SFINŢII

V. LOCURILE MISTERIOASE

Lungi convorbiri cu personaje invizibile - Sentimente ciudate şi extaze -
Lumea auzea zgomote şi strigăte infernale - Glumele diavolului -
"Poveştile" din Pietrelcina

Între 1910 şi 1916, Padre Pio a trăit practic tot timpul la Pietrelcina. Slujea Sfânta Liturghie în biserica parohială, îl ajuta pe preot în slujbele religioase, mânca şi dormea la el acasă, susţinut şi ajutat de mama sa.

În aparenţă, această perioadă a vieţii lui Padre Pio are aspectul unei vacanţe, a unei lungi convalescenţe; în realitate, a fost fundamentală pentru formarea lui.

San Giovanni Rotondo a fost locul unde Padre Pio i-a dezvăluit lumii darurile carismatice primite de la Dumnezeu; dar la Pietrelcina s-a pregătit el pentru extraordinara sa misiune. Taina mistică ce i-a caracterizat existenţa s-a desăvârşit pe deplin în aceste locuri; chiar şi stigmatele le-a dobândit pe când trăia în ţinutul său.

Casele în care a locuit Padre Pio în acei ani se găsesc în Borgo Castello, partea veche a satului. Sunt cămăruţe strâmte şi sărăcăcioase, conservate aşa cum le-a lăsat el. Impresionează în mod deosebit chilioara denumită "Torretta" (Turnuleţul), pentru că se înalţă deasupra altor clădiri. De la unica fereastră se poate admira o panoramă admirabilă. Acesta e unul din locurile cele mai importante din viaţa lui Padre Pio. Aici stătea el închis ceasuri întregi să se roage, să-i scrie scrisori părintelui său spiritual; aici a asistat la zeci de apariţii ale lui Isus, ale Sfintei Fecioare, şi a dus lupte înverşunate împotriva diavolului.

La Pietrelcina trăiesc mulţi oameni care l-au cunoscut pe Padre Pio în anii şederii sale în regiune. Am vorbit cu ei, strângând mărturii, modeste, dar preţioase. Lumea îşi aminteşte că era foarte slab. Când trecea pe străzi, toţi îl priveau. Păşea drept, cu ochii în pământ. Se apăra de soare cu o umbrelă de pânză cenuşie. Toţi spuneau că e un sfânt.

Cel mai bun prieten al lui era Mercurio Scocca. Familiile lor aveau loturi de pământ învecinate, la Piana Romana, o localitate la vreo jumătate de oră de mers pe jos din Pietrelcina. În copilărie, duseseră împreună oile la păscut. Mercurio era foarte vioi şi dezgheţat. Padre Pio avea un caracter rezervat, dar cu acel prieten îşi dădea frâu liber.

În fiecare zi, după ce termina celebrarea Liturghiei în biserica parohială din Pietrelcina, Padre Pio mergea în Piana Romana, unde fratele său Michele îi construise o colibă, lângă un ulm mare, pentru a-i permite să se roage şi să mediteze rămânând în aer liber, spre folosul plămânilor săi bolnavi. Câteodată, Padre Pio mergea să stea de vorbă cu prietenul Mercurio, care lucra pe ogorul din apropiere. În după-amiezile de vară dormeau împreună între snopii de spice. O dată, Mercurio a profitat de situaţie pentru a-i juca o festă. Văzându-l pe Padre Pio adâncit în somn, a înălţat în jurul lui un mormânt de spice, acoperindu-l din toate părţile, precum şi deasupra. Padre Pio s-a trezit leoarcă de sudoare şi, pomenindu-se complet în întuneric, a început să strige şi să ceară ajutor.

Mercurio ştia că prietenul său îl va ţine minte şi în zilele următoare a avut grijă să nu mai adoarmă printre snopi. La ora somnului, dispărea. Dar Padre Pio, după câteva zile, a descoperit că se ascundea într-o căruţă. A aşteptat să adoarmă Mercurio, apoi, încet încet, a tras atelajul spre un drum înclinat şi i-a făcut vânt în jos. Mercurio s-a trezit în timp ce căruţa fugea la vale şi s-a speriat grozav. Totul putea să se termine urât dacă un păr gros n-ar fi întrerupt cursa nebună.

Într-o altă zi, Padre Pio i-a împărtăşit prietenului grijile privind propria sănătate, mereu şubredă. Mercurio l-a ascultat mult timp în linişte. La sfârşit, cu toată seriozitatea, i-a spus: "Eu cunosc un leac sigur pentru a te vindeca." "Ce trebuie să fac?", a întrebat Padre Pio îngrijorat. "De-i vrea să te lecuieşti, cată-ţi nevastă." Mai bine şi-ar fi muşcat limba. Padre Pio a înhăţat furca şi s-a luat după Mercurio care, ştiind că a pus-o de mămăligă, fugea mâncând pămîntul. Padre Pio îşi amintea adeseori acel episod, chiar şi după mulţi ani. Când Mercurio mergea în vizită la San Giovanni Rotondo, Padre Pio povestea întâmplarea, iar apoi întorcându-se spre prietenul său zicea: "Dragă Mercurio, ţi-am rămas încă dator cu o lovitură de furcă".

Lui Padre Pio îi plăcea să stea printre consătenii săi. Mărturiile în această direcţie sunt numeroase. Giuseppe Fuci, un ţăran de aceeaşi vârstă şi prieten din copilărie cu Padre Pio povestea: "După ce slujea Sfânta Liturghie, pe la zece sau unsprezece, Padre Pio se întorcea la Piana Romana trecând prin zona Quadrielli unde locuiesc eu. Se oprea, se aşeza pe un scaun la umbra unui smochin. Bea nişte apă şi avea totdeauna o vorbă bună.

Odată, discuţia a pornit de la evreii pe care i-am cunoscut pe când fusesem emigrat în America. Povesteam cum se rugau şi ce făceau. Padre Pio mi-a spus: «Fiecare depinde de propria religie şi trebuie să-i respectăm pe cei care nu profesează credinţa noastră»".

Lucia Ladanza a lăsat această mărturie scrisă: "Când Padre Pio se întorcea din Piana Romana pentru slujba de seară, se oprea transpirat în faţa casei mele. Bunica îmi spunea: «Du-te la fântână şi scoate nişte apă pentru Padre Pio». El se aşeza şi se odihnea puţin. Întreba ce mai face tata, care emigrase în America. Apa slujea pentru a răci vinul alb în care erau muiaţi biscuiţii oferiţi lui Padre Pio, care îi mânca plin de poftă".

Seara se aşeza şi el în poarta caselor pentru a sporovăi. În fiecare zi, se oprea la poştaş ca să citească ziarul. Îi plăcea să converseze şi cu un alt prieten, Filippo Gagliardi, iar în zilele reci şi ploioase intra la el în casă şi se aşeza în faţa focului. Atunci Filippo punea la fript cartofi pe jar, care lui Padre Pio îi plăceau foarte mult. Padre Pio cumpărase şi un joc de loto, pentru a petrece după-amiezile de duminică împreună cu tinerii. În Postul Paştelui, pregătea un cor de fete pentru cântecele din Săptămâna Sfântă.

În fiecare seară, făcea o plimbare cu parohul don Salvatore Pannullo. Pe atunci, clopotul cel mare marca momentele principale ale zilei: suna în zori, la amiază, la "douăşunu de ceasuri" (care era ora trei), la "douăşpatru de ceasuri" (pentru %ngerul Domnului), şi la "căderea nopţii", o oră după %ngerul Domnului. Într-o seară, în timp ce Padre Pio se plimba cu parohul şi cu alţii, clopotul a bătut "căderea nopţii". Ecoul se putea auzi într-un anumit punct din ţinut. Padre Pio a spus: "Acolo unde se aude ecoul clopotului se vor ivi o mare mănăstire capucină şi o biserică". Acele cuvinte păreau absurde, însă profeţia s-a adeverit.

Printre oamenii din Pietrelcina, încă de atunci, Padre Pio se bucura de reputaţia unui sfânt. Mulţi îi cereau să-i ajute prin rugăciuni.

În aprilie 1913, insectele au cotropit grâul pe când înflorea. Fiecare plantă era plină de goangele care, oprind dezvoltarea spicului, distrugeau recolta. Un ţăran s-a gândit să recurgă la ajutorul lui Padre Pio şi l-a rugat să meargă pe câmpul său şi să blesteme insectele. Părintele s-a dus şi, în timp ce păşea printre holde predicând şi binecuvântând, insectele cădeau fulgerate. Alţi ţărani au recurs la ajutorul său, şi peste tot rugăciunile lui Padre Pio distrugeau insectele. Într-o săptămână, toate plantaţiile au fost eliberate de epidemie şi recolta a fost deosebit de bogată.

Sfânta Liturghie a lui Padre Pio dura trei ore. Mulţi credincioşi se plângeau din cauza aceasta, dar înţelegeau că doar un "sfânt" putea să se comporte astfel.

Prin ţinut se ştia şi de luptele pe care Padre Pio le ducea în fiecare noapte împotriva Satanei. Uneori, zarva celor ce se petreceau în camera sa era atât de tare încât se auzea foarte departe. În toiul nopţii, vecinii erau obligaţi să iasă din casă, înspăimântaţi de ceea ce se întâmplă. Dimineaţa, mama găsea camera fiului cu susul în jos: salteaua, scaunele, patul, totul era răsturnat. Părintele avea trupul plin de vânătăi din cauza loviturilor.

Acea cameră a continuat să fie bântuită de Satana chiar şi după plecarea definitivă a lui Padre Pio. Timp de luni întregi s-au mai auzit zgomote, lovituri pe pereţi; vasele se spărgeau şi scaunele se rupeau fără să le atingă cineva. Michele, fratele mai mare, a fost nevoit să cheme un preot care să binecuvânteze casa. După exorcizare, zgomotele au dispărut.

Lucruri ciudate i se întâmplau lui Padre Pio şi când era în biserică. După celebrarea Liturghiei, el se oprea îndelung să aducă mulţumire şi adesea cădea pe jos pierzându-şi simţurile. La început, Michele Pilla, paracliserul, se speria, dar apoi s-a obişnuit: pleca lăsând cheile deasupra uşii, astfel încât părintele, când îşi revenea în simţiri, să poată încuia biserica. Odată, întorcându-se să tragă clopotele de amiază, paracliserul l-a găsit pe Padre Pio tot leşinat. Crezând că a murit, a dat fuga să-l cheme pe paroh strigând: "A murit dom' părinte". Parohul, care cunoştea originea acelor leşinuri, i-a răspuns: "Nu te teme, o să învie".

Toate aceste episoade stârneau mare curiozitate printre oameni, dar nimeni nu cunoştea cauza lor. În viaţa lui Padre Pio se împlinea un destin foarte precis. De mai multe ori se oferise ca victimă lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor, iar Dumnezeu acceptase.

Sunt greu de explicat aceste lucruri legate de taina Patimii şi morţii lui Isus. Potrivit învăţăturilor Bisericii Catolice, Dumnezeu, în infinita sa iubire, a vrut să-i mântuiască pe oameni, sacrificându-l chiar pe Fiul său. Biserica ne învaţă de asemenea că orice creştin, prin propriile suferinţe, poate "participa" la acel sacrificiu, "continuându-i" acţiunea mântuitoare. Reflectând la acest mister, unele suflete, având în mod deosebit harul sfinţeniei, se oferă ca victime pentru a fi asemeni lui Isus, iar Dumnezeu acceptă jertfa, reaprinzând în trupul lor suferinţele fizice îndurate de Cristos pe cruce. Astfel se explică apariţia stigmatelor la anumiţi mari mistici ca Sfântul Francisc din Assisi, Sfânta Caterina din Siena etc. Această mare taină a avut loc şi în cazul lui Padre Pio, iar înfăptuirea ei s-a petrecut la Pietrelcina.

Anii pe care Padre Pio i-a petrecut în satul natal i-au fost de folos pentru maturizarea spirituală, condusă de intervenţii supranaturale. Tot ceea ce mai apoi lumea a putut să admire la el în cei cincizeci de ani trăiţi la San Giovanni Rotondo şi-a avut punctul de origine la Pietrelcina. Chiar şi stigmatele i-au fost date în formă invizibilă, pe când trăia acolo. Acest lucru se desprinde dintr-o mărturie a preotului Salvatore Pannullo, parohul din Pietrelcina. Atunci când, în 1918, i s-a comunicat faptul că pe mâinile lui Padre Pio au apărut stigmatele, el a spus: "Voi le vedeţi acum, dar eu le-am văzut din 1910". Ulterior a povestit că misteriosul fenomen se produsese în după-amiaza de 7 septembrie 1910. Padre Pio tocmai se ruga la Piana Romana. În faţa lui au apărut Isus şi Sfânta Fecioară şi i-au dat stigmatele. După ce s-a întors acasă, Padre Pio i-a relatat totul preotului Pannullo, iar apoi a adăugat: "Părinte 'Tore, fie-ţi milă de mine: să-i cerem ajutorul lui Isus. Vreau să sufăr, să mor de suferinţă, dar totul pe ascuns". Se rugaseră împreună, iar Dumnezeu i-a ascultat. Semnele vizibile ale stigmatelor au dispărut; au rămas, în schimb, suferinţele foarte puternice.

O mărturie a acelui eveniment ne parvine chiar de la Padre Pio, care în data de 8 septembrie 1911 i-a scris părintelui său spiritual, Benedetto din San Marco in Lamis: "Aseară mi s-a întâmplat un lucru pe care nu-l pot nici pricepe, nici înţelege. În mijlocul palmelor mi-a apărut o pată roşie, cam cât forma unui bănuţ, însoţită de o durere puternică şi ascuţită în centrul acelei pete. Durerea era mai tare în palma stângă, încât o simt şi acum. Chiar şi la tălpi simt o uşoară durere. Acest fenomen se repetă de aproape un an".

Acest foarte înalt privilegiu mistic a dezlănţuit furia Satanei, care a intensificat chinurile la adresa bietului călugăr. Din scrisorile pe care în acea perioadă i le-a scris Padre Pio părintelui său spiritual, aflăm că, în fiecare noapte, lupta era furibundă. "Dihania aia, de pe la zece când m-am culcat şi până la cinci dimineaţa, m-a înţepat întruna: credeam că e ultima noapte din viaţa mea...". "Dihăniile s-au năpustit asupra mea ca nişte tigri înfometaţi, blestemându-mă, ameninţându-mă că o să mi-o plătească. Şi s-au ţinut de cuvânt, părintele meu: de atunci m-au bătut în fiecare zi...". "Au trecut deja douăzeci şi două de zile de când Isus le dă voie dihăniilor să-şi verse mânia asupra mea. Trupul mi-e zdrobit de atâtea lovituri..."

Pentru a-l necăji pe Padre Pio, diavolul îi distrugea, pur şi simplu, scrisorile de mângâiere pe care călugărul le primea de la părintele său spiritual. Într-o scrisoare a lui Padre Pio se citeşte: "Ultima epistolă a Domniei Voastre a fost deschisă în prezenţa părintelui paroh şi am găsit înăuntru o foaie albă: Satana ştersese totul".

Părintele spiritual uneori îi scria în franceză sau în greacă, având speranţa naivă că Satana nu va putea citi. Într-o zi a sosit o scrisoare în franceză. Parohul Pannullo a deschis-o împreună cu Padre Pio şi a găsit foaia pătată cu cerneală. Gândindu-se că e o răutate a Satanei, a binecuvântat-o cu apă sfinţită şi îndată pata de cerneală s-a decolorat, permiţând lectura.

Cu un alt prilej, părintele spiritual i-a scris lui Padre Pio o scrisoare în greacă. Tânărul călugăr nu cunoştea acea limbă, dar a citit totuşi scrisoarea. Parohul, uimit, l-a întrebat cum a putut face asta, iar el i-a răspuns: "Îngerul păzitor mi-a explicat totul". Cele două episoade sunt confirmate de mărturii scrise ale însuşi parohului.

Din 1918, Padre Pio nu s-a mai întors în ţinuturile sale, dar a rămas mereu legat afectiv de ele. Când i se vorbea despre Pietrelcina, se emoţiona până la lacrimi. Într-o zi, i s-au arătat nişte tablouri care reproduceau locuri din satul său. După ce le-a privit îndelung, a spus: "Mi-aţi dăruit patruzeci de ani de viaţă".

Se îngrijea ca toate locurile în care trăise să fie bine întreţinute. Pe nepoata Pia o sfătuia: "Să ţii în ordine casa de la Castello: pe acolo a umblat Isus, totul s-a întâmplat acolo". Într-o zi, vorbind cu Silvio Scocca, fiul prietenului său din copilărie, Mercurio, i-a cerut veşti despre moşioara din Piana Romana: "Au rămas toate obiectele aşa cum erau mai demult", i-a răspuns Silvio. Padre Pio, amintindu-şi cu nostalgie unele detalii, a spus: "La capătul moşioarei sunt două pietre: una mare, care nu se poate clinti, şi alta mai mică: ele erau fotoliul meu. De acolo vedeam adeseori răsăritul şi asfinţitul soarelui".

Întorcându-se la Pietrelcina, Silvio a mers să vadă pietrele şi s-a gândit s-o ia acasă ca amintire pe cea mică. A legat-o de tractor şi a încercat s-o smulgă din pământ, dar lanţul s-a rupt de două ori. Privind mai atent, Silvio a văzut că acolo unde şedea Padre Pio apăruse o cruce şi atunci s-a gândit să renunţe. Trei luni mai târziu, era din nou la San Giovanni Rotondo. Îndată ce l-a văzut, Padre Pio i-a spus: "Derbedeule, aşa ai tu grijă de lucrurile mele? Voiai să-mi iei fotoliul! Lasă piatra acolo unde este".

Fiicei sale spirituale Lucia Ladanza îi repeta: "Fata mea, eu îmi amintesc de fiecare piatră din Pietrelcina".