ce să-l aducă în faţa curţii marţiale, cu acuzaţia de dezertare.

La comandament, de fapt, era aşteptat. Văzându-se că nu mai apare, a fost declarat dezertor şi s-a eliberat un ordin de arestare. Întrucât, din punctul de vedere al statului, Padre Pio continua să fie Francesco Forgione, nimeni nu se gândea că dezertorul era tocmai acel călugăr sfrijit de la San Giovanni Rotondo. Descoperirea s-a făcut din întâmplare, de către plutonierul de jandarmi al sătucului din Gargano, care s-a prezentat îndată la mănăstire pentru a-l aresta pe capucin. "Pe foaie scrie să aştept noi ordine şi eu stau aici şi le aştept", a protestat Padre Pio. Întorcându-se la comandamentul militar din Napoli, a repetat în faţa căpitanului aceleaşi cuvinte. A fost crezut şi a fost iertat pe loc.

De această dată, deşi sănătatea lui era tot şubredă, Padre Pio a fost considerat apt pentru serviciile de intendenţă şi a fost repartizat la cazarma Sales. A trebuit să se resemneze şi timp de câteva luni a fost un soldat ca toţi ceilalţi.

Padre Pio îşi amintea adesea de acea experienţă şi vorbea despre ea cu blândeţe. Tovarăşii de arme l-au descris ca pe un coleg hazliu şi bine dispus.

Prima uniformă militară pe care a îmbrăcat-o îi era foarte largă, poate şi pentru că el era numai piele şi os. Simţindu-se cam ridicol, a comentat: "Mama m-a făcut bărbat; Sfântul Francisc - femeie (făcând aluzie la reverendă), iar guvernul - o paiaţă".

La Napoli, Padre Pio stătea împreună cu tinerii recruţi care aveau obiceiul să se ţină de şotii. De teamă ca tinerii să nu-i fure hainele, a îmbrăcat pe el tot ce avea: două maieuri, două cămăşi, două veste, două vestoane etc. Pe neaşteptate, un infirmier a strigat: "Forgione Francesco, la vizita medicală". Călugărul s-a prezentat la medicul ofiţer, iar acesta i-a zis: "Dezbracă-te". Padre Pio a executat ordinul şi cu tot calmul a început să-şi scoată diversele obiecte de îmbrăcăminte. Medicul, uimit şi amuzat, îl privea pe acel militar ciudat care îşi scotea mai întâi un veston, apoi al doilea, o vestă, apoi cealaltă, o cămaşă şi pe urmă a doua şi tot aşa mai departe. La un moment dat, a exclamat: "Forgione, tu nu porţi pe tine haine, ci un depozit de îmbrăcăminte".

Pe când Padre Pio era militar la Napoli, tatăl său, Grazio Forgione, a vrut să meargă la el în vizită. Mama Peppa pregătise pentru băiatul ei o traistă cu de-ale gurii, ouă proaspete, ulei, brânză de oaie şi struguri culeşi din via de la Piana Romana. La Napoli, Grazio a cerut să fie dus la pensiunea doamnei Carolina del Mastro, din Pietrelcina, unde trăgeau toţi consătenii când mergeau în capitala provinciei şi unde era găzduit şi Padre Pio. Văzându-şi fiul că vine cu trăsura, Grazio s-a mirat şi l-a întrebat: "Ce-ţi mai rămâne din cele 75 de centime pe care le iei când slujeşti Liturghia, dacă 50 le strici cu trăsura şi 25 trebuie să le dai paracliserului?". Băiatul l-a liniştit. I-a spus că îşi poate permite să ia trăsura pentru că slujeşte Liturghia într-o capelă privată şi câştigă 15 lire.

După mâncare, au ieşit împreună la plimbare şi au mers să ia de la reparat o pereche de bocanci, cărora trebuia să li se scoată cuiele din talpă. Grazio voia să-l plătească pe cizmar, dar Padre Pio i-a spus: "Nu, el şi-a luat cuiele care costă 5 lire şi-i ajung".

În preajma Crăciunului din acelaşi an, Padre Pio a primit o permisie. A hotărât să se întoarcă la San Giovanni Rotondo, trecând pe la Pietrelcina, pentru a se opri câteva zile acasă. Îşi amintea adesea de acea călătorie şi o povestea cu mare vioiciune. Cu un prilej, povestirea lui a fost înregistrată, iar apoi transcrisă. Cu toate că e destul de lungă, dorim s-o reproducem integral, pentru a oferi un exemplu asupra modului în care Padre Pio povestea episoade din viaţa sa.

"În decembrie 1916 eram la spitalul militar din Napoli sub examinare. Avui o permisie de convalescenţă. Fui chemat la comandamentul spitalului şi, pe lângă foaia de permisie, îmi dădură un bilet pe gratis de la Napoli la Benevento şi o liră de cheltuieli.

Ieşind de la spital, mă dusei încet spre gară, trecui printr-o piaţă unde era zi de târg: n'ăţi fi ştiind târgşoarele din Napoli, câtu-s de pline cu lume veselă, de cântă, strigă, umblă, o-mbulzeală ce nu să mai termină.

De curios, dar şi ca să-mi mai schimb gândurile, mă oprii să văd ce să vinde. Pornind iar pe drumul spre gară, se apropie de mine un bărbat care avea umbreluţe de hârtie. Preţul de strigare: o liră, dar până la urmă le dădea cu 40 sau 50 de centime. Eu mă gândii pe loc: «Dacă merg acasă, ar trebui să le duc ceva nepoţeilor. Fiecare aşteaptă câte ceva». Mă hotărâi să iau nişte cadouri, dar gândindu-mă că am o singură liră, «dacă o cheltuiesc», îmi spusei, «cum fac de s-ajung la Petrapucina?» (Pietrelcina).

Îmi continuai drumul şi, ajungând în piaţa Garibaldi, găsii alţi păcălici care vindeau toate minunile lui Dumnezeu. Mă apropiai tot mai mult de gară. Ajungând la casierie, dădui la vizat biletul de călătorie. Pe când mergeam spre peronul de plecare, un alt om care vindea umbreluţe se apropie de mine. Începu să-mi spună: «Don' caporal, don' caporal, 'ai de vă luaţi neşte-mbreluţe, i-ute ce mândre-s, li-ţi duce-un cado la copilaşi».

Eu nu-l băgam în seamă, dar el continua să-mi umble-n coaste, zicându-mi când caporal (deşi eu eram simplu soldat), când plutonier şi până la urmă căpitan. Văzând că bietul om se chinuie să se ţină după mine, mă întorsei şi-i zisei: «Băi băiete, nu-mi trebe nimica, n-am la ce le folosi ş-apoi tu nu eşti cinstit, la piaţă să vând cu juma' de liră şi tu vrei una jumate!» Căpos şi stăruitor ca toţi vânzătorii ambulanţi, începu din nou: «Don' caporal, îs om cu familie, tre' să câştig oarece, luaţi-vă o-mbreluţă», şi întinzându-mi-o zise: «vă rog io frumos s-o luaţi, le duceţi o amintire la cei dragi». La aceste cuvinte, îi răspunsei: «Mi-o dai cu cinzeci de centime?»

Între timp, trenul fluieră de plecare. Eu urcai. Scosei capul pe geam şi privindu-l pe nenorocitul care se omorâse atâta cu firea să vândă o umbreluţă să-şi facă bani de pâine pentru copii, luai 50 de centime şi-i zisei: «ţine, ia asta şi Dumnezeu să te binecuvânteze». Bucuros nevoie mare, mă salută şi se duse-n treaba lui.

Eram obosit şi mă luase febra. Mă cuprinse frigul şi mă ghemuii tot mai mult în manta. Trenul ajunse la Benevento cu mare întârziere. Îndată ce coborâi, mă năpustii în faţa gării, dar căruţa care mergea la Pietrelcina plecase deja. Trebui din păcate să stau peste noapte la Benevento. Mă gândii să rămân la gară pentru a nu-i deranja pe prietenii de-i cunoşteam.

Întorcându-mă în gară, căutai un loc în sala de aşteptare, dar vai, era plină ochi. Între timp, febra creştea tot mai mult şi nu mai aveam putere să mă ţin pe picioare. Când oboseam de stat pe loc, umblam prin gară şi pe afară. Frigul şi umezeala îmi intrară în oase şi în starea aceea petrecui multe ore. Fui adesea ispitit să intru la bufetul gării, pentru că localul era încălzit, dar spre marea mea neplăcere şi aici era plin de ofiţeri şi soldaţi care îşi aşteptau trenurile şi fiecare cheltuia câte ceva pe consumaţie.

Apoi mă gândeam: «Abia am 50 de centime şi dacă intru ce mă fac?». Frigul era tot mai puternic, febra mă scutura; era ora două, în sălile de aşteptare nu era nici un centimetru de loc liber să mă arunc măcar pe jos. Mă rugai lui Dumnezeu şi Maicii Domnului. Nemaiputând rezista, mă hotărâi să intru la bufet. Mesele erau toate ocupate; aşteptam neliniştit să se ridice vreunul şi să plece, voiam să stau jos şi să mă odihnesc puţin, dar nimeni nu se clinti. Pe la 3.30 se anunţă acceleratul Foggia-Napoli. În sfârşit, câteva mese se eliberară, dar fiindcă fui prea ruşinos nu reuşii să ocup nici măcar un scaun. Mă gândeam: «Chiar dacă mă aşez, n-am bani pentru a-mi permite mai mult de o cafea, şi dacă n-aş lua măcar atât, ce-ar câştiga bietul proprietar care îşi pierde aici toată noaptea?». Mă prinse aşa ora patru şi veniră alte trenuri. Mulţumesc lui Dumnezeu, într-un colţ al bufetului se goliră două măsuţe.

Mă aşezai într-un colţişor, cu speranţa să nu fiu văzut de chelner. Stăteam de câteva minute când intrară un ofiţer şi doi subofiţeri şi stătură chiar la măsuţa de lângă mine. Îndată se apropie chelnerul şi, după ce luă comanda, mă întrebă şi pe mine ce doresc.

Fui obligat să cer şi eu o cafea. Furăm serviţi în acelaşi timp toţi patru. Imediat după aceea, ofiţerul şi cei doi subofiţeri plătiră şi plecară. Eu între timp mă gândeam: «Dacă o beau repede, trebuie să plătesc şi să mă duc». Şi de fapt cafeaua aia trebuia să mă ţină până la sosirea căruţei. Aşa că de fiecare dată când chelnerul nu se uita la mine, stăteam molcom: îndată ce se întorcea la mine, învârteam linguriţa pentru a mă face că amestec zahărul în cafea.

În sfârşit, se făcu ora de mers la căruţă. Mă ridicai şi luându-mi inima în dinţi, mă apropiai de tejghea să plătesc. Chelnerul politicos îmi răspunse: «Mulţumesc, soldatule, totul e achitat». Întrucât chelnerul era mai în vârstă, mă gândii: «Poate că mă cunoaşte şi vrea să fie amabil cu mine». Un alt gând îmi spunea însă: «Te pomeneşti că a plătit ofiţerul».

Oricum, îi mulţumii chelnerului şi ieşii din gară. Găsii la locul cunoscut căruţa spre Pietrelcina. Priveam în jur pentru a vedea vreo rudă sau vreun prieten care să-mi împrumute preţul biletului de la Benevento la Pietrelcina. În zadar. Preţul era de 1.80 lire.

Cum o să mă descurc doar cu cincizeci de centime?

Lăsându-mă în mâna Domnului, urcai şi mă aşezai mai în spate, ca să mă pot înţelege cu taxatorul să-i plătesc biletul la sosire.

Între timp, urcau alţi călători. Alături de mine se aşeză un bărbat destul de înalt, cu înfăţişare frumoasă. Avea cu el o valijoară nou-nouţă şi şi-o aranjă pe genunchi. Trăsura era plină şi, nevăzând nici un consătean, mă temeam tot mai mult că o să mă fac de sfânta minune, dar apoi îmi spusei: «Cine ştie câţi soldaţi se află în situaţia mea sau şi mai rău: eu măcar am cincizeci de centime». Trăsura pornise şi taxatorul începuse să taie biletele pentru cei din faţă... încet încet se apropia de mine. Domnul de alături îşi scoase din valijoară un termos şi un pahar, turnând în el cafea cu lapte fierbinte. După ce umplu paharul, mi-l oferi mie; mulţumind, făcui tot ce se putea ca să nu accept, dar, văzând insistenţa lui, trebui să primesc, în timp ce el îşi puse să bea din paharul termosului. Tot atunci ajunse la noi taxatorul şi ne întrebă până unde vrem bilet.

Încă nu-mi deschisesem gura, când îl auzii zicând: «Soldatule, biletul dumitale până la Pietrelcina e plătit». Taxatorul mi-l întindea. Pe de o parte eram mulţumit, pe de alta mă simţeam umilit şi mă gândeam: «Oare cine l-a plătit?». Voiam să ştiu pentru ca măcar să-i pot mulţumi. Îl rugai pe Dumnezeu să-l binecuvânteze pe autorul acestei binefaceri. În sfârşit, ajunsei la Pietrelcina; coborâră mulţi călători şi, în faţa mea, şi bărbatul care era lângă mine. După el coborâi eu şi, întorcându-mă pentru a-l saluta şi a-i mulţumi, nu-l mai văzui, dispăruse ca prin farmec. Umblând, mă întorsei de mai multe ori în toate direcţiile, dar nu-l mai revăzui".

Padre Pio s-a întors la garnizoana militară Napoli în data de 6 martie. După o vizită medicală atentă, a fost găsit în condiţii dezastruoase, cu o dublă bronhoalveolită. În ziua de 17 a aceleiaşi luni, a fost trimis acasă în concediu absolut şi definitiv.