SFINŢII

VI. ŞASE ANI ÎN AFARA LEGII

Doar acasă se simţea bine - Uimirea superiorilor săi -
"Mai are o lună de trăit", a spus faimosul medic - La Venafro pentru a muri -
Patruzeci de zile de fenomene inexplicabile

După cum am relatat deja, Padre Pio a fost hirotonit printr-o dispensă specială pentru vârsta stabilită de dreptul canonic, deoarece lumea se temea că va muri în scurt timp. Şi, din acelaşi motiv, i se dăduse voie să trăiască în afara zidurilor mănăstirii, în ţinutul său natal. Dar timpul trecea şi sănătatea lui Padre Pio, chiar rămânând precară, nu se înrăutăţea. Mulţi călugări au început să critice această situaţie. Şi criticau şi atitudinea superiorilor săi care, în opinia lor, permiteau capriciile tânărului.

În 1911, nemulţumirile probabil că erau destul de răspândite, pentru că superiorul provincial s-a simţit obligat să trateze cazul cu anumită asprime şi hotărâre.

Pe atunci, superior provincial monahal al Capucinilor din Foggia era părintele Benedetto din San Marco in Lamis, un călugăr cultivat şi priceput în păstorirea sufletelor. Îl cunoştea bine pe Padre Pio încă din 1905, când îl întâlnise la mănăstirea Sant'Elia a Pianisi şi devenise primul său părinte spiritual.

Fenomenele ciudate care, de câtva timp, se manifestau la discipolul său îl determinau să creadă că şi bolile acelea misterioase au o origine artificială; dar nu era sigur de acest lucru. Pe de altă parte, Padre Pio constituia deja un "caz", cunoscut în afara provinciei sale, şi era obligat să ia o hotărâre.

Dovedindu-şi înţelepciunea şi prudenţa, părintele Benedetto i-a trimis o lungă scrisoare conducătorului ordinului, pentru a i se oferi sfaturi în legătură cu ceea ce avea de făcut. În prima parte a scrisorii, îl descrie pe Padre Pio şi îi scoate în evidenţă virtutea şi răsunătoarele fapte mistice care se petreceau în jurul său; în a doua parte, se referă la problema spinoasă a şederii tânărului călugăr în afara zidurilor mănăstirii. Scrisoarea poartă data de 11 septembrie 1911. Iată ce conţine: "Acum vă dau o veste bună şi vă cer un sfat. Un tânăr preot cu un comportament neprihănit şi despre care pot afirma, cunoscându-l de aproape, că şi-a păstrat totala nevinovăţie, de când a intrat în rândurile noastre a înaintat sârguincios pe calea Domnului. A stat nouă luni în această mănăstire pentru a studia filosofia şi, potrivit obiceiului de atunci, îndrumarea sa spirituală era în sarcina mea. Încă de atunci mi-a cerut ca, fie cu prilejul întâlnirilor, fie prin scrisori, să-i ofer în continuare sfaturile mele. Pentru a vă spune ceva despre fervoarea sa, trebuie să ştiţi că într-o anumită perioadă a ascensiunilor sale mistice a plâns atât de mult din cauza Patimilor Domnului încât toată lumea s-a temut că îşi va pierde lumina ochilor. A cerut să fie împărtăşit din durerile Mântuitorului şi i s-a îndeplinit dorinţa într-un mod de neînţeles. O hemicranie rebelă în faţa oricărui remediu şi o boală inexplicabilă pentru orice medic, fie chiar şi celebru în arta îngrijirilor, l-au chinuit împreună cu profundele dureri spirituale. S-a bănuit că ar suferi de ftizie şi medicii i-au recomandat să respire aerul ţinutului său de baştină, mai ales de când violentele accese de vomă nu-i mai permiteau să înghită nici măcar o lingură de supă, de-a lungul multor zile.

Îndemnat mereu de mine să-mi dezvăluie fiecare ascunziş al sufletului (deja am o importantă colecţie de scrisori), în ultimul timp îmi mărturisea, «spre incredibila-i ruşinare», că Domnul i-a dăruit sigiliul preferinţelor sale, făcându-l să simtă la mâini şi la picioare dureri ascuţite în centrul unor pete roşii şi vizibile care apăruseră acolo.

Aceasta e vestea cea bună. Acum sfatul. După ce a fost trimis să respire aerul ţinuturilor de baştină, cum am arătat mai sus, a fost rechemat de trei ori în mănăstirile noastre şi de tot atâtea ori a trebuit să le părăsească, împotriva voinţei sale, la indicaţia fermă a medicilor. Se află şi acum afară şi mă doare sufletul că astfel trebuie să se întâmple. Înţelegând prea bine că acest fenomen a reflectat voinţa expresă a Domnului, aş vrea să-l chem înapoi la mănăstire pe orice cale şi mă bate gândul să nu fac o greşeală. Domnia Voastră ce mă sfătuiţi?"

Nu se cunoaşte răspunsul exact la scrisoare, dar din faptele care au urmat se deduce că părintele Benedetto a primit ordinul de a face cercetări amănunţite în legătură cu acea situaţie ciudată.

Pentru Padre Pio a început o perioadă neplăcută. Se afla între ciocan şi nicovală: pe de o parte superiorii, care voiau să-l vadă la mănăstire; pe de altă parte, "forţele misterioase" care îl ţineau la Pietrelcina.

Dar de ce "trebuia" să rămână la Pietrelcina? Nu s-a aflat niciodată cu siguranţă. Părintele Agostino din San Marco in Lamis, duhovnicul lui Padre Pio, într-o zi a încercat s-o afle, după cum relatează în Jurnalul său. Dar Padre Pio i-a dat un răspuns deloc clarificator: "Nu pot spune motivul pentru care Domnul a vrut să stau la Pietrelcina, aş dovedi necredinţă...".

După ce s-a sfătuit cu superiorul său, părintele Benedetto a părut să nu mai aibă îndoieli asupra a ceea ce are de făcut: să-l readucă pe Padre Pio la mănăstire cu orice preţ. I-a scris: "Dacă Domnul va vrea să te cheme la El, e mai bine să mori în mănăstirea unde te-a chemat".

Padre Pio a răspuns pe un ton cu totul neobişnuit: "Nu pot crede că vreţi cu adevărat ca eu să trebuiască să mor. Acasă e drept că am suferit şi sufăr, dar n-am ajuns niciodată în neputinţa de a mă îngriji pe mine însumi, ceea ce n-a fost vreodată posibil la mănăstire. Dacă ar trebui să sufăr de unul singur, foarte bine; dar la gândul că le voi fi o povară altora, fără vreun alt rezultat decât acela al morţii, n-aş şti ce să răspund. De altfel, mi se pare că am tot dreptul şi datoria să nu mă privez în mod direct de viaţă la douăzeci şi patru de ani. Se pare că aceasta e voia Domnului. Consideraţi că sunt mai mult mort decât viu. Că sunt dispus să fac orice sacrificiu, dacă e vorba de un act de supunere".

Părintele Benedetto nu s-a lăsat înduioşat şi i-a scris discipolului: "Şederea ta în familie mă îndurerează nespus: dacă boala ta adevărată vine de la Dumnezeu şi nu constituie un fapt natural, e mai bine să te întorci la umbra Sfintei mănăstiri. Aerul locurilor de baştină nu poate însănătoşi o creatură vizitată de Cel de Sus şi aceeaşi creatură nu se poate teme de moarte numai pentru că revine la mănăstire. Ori acasă, ori în biserică, sănătatea ta va fi mereu aceea pe care o va vrea Dumnezeu.

Înainte de această lungă experienţă cu boala ta, aş fi avut reţineri să-ţi cer să revii printre noi; dar acum, de când am văzut că lucrurile nu se schimbă chiar şi dacă respiri aerul din ţinutul tău, îmi reproşez că n-am insistat mai devreme să te întorci.

Acest gând al meu e împărtăşit şi de Preacuviosul părinte Giustino, de părintele Agostino şi chiar de Înalt Preacuviosul părinte superior general, căruia i-am scris despre tine. Îndeamnă-te deci la supunere şi Dumnezeu te va binecuvânta".

În faţa unei intervenţii atât de precise a superiorului său, lui Padre Pio nu-i mai rămâne decât să se supună. Dar mai opune încă rezistenţă şi solicită vizita medicală a unui specialist. Subliniază, însă, modestia resurselor economice ale familiei sale, care nu-şi poate permite să plătească medici importanţi.

Părintele Benedetto îi face pe plac. Consultaţia unui specialist ar putea clarifica definitiv acea situaţie neobişnuită. Hotărăşte să recurgă la cea mai mare somitate a ştiinţei medicale a acelor vremuri: Antonio Cardarelli, profesor de patologie medicală la Universitatea Napoli, expert în boli circulatorii, autor a numeroase publicaţii ştiinţifice, care în 1906, datorită celebrităţii sale, fusese numit senator pe viaţă. Nu era uşor să te apropii de profesor, dar părintele Benedetto s-a străduit îndelung şi a reuşit. L-a însoţit el însuşi pe Padre Pio la Napoli. Consultaţia a avut loc la sfârşitul lunii octombrie şi răspunsul ilustrului profesor a fost dramatic: a spus că Padre Pio urma să moară în termen de o lună şi l-a sfătuit pe superiorul său să îl însoţească pe bolnav la mănăstirea cea mai apropiată, astfel încât să se stingă în pace.

Părintele Benedetto, înspăimântat, s-a gândit imediat la Venafro, mănăstirea cea mai apropiată din provincia Foggia.

Se pare că Padre Pio a sosit la această mănăstire în seara de 28 octombrie. I s-a repartizat o chilie la etajul doi, a treia dinspre biserică. Primele zile au trecut într-un calm relativ, apoi sănătatea i s-a înrăutăţit. Nu mânca aproape nimic, iar puţinul pe care îl înghiţea îl voma îndată.

La jumătatea lunii noiembrie, alarmat de situaţie, stareţul mănăstirii, părintele Evangelista, a vrut să-l ducă din nou pe Padre Pio la Napoli, pentru a doua consultaţie medicală. Dar nu s-a schimbat nimic.

După întoarcerea la Venafro, situaţia lui Padre Pio s-a agravat înfricoşător. Trebuia să stea în pat zi şi noapte, renunţând chiar şi la sfânta Liturghie. În această perioadă, au început să se manifeste fenomene ciudate, la care puteau asista cu toţii: extaze şi apariţii diabolice.

Părintele Agostino din San Marco in Lamis, duhovnicul lui Padre Pio, devenit curios, asista la acele fenomene cu un bloc notes în mână şi nota tot ceea ce spunea Padre Pio, conversând cu misterioasele personaje invizibile. În Jurnalul său, părintele Agostino a scris: "La Venafro, în noiembrie 1911, eu şi părintele Evangelista am observat primele fenomene supranaturale. Am asistat la numeroase extaze şi la multe suplicii diabolice".

Extazele şi apariţiile diabolice se alternau. În Jurnalul părintelui Agostino se citeşte: "Într-o seară, înainte de cină, am fost anunţat că Padre Pio se simte rău şi delirează. Încă nimeni nu observase fenomenele supranaturale, nici măcar eu. Credeam că e bolnav cu adevărat. Am dat fuga în chilia lui, unde erau alţi călugări, şi l-am văzut pe părinte culcat în pat, cu chipul agitat şi spunând: «Goniţi pisica aceea care vrea să sară la mine». N-am putut rezista la scenă şi am plecat în biserică să mă rog".

Părintele Agostino ne informează că Satana apărea sub aspectele cele mai diferite: "sub forma unor tinere goale care dansau lasciv; sub formă de crucifix; sub forma unui tânăr, prieten al călugărilor; sub forma părintelui spiritual, sau a superiorului provincial, a Papei Pius al X-lea sau a îngerului păzitor, a Sfântului Francisc, a Prea Sfintei Fecioare, dar şi sub adevăratele sale înfăţişări groaznice, însoţit de o armată de spirite infernale. Uneori nu era nici o apariţie, dar bietul părinte era bătut la sânge, torturat cu zgomote asurzitoare, umplut de scuipat etc. El reuşea să se elibereze de aceste viziuni invocând numele lui Isus".

Extazele se petreceau de două sau trei ori pe zi. În timp ce apariţiile diabolice durau cam un sfert de oră, extazele durau între o oră şi două ore şi jumătate. Părintele rămânea tot timpul cu ochii deschişi, înţepeniţi într-un punct al camerei. Vorbea cu voce tare, iar din cuvintele pe care le pronunţa se înţelegea că stă de vorbă cu Isus, sau cu Sfânta Fecioară, sau cu îngerul păzitor.

La aceste extaze au asistat şi câţiva medici. Odată, părintele Agostino a vrut să verifice bătaia inimii şi pulsul. A scris în Jurnal: "Nu exista o legătură între bătaia inimii şi puls: acesta din urmă era accelerat şi puternic, dar bătăile inimii erau foarte accelerate şi extrem de puternice, de parcă inima ar fi fost pe cale să-i explodeze".

În afara viziunilor, călugării din Venafro au fost martorii altor fenomene inexplicabile. Chiar în starea de boală agravată, Padre Pio demonstra că este în stare să citească gândurile oamenilor. Într-o zi, părintele Agostino s-a dus la el. "În dimineaţa aceasta să spuneţi o rugăciune specială pentru mine", i-a spus Padre Pio. Coborând în biserică, părintele Agostino a hotărât să se roage pentru prietenul său într-un mod deosebit, în timpul Liturghiei, dar apoi a uitat. Întorcându-se la Padre Pio, acesta l-a întrebat: "V-aţi rugat pentru mine?". "Am uitat", a răspuns părintele Agostino. Iar Padre Pio: "Bine măcar că Dumnezeu a primit gândul bun pe care l-aţi avut coborând scările."

Cu un alt prilej, părintele Agostino, văzând că Padre Pio se simte foarte rău şi delirează, de frică să nu moară, a mers în biserică să se roage pentru el. După vreun sfert de oră, s-a întors în camera părintelui şi l-a găsit înseninat. Padre Pio i-a spus: "V-aţi dus să vă rugaţi pentru mine: aţi făcut bine. V-aţi gândit şi la elogiul meu funebru, dar încă mai e timp, mai e timp".

Părintele Agostino notează în Jurnal şi un alt fapt ciudat: "În timpul unui extaz, Padre Pio se ruga pentru un suflet pe care îl cunosc într-un mod la fel de intim ca pe mine însumi. Acel suflet era frământat de peste un an de groaznice ispite, care îi erau cunoscute doar lui Dumnezeu şi mie, care sunt duhovnicul său. Padre Pio nu avea cum să ştie absolut nimic despre asta. Ei bine, el se ruga pentru sufletul respectiv, pentru ca Domnul să-l elibereze de acele ispite înfiorătoare".

Pentru a primi Sfânta Împărtăşanie în pat, Padre Pio dorea să îmbrace deasupra reverendei o cămaşă albă care în fiecare dimineaţă, la o anumită oră, era adusă la mănăstire, spălată şi călcată, de către un binefăcător.

Într-o dimineaţă, când la ora stabilită portarul a pornit să preia cămaşa, Padre Pio i-a spus: "Nu te duce, acel om va sosi cu câteva ore de întârziere". Şi aşa a fost. O oră şi jumătate mai târziu, Padre Pio i-a zis portarului: "Acum du-te, omul tocmai soseşte". Portarul a mers, a deschis poarta şi l-a văzut apropiindu-se de mănăstire chiar în acea clipă.

Aceste fapte i-au convins pe călugării din mănăstirea Venafro că se află în faţa unui suflet privilegiat de Dumnezeu. Au început să protesteze împotriva hotărârii superiorului provincial de a-l ţine pe Padre Pio la mănăstire. I-au scris pentru a-l convinge să-l trimită acasă la Pietrelcina, dar primind un răspuns negativ, au hotărât să recurgă direct la superiorul ordinului. La data de 3 decembrie 1911, părintele Evangelista, stareţul mănăstirii Venafro, în numele tuturor călugărilor, i-a trimis părintelui superior al ordinului următoarea scrisoare:"Recurg la generozitatea dumneavoastră pentru simpla expunere a unui fapt şi pentru a vă adresa o rugăminte.

Eu şi toţi fraţii mei de aici, precum şi aproape toţi fraţii din provincie, putem confirma cu conştiinţa liniştită că Padre Pio din Pietrelcina, care e bolnav deja de trei ani, doar în ţinutul său poate reţine vreun aliment în stomac. Timp de aproape doi ani a respirat aerul ţinutului de baştină, iar acolo n-a suferit niciodată de vărsături. De o lună şi jumătate se află aici şi pot spune sincer că n-a reţinut niciodată hrana un sfert de oră: de şaisprezece zile e bolnav la pat şi organismul lui nu reţine nici măcar o linguriţă de apă.

S-a constatat prin fapte că îndată ce intră în mănăstire apar vărsăturile şi durează până când rămâne în mănăstire; imediat ce pune piciorul în ţinutul său natal, măcar stomacul i se însănătoşeşte. Să fie oare voinţa lui Dumnezeu ca acest biet călugăr să stea acasă mereu?

Cu toţii mărturisesc că e un foarte bun preot, deci nici nu-i trece prin gând dorinţa de a rămâne acasă şi nici noi, confraţii săi, n-am vrea să ne lipsim de prezenţa sa atât de preţioasă. Deci, Înalt Preacuvioşia voastră puteţi deduce faptul că declaraţia noastră nu e deloc subiectivă, ci reprezintă pura realitate.

Preacuviosul părinte provincial a fost informat până acum prin numeroase scrisori, dar nu ne-a dat nici un răspuns în această direcţie. Nu recurg la sprijinul dumneavoastră în dorinţa de a face ceva împotriva superiorului meu imediat, dar mă simt îndemnat de conştiinţa mea, întrucât mi se pare că l-am ispiti pe Dumnezeu, dacă l-am obliga pe un călugăr să stea în mănăstire şi să supravieţuiască fără a se hrăni deloc".

Conducătorul ordinului se pare că, de această dată, a intervenit în favoarea lui Padre Pio: într-adevăr, în ciuda voinţei sale, părintele Benedetto a fost obligat să se supună. I-a certat pe călugării din Venafro pentru că au recurs la superiorul general, încălcându-i autoritatea, dar i-a acordat lui Padre Pio permisiunea de a se întoarce acasă.

La 7 decembrie, bolnavul, însoţit de părintele Agostino din San Marco in Lamis, a sosit la Pietrelcina şi aici, ca prin farmec, s-a însănătoşit pe loc de toate bolile. A doua zi, la 8 decembrie, sărbătoarea Imaculatei, puterile îi reveniseră în aşa măsură încât a putut cânta la Liturghia solemnă. "Părea să nu fi fost niciodată bolnav", a scris părintele Agostino în Jurnalul său.

Din punct de vedere juridic, poziţia lui Padre Pio în ţinutul natal nu era tolerată de dreptul canonic. În calitate de călugăr, avea obligaţia de a rămâne la mănăstire. Neavând această posibilitate, trebuia să ceară" secularizarea", adică o dispensă care echivala cu expulzarea din Ordin.

Superiorul provincial, părintele Benedetto, era hotărât să reglementeze situaţia. Trebuia s-o facă şi pentru a nu comite o nedreptate faţă de alţi subordonaţi care aveau nevoie să stea cu familiile şi nu primeau aprobarea.

A cerut din nou intervenţia superiorului general. Acesta s-a pronunţat în favoarea cererii de secularizare. Padre Pio s-a speriat foarte tare. A plâns. I-a scris superiorului provincial: "Multele lacrimi pe care le-am vărsat mi-au şubrezit atât de tare sănătatea încât am căzut la pat, unde mă aflu şi acum".

Demersul a înaintat cu încetineală. Părea manevrat de puteri superioare. Au trecut trei ani până când de la Roma să vină un răspuns, care a fost diferit de cel bănuit. În locul secularizării, a sosit un "breve di esclaurazione", adică permisiunea de a trăi în afara mănăstirii pe timpul necesar însănătoşirii, călugărul continuând să poarte rasa. O soluţie de compromis, care era pe de-a-ntregul în favoarea lui Padre Pio.