SFINȚII 

Padre Pio - omul speranței
Renzo Allegri

achizitionare: 10.03.2003; sursa: Casa de Editura Unitas

III. ANUL DE PROBĂ

"Te vei numi fratele Pio" - Frig, foame și grele penitențe -
Trebuia să doarmă îmbrăcat - Rugăciuni în toiul nopții -
"Să-i vedem gratis pe nebuni" - "Mi-ați nenorocit băiatul?" -
Plângea gândindu-se la durerile lui Isus

Morcone se află la vreo cincisprezece kilometri de Pietrelcina. Francesco și persoanele care îl însoțeau au străbătut distanța călare pe catâr. Era o zi geroasă. Mănăstirea, construită în 1603, se găsește în vale, departe de sat și, pentru a ajunge la ea, Francesco și tovarășii săi au trebuit să parcurgă o potecă îngustă și plină de bolovani. Au trecut pragul severei construcții pe la amiază, iar Francesco a avut o mică surpriză: a venit să-i deschidă poarta fratele Camillo, tânărul călugăr-cerșetor pe care îl cunoștea și care îi inspirase vocația sa.

Ospitalitatea Capucinilor e din totdeauna proverbială, iar părintele stareț s-a interesat dacă prânziseră deja. Băiatului i s-a dat voie să cutreiere prin mănăstire, cu scopul de a începe să-și cunoască noua locuință. A rămas impresionat de liniștea profundă care domnea pe acele coridoare cu bolte foarte joase.

În prima după-amiază, Francesco a trebuit să susțină un examen. Înainte de a fi primit definitiv în mănăstire, capucinii au vrut să-i verifice pregătirea intelectuală. La sfârșitul noviciatului, urma să reia studiile gimnaziale și era necesar să urmeze un program de pregătire adecvat. Examenul a trecut cu bine: însuși starețul i-a comunicat rezultatul învățătorului Caccavo, care a fost foarte mulțumit. Francesco era deci acceptat. Au urmat saluturile și îmbrățișările. Caccavo și ceilalți au pornit înapoi, Francesco și-a început viața monahală.

Nu ne-au parvenit documente care să povestească felul în care Francesco și-a petrecut prima noapte departe de casă, dar cunoscându-i sensibilitatea și atașamentul față de familie, probabil a fost foarte trist. Timp de o săptămână, a avut permisiunea să trăiască liber în cadrul comunității, urmând orarul care îi convenea lui. Apoi, odată cu exercițiile spirituale care trebuiau să-l pregătească pentru îmbrăcarea sutanei franciscane, a început viața obișnuită de mănăstire. Șase zile, Francesco a trebuit să mențină liniștea cea mai desăvârșită. Întregul timp era dedicat rugăciunii, meditației și participării la predicile ținute de patru ori pe zi de către un preot în vârstă.

În dimineața de 22 ianuarie, în prezența întregii comunități reunite în biserică, Francesco, alături de alți doisprezece aspiranți, în cursul unei lungi ceremonii pline de simboluri, a fost "despuiat" de hainele laice pe care le purta și care reprezentau viața trecută, și "îmbrăcat" cu sutana ce simboliza viața nouă.

Potrivit unui străvechi obicei, pentru a marca și mai clar despărțirea sa de cele lumești, i-a fost schimbat numele: din clipa aceea, Francesco Forgione a devenit fratele Pio din Pietrelcina.

De ce i s-a dat numele de Pio? Nu se știe. Cineva a scris că tânărul și-a ales acest nume deoarece era un admirator al Papei Pius al X-lea. Dar nu poate fi adevărat. Noul nume nu era ales de novice, ci era impus de superior. Probabil a fost numit Pio deoarece în biserica parohială din Pietrelcina sunt venerate moaștele Sfântului Pius martirul.

În toate ordinele călugărești, noviciatul e o perioadă de probă în timpul căreia aspirantul verifică dacă e în stare să ducă acel mod de viață și să respecte regulile; în timp ce superiorii săi îl observă pentru a stabili dacă poate fi primit de comunitatea lor. În general, anul de noviciat presupune sacrificii și privațiuni mai mari decât cele pe care apoi le cere obișnuita viață comunitară. În Ordinul Capucinilor, la începutul secolului, atunci când Padre Pio a intrat la mănăstire, domnea obiceiul ca noviciatul să fie nu sever, ci de-a dreptul îngrozitor. Capucinii au vrut din totdeauna să se deosebească de celelalte ordine religioase prin asprimea vieții și, la sfârșitul secolului trecut, această ambiție era susținută cu mult orgoliu.

Mediul în care Padre Pio și-a petrecut noviciatul era de o extremă sărăcie. În micile celule, foarte strâmte, abia încăpeau patul, o măsuță, suportul de lighean și ulciorul. Nu exista nici un fel de încălzire. Iarna, era greu să te speli pe față, pentru că apa din ulcior devenea un sloi de gheață.

Fratele Pio ocupa chilia cu numărul 28. Patul consta dintr-un suport de lemn și un sac mare umplut cu pănuși de porumb. Novicele trebuia să se culce îmbrăcat. Își scotea sandalele și avea doar permisiunea de a-și aduna sutana în față, pentru a nu produce cute. Trebuia să doarmă nemișcat, pe spate, cu brațele puse cruce pe piept și un crucifix mare legat la cingătoare.

La miezul nopții, somnul era întrerupt brusc de sunetul clopoțelului: toți călugării trebuiau să se ridice repede și să meargă la cor, pentru rugăciunea de "mattutino" și de "laudi". Această deșteptare în inima nopții, când trupul gusta din plin somnul odihnitor, era o penitență foarte grea. Rugăciunile în biserică răpeau mai mult de o oră și, când călugării se întorceau în pat, adesea somnul nu mai venea. Iarna mai ales era un adevărat chin. Umezeala rece a coridoarelor și a bisericii îți pătrundea în oase și te cutremura. Nici un capucin nu s-a obișnuit vreodată cu această penitență, să ne închipuim atunci cât trebuia să-l afecteze pe un băiat de șaisprezece ani.

Deșteptarea definitivă de dimineață se dădea la ora cinci. Novicele trebuia să-și facă patul, să așeze pe sacul cu pănuși de porumb crucifixul de lemn și să alerge din nou la biserică. Deplasările dintr-un loc în altul erau totdeauna efectuate după regulile comunității: novicii trebuiau să înainteze aliniați, în liniștea cea mai deplină, cu ochii în pământ. Orice abatere era pedepsită.

Ziua se împărțea între rugăciuni, muncă și studiu. Până la ora opt, novicii stăteau în biserică pentru meditație, Liturghie și mulțumire. Apoi, mergeau la sala de mese pentru micul dejun, după care într-o sală unde magistrul îi instruia în legătură cu regulile ordinului. La ora 11, treceau la curățarea diferitelor încăperi ale mănăstirii și la alte ocupații de acest fel. La amiază era prânzul, urmat de o jumătate de oră plimbare în grădină, rostindu-se rugăciuni cu voce tare. La 14,30, novicii mergeau la cor și studiau până la 1ora 17. Urmau două ore de muncă, efectuată de asemenea în liniște, iar la 19 meditație și rozariul în biserică. La ora 20 cina. Apoi o jumătate de oră recreație, în timpul căreia se putea vorbi. La ora 21, stingerea.

De trei ori pe săptămână, luni, miercuri și vineri, toți călugării aveau program de "disciplină": după cină, mergeau la biserică și, în întuneric, își flagelau spatele gol cu un bici având la capăt bile de fier.

Îmbrăcămintea călugărului capucin la începutul secolului era redusă la minimul indispensabil. Sub sutană avea voie să poarte doar o cămeșoaie de lână aspră. În picioare, nimic în afară de sandale. Iarna tremurai de frig; vara transpirai de cald.

Mâncarea era puțină. Acești tineri, acasă, erau obișnuiți cu mâncăruri simple, dar abundente. În timpul noviciatului, ordinul era să te ridici mereu de la masă poftind la următorul fel de mâncare, iar foamea îți frământa groaznic viscerele.

La sobrietatea permanentă trebuiau adăugate frecventele perioade de post, care pe atunci erau respectate cu grijă. Novicele capucin postea în fiecare zi de vineri a anului. Respecta de asemenea "postul Binecuvântatei", instituit de Sfântul Francisc în onoarea Fecioarei Maria: dura între 30 iunie și 15 august. Apoi era postul de pregătire a Crăciunului: între 2 noiembrie și 25 decembrie. De asemenea Postul mare, dinaintea Paștelui. În preziua sărbătorii Fecioarei și a sfinților Ordinului, precum și în vinerile Postului mare, novicele mânca în genunchi.

Penitența mâncatului în genunchi era frecventă. Venea să pedepsească încălcarea celor mai mici reguli, sau chiar și numai pentru a înfrânge orgoliul tânărului călugăr.

În sala de mese, în fiecare zi, înainte de a se așeza, novicii erau obligați să îngenuncheze pe jos și unul dintre ei, pe rând, avea sarcina de a-i spune starețului: "Părinte, binecuvântează-ne". Dacă starețul răspundea: "Vă binecuvântez", novicii se ridicau și se așezau la masă, dar dacă tăcea, ei rămâneau îngenuncheați pe dușumea până când avea el chef. Se putea întâmpla să termine de mâncat, să plece împreună cu ceilalți călugări, lăsându-i pe novici în genunchi.

Noviciatul era un an de școală foarte aspră, iar fratele Pio l-a înfruntat cu cea mai mare dăruire. Totuși, spiritului său simplu de țăran nu-i scăpau anumite exagerări pe care, ulterior, amintindu-și de acele timpuri, le critica binevoitor. Povestea adesea acest episod: "Într-o zi, sarcina de a cere binecuvântarea pentru a ne putea așeza la masă i-a revenit unui coleg de-al meu, napoletan, în vârstă de douăzeci de ani. Novicele și-a făcut datoria după regulament, cu voce fermă a cerut: «Binecuvântează-ne, părinte», dar starețul n-a răspuns, iar noi a trebuit să rămânem îngenuncheați fără să mâncăm. După o vreme, colegul acela al meu, exasperat, a spus cu voce tare: «La Napoli, ca să-i vezi pe nebuni plătești zece bani. În schimb, aici îi vedem pe gratis»".

Fratelui Pio, care se străduise atât de mult să învețe, nu-i plăcea nici faptul că în timpul noviciatului nu aveai voie să citești cărți. "La sfârșitul acelui an", povestea, "a trebuit s-o iau de la început. Uitasem totul. Și nu putea fi altfel, dacă ne gândim la sistemul de educație care exista în acele vremuri: nu aveam nici o carte, sacră sau profană. Novicii aveau voie, ba chiar erau obligați să citească doar vreo cincisprezece pagini. După ce le terminai, începeai din nou să le citești. Vă închipuiți ce înseamnă să faci asta un an întreg".

A criticat și lipsa de judecată în distribuirea veșmintelor: "Câte lucruri se iroseau când ne îmbrăcam. Totul era în comun. Atunci când magistrul ne dădea cămeșoaiele să ni le luăm, se întâmpla ca în armată: erau lungi sau scurte, strâmte sau largi. Adesea cele strâmte se sfâșiau, iar apoi trebuia să le îmbrăcăm astfel".

Dar aceste inconveniente nu deranjau viața lui spirituală, deja foarte bogată și intensă. Un coleg de noviciat, fratele Guglielmo din San Giovanni Rotondo, a lăsat această mărturie: "După lectura din timpul meditației, care se referea totdeauna la Patimile Domnului nostru Isus Cristos, fratele Pio rămânea multă vreme în genunchi vărsând lacrimi din belșug. Pentru a-și putea prelungi rugăciunile chiar dincolo de timpul stabilit, cerea să fie scutit de recreație, de plimbare, iar uneori de cină".

Potrivit mărturiei unui alt confrate, Placido din San Marco in Lamis, fratele Pio, în timp ce medita "plângea cu lacrimi multe încât pe dușumea lăsa o pată. Unii colegi își râdeau de el. Atunci, pentru a nu fi luat în derâdere, fratele Pio punea batista pe jos, pentru ca lacrimile să curgă pe ea".

În timpul anului de noviciat, relațiile cu familia probabil că au fost foarte rare, aproape inexistente. Fratele Pio a scris acasă o dată sau de două ori. Vorbind despre aceasta, obișnuia să spună: "Aproape că uitasem cum se ține pana în mână".

Spre sfârșitul noviciatului, mama Peppa a vrut să meargă să-și vadă băiatul. A făcut cu mâna ei prăjiturile care îi plăceau în mod deosebit lui Francesco și a pornit la drum de una singură, pe jos. Ajungând la mănăstire, a fost condusă în camera de oaspeți, unde peste puțin a venit fratele Pio, însoțit după obicei de un confrate.

Mama Peppa s-a apropiat tremurând de fiul pe care nu l-a văzut de atâta timp, pentru a-l îmbrățișa, dar acesta s-a ferit. Stătea foarte serios, aproape absent, cu mâinile vârâte în mânecă și cu ochii în pământ. Mama a încercat să-i dea prăjiturile pregătite de ea cu atâta iubire, dar fratele Pio nu le-a luat. Spunea "mulțumesc", dar fără căldură și mereu fără s-o privească în ochi.

Acel comportament a răvășit-o pe mama Peppa. A străbătut drumul înapoi plângând. Ajunsă acasă, i-a povestit soțului abia întors din America ce-a pățit. Grazio s-a gândit că Francesco e bolnav sau i-a pierit iubirea față de familie și a pornit îndată spre Morcone, cu intenția de a-l aduce acasă pe băiat. Îndată ce l-a văzut, palid, subnutrit și descărnat, s-a speriat și, întorcându-se spre paznic, a spus: "Ce i-ați făcut băiatului meu? Nu-l mai recunosc". Părintele stareț a trebuit să depună eforturi pentru a-l convinge pe Grazio că sănătatea fratelui Pio e bună și că se purtase în acel mod, rezervat și rece, numai pentru a respecta regulamentul.

Mai târziu, amintindu-și de acea întâlnire cu părinții, Padre Pio spunea: "Nu aveam voie să vorbesc și să ridic ochii spre părinții mei fără aprobarea magistrului, iar eu trebuia să-i dau ascultare. Ai mei, în schimb, credeau că m-am tâmpit de cap... Eu aș fi vrut atât de mult să mă năpustesc spre ei pentru a-i îmbrățișa".

La 22 ianuarie 1904, anul de noviciat s-a terminat. În cadrul unei ceremonii solemne, la care au asistat mama Peppa, Michele, fratele mai mare, și unchiul Angelantonio, fratele Pio a depus jurământul, alături de ceilalți colegi ai săi. Trei zile mai târziu, tinerii au părăsit mănăstirea din Morcone pentru a merge în cea din Sant'Elia a Pianisi, unde urmau să-și reia studiile.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire