SFINŢII

XXV. 23 SEPTEMBRIE 1968

Îşi cunoştea ziua morţii - Un trandafir care nu se veştejeşte -
Mare sărbătoare pentru 50 de ani de stigmate - Se prăbuşeşte în faţa altarului -
"Aşa i-am smuls încă un miracol" - Jurnalul din ultima noapte -
Dispariţia rănilor misterioase

Padre Pio cunoştea perfect ziua morţii sale. Atunci când a primit stigmatele, Isus i-a spus o frază despre care el n-a vorbit în scrisorile lui, dar a mărturisit-o unor fii spirituali. Având mâinile, picioarele şi coasta însângerate, părintele i s-a adresat lui Isus, implorându-l să-i îndepărteze acele semne: "Vreau să sufăr, să mor de suferinţă", se rugase, "dar ia-mi aceste însemne care mă tulbură profund". Isus îi răspunsese: "Le vei purta cincizeci de ani, iar apoi vei veni la mine". După exact cincizeci de ani, semnele au dispărut, iar Padre Pio a murit.

Episoadele şi mărturiile care dovedesc faptul că Padre Pio îşi cunoştea ziua morţii sunt numeroase. În 1967, nepoatei Pia Forgione, care îi povestea unele probleme familiale delicate, i-a răspuns: "Peste doi ani eu nu voi mai fi: voi muri şi multe lucruri se vor schimba". A repetat aceste fraze cu atâta hotărâre şi siguranţă încât nepoata a rămas foarte impresionată. A scris o mărturie şi a lăsat-o în păstrarea notarului Domenico Giuliani din San Giovanni Rotondo.

Un tânăr fotograf din San Giovanni Rotondo, Modesto Vinelli, realizase unele imagini cu Padre Pio la câteva luni după ce acesta primise stigmatele, în 1918. În poze se vedeau foarte bine rănile, iar fotograful le vindea imaginile credincioşilor. Într-o zi, la Rodi Garganico a avut loc un incident. Un bărbat, văzând fotografiile, a început să înjure şi să blesteme. A luat una, a rupt-o şi a călcat-o în picioare. Vinelli a reacţionat lovindu-l cu picioarele şi pumnii. S-a încins o bătaie violentă. Blasfemiatorul a fost rănit, iar Vinelli a ajuns la închisoare pe patruzeci de zile. Revenind în libertate, fotograful s-a prezentat la Padre Pio şi i-a spus: "Din cauza dumneavoastră, am făcut puşcărie" şi i-a povestit tot ce s-a întâmplat. Părintele l-a ascultat, iar apoi a zis: "Modesto, avem cincizeci de ani în faţa noastră".

Vinelli n-a înţeles sensul acelei fraze. În fiecare an, la 20 septembrie, aniversarea apariţiei stigmatelor, Modesto Vinelli mergea la Padre Pio să-l felicite, iar părintele îi răspundea cu o frază sibilinică, referitoare la un anumit interval de timp. La aniversarea a douăzeci şi cinci de ani de la primirea stigmatelor, Padre Pio a spus: "Modesto, ţine minte, mai avem încă douăzeci şi cinci de ani".

Vinelli era îngrijorat. A început să creadă că acele cuvinte se referă la timpul cât îi mai rămâne de trăit. În 1968, la cincizeci de ani de stigmate, Vinelli era neliniştit. În dimineaţa de 20 septembrie, a mers ca totdeauna să-l salute pe Padre Pio. Pe un ton trist, dar plin de afecţiune, părintele i-a spus: "Modesto, cei cincizeci de ani au trecut". Vinelli era cât pe ce să se prăbuşească mort. A fost ţinut în picioare de câţiva călugări, tremura ca frunza. Două zile mai târziu, Padre Pio a murit; Modesto, în schimb, a trăit până în 1983.

"La 19 septembrie 1968", mi-a povestit părintele Alberto D'Apolito, "eram pe veranda mănăstirii, împreună cu Padre Pio şi cu alţi călugări. A sosit un domn de la Napoli cu un mănunchi de trandafiri roşii superbi, pe care i-a oferit lui Padre Pio, pentru aniversarea a cincizeci de ani de la primirea stigmatelor. Padre Pio a privit trandafirii, a luat unul şi i l-a oferit acelui domn, rugându-l să-l ducă Sfintei Fecioare din Pompei. A doua zi, omul s-a dus la Pompei şi i-a înmânat trandafirul unei călugăriţe de la Sanctuar, spunându-i că e din partea lui Padre Pio pentru Sfânta Fecioară. Călugăriţa l-a aşezat într-o vază împreună cu alte flori şi l-a pus pe altar. La 23 septembrie, aflând de vestea morţii lui Padre Pio, călugăriţa s-a dus în biserică să se roage. Văzând că florile de pe altarul Sfintei Fecioare s-au ofilit, a vrut să le arunce, dar, spre marea ei uimire, a observat că trandafirul lui Padre Pio se închisese şi devenise un boboc proaspăt şi parfumat. Un an mai târziu, însoţind un pelerin la Pompei, am putut vedea acel trandafir, încă proaspăt, păstrat într-o cutie de sticlă. Doar tulpina îi era uşor îngălbenită".

Pentru a sărbători aniversarea a cincizeci de ani de la apariţia stigmatelor, călugării capucini au hotărât să organizeze la San Giovanni Rotondo o mare sărbătoare, prin adunarea generală a tuturor "grupurilor de rugăciune" întemeiate de Padre Pio. Pentru a uşura afluxul pelerinilor, sărbătoarea a fost mutată de pe 20 septembrie, care cădea într-o vineri, pe 22, duminică.

La San Giovanni Rotondo au început să se strângă pelerinii şi credincioşii încă din ziua de 19. Multă lume era o bligată să doarmă în maşini. În 20 septembrie, Padre Pio şi-a petrecut ziua ca de obicei: a celebrat Liturghia la ora cinci dimineaţa, apoi s-a dedicat spovedirilor şi rugăciunii. Spre seară, a avut loc o procesiune spectaculoasă. Din centrul orăşelului, o imensă mulţime, condusă de primar şi de toată administraţia locală, a pornit spre mănăstire purtând torţe aprinse. Ajunsă în piaţa din faţa bisericii, s-a oprit pentru rugăciune, apoi s-a deplasat lângă zidul mănăstirii, sub ferestrele lui Padre Pio, în speranţa că el îşi va face apariţia.

Părintele n-a participat la acea manifestaţie zgomotoasă, probabil deoarece nu-i plăcea să fie sărbătorit atât de pompos un fenomen mistic pe care el încercase din totdeauna să-l ţină ascuns, dar şi deoarece nu se simţea bine. În seara respectivă, s-a culcat mai devreme ca de obicei, dar n-a reuşit să se odihnească.

După o noapte agitată, în clipa deşteptării pentru Liturghie, a fost cuprins de o violentă criză de astm. A fost nevoie de intervenţia medicului. Criza era foarte gravă şi toată lumea se temea pentru el. În camera lui Padre Pio au venit în fugă stareţul şi numeroşi colegi. Toţi îl încurajau pe bătrânul călugăr, dar el repeta mereu: "S-a terminat, s-a terminat".

În acea zi, n-a reuşit să celebreze Liturghia. După-amiază, a vrut să se ridice şi a cerut să fie dus într-o aripă laterală a bisericii, unde a asistat la slujbă, iar la sfârşit a binecuvântat mulţimea.

La 22 septembrie era duminică. Din toate colţurile lumii veniseră delegaţii "Grupurilor de rugăciune". Padre Pio se simţea destul de bine. La ora 4,30 dimineaţa, a coborât în sacristie pentru a se pregăti, ca de obicei, pentru Liturghia de la cinci. Fiind vorba de o zi de mare sărbătoare, părintele stareţ dăduse ordin ca Liturghia să fie festivă, deci cântată. Acest fapt reprezenta pentru cel care o celebra un efort considerabil. Padre Pio nu era în măsură să-l înfrunte şi s-a plâns de acest lucru, dar, nu se ştie de ce, n-a fost ascultat. Într-o mărturie a sa, părintele Raffaele din Sant'Elena a Pianisi relatează că, atunci când Padre Pio a aflat că Liturghia va fi cântată, a rămas descumpănit şi a spus: "Dar dacă nu sunt în stare?". "Aşa sună ordinul" i s-a răspuns, iar el s-a supus.

Acea Liturghie a fost ultima celebrată de Padre Pio şi pentru el a reprezentat un efort suprauman. Există o înregistrare sonoră a acelei slujbe şi numeroase fotografii. În înregistrare se aude vocea părintelui, căznită şi tremurătoare; în fotografii i se vede chipul contorsionat. La Prefatio, părintele era atât de istovit încât n-a reuşit să-l cânte şi l-a rostit. Puţin mai târziu, s-a încurcat pur şi simplu: în loc de Pater noster, a intonat Prefatio. La sfârşitul Liturghiei, s-a prăbuşit asupra altarului: s-a ghemuit şi a fost nevoie de scaunul cu rotile pentru a fi dus în sacristie.

Dezbrăcat de sfintele podoabe, Padre Pio a fost condus în chilie şi pus în pat, unde s-a odihnit câteva ore. Apoi a vrut să se ridice. La ora zece şi treizeci, a apărut în fereastră pentru a binecuvânta mulţimea. La ora optsprezece, a coborât în biserică şi dintr-o aripă laterală a asistat la Slujba de seară. La sfârşit, a încercat să se ridice pentru a binecuvânta mulţimea, dar n-a reuşit. A rămas ghemuit, incapabil de orice mişcare. A fost luat pe sus de călugări, aranjat în scaunul cu rotile şi condus înapoi în chilie.

Chiar şi în acele clipe de suferinţe groaznice care i-au precedat moartea, părintele continua să aibă grijă de ceilalţi şi să-i ajute. În dimineaţa respectivă, pe când se odihnea în chilie după efortul depus la celebrarea ultimei sale Liturghii, a făptuit încă un miracol. Părintele Alberto D'Apolito, unul dintre elevii săi cei mai îndrăgiţi, a fost cel care i l-a smuls.

"Printre numeroşii credincioşi veniţi la San Giovanni Rotondo pentru sărbătoare", mi-a povestit clericul, "era Gino Pin, din Biella, un fiu spiritual al lui Padre Pio, împreună cu toată familia. Fiind eu bun prieten cu Gino Pin, m-am gândit să-i fac cadou o iconiţă sfântă, având pe spate un gând scris de mâna lui Padre Pio. În dimineaţa de 21 septembrie, m-am dus la el şi, fără a-i spune pentru cine e icoana, l-am rugat să scrie o frază. Părintele a binecuvântat poza, iar pe spate a scris: «Isus şi Maria să-ţi mângâie mereu durerile».

Citind acea frază, am rămas foarte tulburat, deoarece cunoşteam nefericirile pe care de multă vreme le are de înfruntat familia prietenului meu şi m-am gândit să nu-i dau icoana, dar apoi m-am răzgândit. Chiar şi Gino a fost impresionat şi, cu lacrimi în ochi, m-a întrebat: «Aţi citit ce-a scris părintele?». «Nu-ţi fă griji», i-am răspuns. «Ştii că părintele ţine la tine».

Spre seară, Pin s-a întors la mine răvăşit. Mi-a spus: «Părinte Alberto, cuvintele lui Padre Pio s-au adeverit. Fata mea Maria Pia a fost internată la spital cu febră foarte mare şi dureri de abdomen. Medicii cred că e apendicită acută sau peritonită; trebuie s-o opereze».

Prietenul meu şi-a petrecut noaptea la clinică alături de fată, ale cărei condiţii se înrăutăţeau progresiv. Dimineaţa mi-a spus: «Maria Pia e într-o stare gravă. Aş vrea s-o duc la Biella, astfel încât, dacă se întâmplă ceva, să fiu deja acasă. Aş vrea un sfat de la Padre Pio, să ştiu ce să fac».

Nu ştiam cum să procedez. Părintele se simţea rău. Nu voiam să-l deranjez, dar mă durea sufletul pentru prietenul meu Gino, aşa că mi-am luat inima în dinţi şi am urcat în chilia lui. Padre Pio era aşezat în fotoliu, complet absorbit de gânduri. I-am rostit numele, dar nu m-a auzit. Atunci l-am atins uşor pe genunchi. «Ce vrei?», m-a întrebat deschizând ochii. I-am povestit pe scurt ce i s-a întâmplat lui Gino Pin şi am încheiat astfel: «Prietenul meu ar vrea să ştie dacă s-o ducă pe fată la Biella sau e mai bine s-o lase aici». Padre Pio, fără a ezita, a răspuns: «Să rămână în acest spital; dacă e necesară operaţia, va fi operată aici, nu la Biella: eu mă voi ruga».

Fiind eu singur cu el, am avut neobrăzarea de a insista. I-am spus: «Părinte, prietenul meu Pin e nevoiaş. Nu poate susţine atâtea cheltuieli pentru a rămâne cu familia la San Giovanni Rotondo. De ce nu smulgeţi din mâinile Sfintei Fecioare vindecarea fetei, fără operaţie?». Am rostit aceste cuvinte ţinând capul în pământ; nu îndrăzneam să-l ridic, ştiind că am cerut un lucru grav. Padre Pio nu răspundea. Eu nu aveam curajul de a-l privi în faţă, dar după câteva minute de linişte interminabilă, a trebuit s-o fac. Cu sfială, mi-am înălţat privirea şi am văzut că ochii lui Padre Pio mă aţinteau cu o forţă copleşitoare. «Bine», a spus. «O voi ruga pe Sfânta Fecioară». Am alergat la Gino Pin să-i relatez cuvintele părintelui. Câteva ore mai târziu, medicii au găsit-o pe fată aşezată în pat. Au consultat-o cu atenţie: era vindecată şi au externat-o în aceeaşi zi".

De câţiva ani, călugării de la San Giovanni Rotondo nu-l lăsau pe Padre Pio să-şi petreacă noaptea singur. Era în vârstă, avea multe probleme, se confrunta mai ales cu crize de astm şi de aceea era bine să existe totdeauna cineva alături de el, gata să intervină.

Călugărul însărcinat cu această misiune era părintele Pellegrino din Sant'Elia a Pianisi, şi el a fost cel care l-a asistat pe Padre Pio în ultimele sale ceasuri de viaţă.

"În seara aceea, am ajuns ca de obicei în camera părintelui spre orele nouă", mi-a povestit părintele Pellegrino. "Îndeplineam această sarcină de trei ani. Padre Pio dormea foarte puţin, una sau două ore eventual. Restul timpului îl petrecea în rugăciune. Între ora unu şi două se ridica şi începea să se pregătească pentru Liturghie.

Eu stăteam într-o cameră legată de cea a lui Padre Pio printr-o uşă şi un interfon mereu deschis, care îmi permitea să aud şi cel mai mic zgomot. În seara aceea, când am ajuns la post, părintele era deja în pat. În cameră se aflau câţiva oameni care la sosirea mea s-au retras.

De la ora nouă până la miezul nopţii, Padre Pio m-a strigat de cinci, şase ori. Mă întreba cât e ceasul. Era palid, avea lacrimi în ochi, dar îmi părea mai senin decât alteori.

La miezul nopţii, m-a rugat cu emoţie în glas, de parcă se temea să nu-l refuz: «Poţi să rămâi lângă mine, fiule?». I-am spus că da. De obicei, mă aşezam în fotoliu, dar în noaptea aceea părintele a vrut să iau scaunul şi să mă aşez lângă pat. Mi-a luat mâinile între ale sale şi le-a strâns cu putere: tremura ca un copil bolnav de febră.

De la miezul nopţii până la ora unu, tot la două-trei minute mă întreba cât e ceasul. Parcă avea o întâlnire şi era nerăbdător să se apropie momentul. Ochii lui plângeau, dar era senin, iar eu îi ştergeam lacrimile. Spre ora unu m-a întrebat: «Băiete, ai celebrat Liturghia?». «Părinte, e prea devreme pentru Liturghie», i-am răspuns. El a adăugat: «În dimineaţa asta o vei celebra pentru mine».

Puţin mai târziu, a vrut să se spovedească. Nu eram duhovnicul lui obişnuit, dar îl spovedisem de câteva ori în timpul nopţilor. La sfârşit, mi-a cerut să rostesc alături de el actul de reînnoire a voturilor călugăreşti. Această rugăminte m-a cutremurat, pentru că obiceiul nostru e să-l rostim pe patul de moarte. I-am îndeplinit dorinţa, iar la sfârşit părintele mi-a spus: «Fiule, dacă azi Domnul mă cheamă la el, cere-le iertare din partea mea călugărilor pentru toate necazurile pe care le-am făcut: cere-le de asemenea să se roage pentru sufletul meu». La aceste cuvinte, am reacţionat cu violenţă şi părintele s-a supărat. După puţin timp, i-am cerut iertare şi i-am spus: «Sunt sigur, părinte, că Domnul vă va lăsa încă multe zile de trăit, dar dacă s-ar întâmpla să aveţi dreptate, vă solicit o ultimă binecuvântare pentru călugări, pentru fiii spirituali şi pentru bolnavi». «Da», a spus el, «îi binecuvântez pe toţi. Dar stareţul va fi cel ce le va transmite această binecuvântare din partea mea».

Părintele a rămas în linişte câteva minute, apoi a zis: «Nu pot respira în pat, ajută-mă să mă ridic». Am insistat să rămână culcat, dar apoi i-am făcut pe plac. L-am ajutat să se îmbrace, s-a dus la lighean şi şi-a dat cu apă rece pe obraz, şi-a pieptănat barba, s-a aşezat în fotoliu. Mi-a spus: «Ia uită-te dacă nu cumva sunt stele pe cer». «Ba da», i-am răspuns. «Atunci hai să ieşim», a zis el.

S-a ridicat singur din fotoliu. S-a înălţat drept, cum nu mai făcea de ani întregi. M-am apropiat pentru a-l sprijini, dar mi-am dat seama, cu uimire, că nu era nevoie. Se mişca uşor, de parcă ar fi fost mai tânăr cu douăzeci de ani. A ieşit din cameră şi a pornit pe coridor. Ajungând în dreptul verandei, a aprins lumina cu mâna lui, lucru pe care nu-l făcea niciodată. Când am sosit sub cerul înstelat, a privit în jur cu chipul absorbit, aproape luminos. A stat câteva minute într-o linişte contemplativă, apoi s-a aşezat în fotoliu. De obicei, alteori, când era pe verandă, stătea să se roage. În noaptea aceea, privea intens un anumit punct al verandei, unde mai târziu urma să fie depus trupul său după moarte.

Peste vreo zece minute, a început să pălească. «Să ne întoarcem în cameră», a spus. M-am apropiat să-l ajut să se ridice şi mi-am dat seama că era foarte greu. Nu mai avea putere să stea în picioare, iar eu nu puteam să-l ţin. Am alergat după scaunul cu rotile. Ajunşi în cameră, am reuşit cu greu să-l mut în fotoliu.

Până în clipa aceea, n-am crezut că lui Padre Pio i-a bătut ceasul, dar în fotoliu l-am văzut pălind, iar buzele îi deveniseră cianotice. M-am înspăimântat. El repeta: «Isuse, Marie», cu voce tot mai slabă.

La un moment dat, privind fix spre perete, m-a întrebat: «Dar cine-i acolo?». «Pozele celor pe care îi îndrăgiţi, ale mamei, ale tatălui şi ale unor bolnavi», i-am răspuns. El a zis: «Văd două mame». Am crezut că i-a slăbit vederea. M-am apropiat de perete şi, arătând tabloul, am zis: «Ea e mama dumneavoastră». Padre Pio m-a fixat cu privirea şi a spus: «Nu-ţi fă griji, văd foarte bine. Dar acolo sunt două mame». Atunci am înţeles că poate «cealaltă mamă» era Sfânta Fecioară.

Se ştia că Padre Pio o vede adesea pe Sfânta Fecioară. Eu însumi fusesem martorul acestor extraordinare experienţe. Când se ruga, uneori, îl pândeam pe furiş. Adeseori îl auzeam vorbind cu cineva, purtând o conversaţie. În acele momente, chipul părintelui emana o lumină minunată. În ultima noapte, în faţa mea, n-a început să discute cu «cele două mame», dar expresia extaziată a chipului său îmi dădea de înţeles că vede pe cineva.

Terminându-se această stare de extaz, condiţia sa fizică s-a prăbuşit. Respiraţia i-a devenit şuierătoare. M-am speriat şi m-am apropiat de uşă pentru a chema pe cineva, dar el a zis: «Nu, nu deranja pe nimeni». Am mai rămas câteva minute, dar apoi m-am hotărât să ies. L-am chemat pe fratele Guglielmo, i-am telefonat doctorului Sala, medicul său curant, l-am chemat pe părintele stareţ şi alţi călugări.

Medicul a venit imediat în fugă şi a încercat să-i dea oxigen părintelui pentru a-l ţine în viaţă. I-a administrat câteva injecţii. I-a telefonat doctorului Giuseppe Gusso, directorul sanitar de la Casa de Alinare a Suferinţei, care a apărut în goană împreună cu un alt coleg. Totul a fost în zadar. La ora două şi jumătate, Padre Pio a murit. Fără nici o tresărire.

Eram cu toţii emoţionaţi. Ne rugam. Unii plângeau. După puţin timp, am dus trupul pe veranda de lângă chilie. Eu şi doctorul Sala am început să-l pregătim. Erau acolo şi stareţul, părintele Raffaele şi părintele Mariano. Îndată ce l-am dezbrăcat, am observat că stigmatele dispăruseră. Văzusem de multe ori rănile de la mâini ale lui Padre Pio: o plagă adâncă, în centrul palmei, acoperită cu cruste de sânge. O singură dată, în 1958, văzusem rana din coastă. Lui Padre Pio îi căzuse un nasture de la cămaşa pe care o purta şi m-a rugat să i-l cos. A fost obligat să se descheie: plaga din coastă era lungă de şase-şapte centimetri şi largă de doi sau trei. Mi se părea foarte adâncă, dar nu sângera.

În ultimii ani, totuşi, stigmatele de la mâini şi de la picioare s-au atenuat treptat, până aproape de dispariţie. La început, pe picioare îi rămăseseră echimoze, pe care îmi amintesc că le-am văzut pe când părintele se spăla. Apoi, însă, rămânând în preajma lui, mi-am dat seama că nu se mai vedea nimic. Locurile respective rămâneau totuşi foarte dureroase la atingere: era de ajuns doar să treci uşor degetul peste piele, pentru ca pe chipul părintelui să apară o grimasă de durere. Folosirea scaunului cu rotile devenise necesară, deoarece în ultimii ani Padre Pio nu reuşea să mai aşeze piciorul pe jos.

În ceea ce priveşte mâinile, oamenii care îl frecventau mai des pe Padre Pio şi-au dat seama că, în ultimele luni de viaţă, pe dosul palmei nu mai existau cruste de sânge. Privind bandajele pe care le folosea pentru rana din coastă, am remarcat acelaşi fenomen.

La 22 septembrie, pe când părintele celebra ultima sa Liturghie, de pe mâini îi căzuse crustă de piele perfect albă. În timp ce doctorul Sala şi cu mine pregăteam trupul, după moarte, de pe mâna stângă a căzut ultima crustă. Am examinat cu atenţie picioarele, coasta, mâinile: pielea era fragedă ca a unui copil. Acolo unde erau rănile, nu se vedea nimic, nici măcar umbra unei cicatrici. Părintele Giacomo a fotografiat totul, iar doctorul Sala a întocmit un referat ştiinţific.

Dispariţia stigmatelor ne-a lăsat încremeniţi. Doctorul Sala a spus imediat că faptul respectiv este un miracol mai mare chiar decât apariţia stigmatelor, deoarece s-a produs regenerarea ţesuturilor necrotizate. Nu ştiam, însă, ce hotărâre să luăm. Aşteptând instrucţiunile superiorilor, părintele stareţ a stabilit ca în legătură cu acel eveniment să fie păstrată tăcerea şi ca rămăşiţele pământeşti ale lui Padre Pio să fie expuse cu mănuşile scurtate şi cu şosetele, pentru ca lumea să-l vadă aşa cum era viu".