SFINŢII

XXIV. SUPUNEREA EROICĂ

O "dezminţire" suspectă - "Memorialul" revelator -
Adevărata poveste a celor trei testamente -
O minune şi pentru Padre Pio - Durerile ultimilor ani

Prin eşecul prezentării "cărţii albe" în apărarea lui Padre Pio la O.N.U. de către un grup de prieteni ai călugărului, Capucinii şi Sfântul Oficiu au câştigat înfruntarea. Cel puţin din punct de vedere publicitar. De fapt, campania de presă în favoarea părintelui, susţinută de acest grup, era, prin reflex, ostilă şi nocivă pentru Ordin şi Biserică. Acum însă totul se terminase. Capucinii şi Sfântul Oficiu îşi făceau totuşi griji pentru judecata pe care urma s-o dea istoria. Din punctul lor de vedere, acţionaseră mereu pentru binele părintelui şi voiau să aibă dovezi în această direcţie. S-au gândit să-i ceară o declaraţie scrisă lui Padre Pio, fiind siguri că, pus în faţa unui asemenea document, nimeni nu le-ar fi criticat faptele. La data de 14 decembrie 1964, Padre Pio a scris următoarea declaraţie:

"De mult timp presa publică veşti fanteziste despre situaţia mea, în sensul că aş fi supus unor constrângeri şi persecuţii din partea autorităţilor ecleziastice. În faţa lui Dumnezeu simt nevoia şi datoria de a deplânge existenţa acestor veşti care sunt false şi de a declara că mă bucur de libertate în exercitarea atribuţiilor mele şi nu ştiu să am duşmani sau persecutori. Ba dimpotrivă, mă bucur să afirm public faptul că întâlnesc la superiorii Ordinului meu şi la autorităţile Bisericii înţelegere, sprijin şi protecţie şi nu am nevoie de alţi apărători în afara lui Dumnezeu şi a reprezentanţilor săi legitimi.

Acestea le scriu de dragul adevărului şi al justiţiei, pentru a evita neînţelegerile ce umbresc sufletele şi prestigiul Bisericii şi îmi întristează spiritul care nu vrea altceva decât binele tuturor şi glorificarea Domnului".

Textul i-a fost imediat oferit presei, care l-a publicat cu mare vâlvă. Acest document, intrat în istorie ca "dezminţirea" lui Padre Pio împotriva presupuselor persecuţii, nu are totuşi o mare valoare. De fapt, părintele s-a limitat la a copia ceea ce îi pregătiseră alţii, după cum aflăm dintr-o lungă scriere a părintelui Clemente din Santa Maria in Punta, apărută imediat după moartea lui Padre Pio.

În august 1963, părintele Clemente fusese numit Administrator Apostolic în provincia călugărească Foggia. În faţa Sfântului Scaun, era răspunzător de buna purtare a clericilor, şi mai ales a celor de la San Giovanni Rotondo. Trebuia, în plus, să aibă grijă ca în mănăstirea Santa Maria delle Grazie să fie aplicate şi respectate sancţiunile impuse după vizita monseniorului Carlo Maccari în 1960.

Lui Padre Pio, acest confrate nu-i era foarte pe plac. O recunoaşte însuşi părintele Clemente, scriind cu sinceritate în memorialul său: "A trebuit să-l îndepărtez, la ordinul Sfântului Oficiu, pe părintele Eusebio din Castelpetroso, care de ani buni îl ajuta pe Padre Pio. Acţiunea nu i-a fost pe plac părintelui, şi e uşor de înţeles motivul. Bolnav, aproape neputincios în mişcări, avea tot timpul nevoie de ajutor, chiar şi pentru necesităţile cele mai intime. Cu părintele Eusebio se înţelegea bine, avea deplină încredere în el, îi era greu să se obişnuiască de-acum cu altcineva. Poate că din această stare sufletească au izvorât cuvintele grele pe care mi le-a adresat într-o zi. După ce m-a întrebat ce caut la San Giovanni Rotondo, a adăugat că are multe să-mi spună, dar se stăpâneşte în prezenţa celorlalţi călugări. Apoi a zis că de fiecare dată când vin la San Giovanni Rotondo îl întristez".

Ideea de a obţine o "dezminţire" scrisă de Padre Pio în legătură cu presupusele sale persecuţii datează din ianuarie 1964. În memorialul său din 1969, părintele Clemente a scris: "La 3 ianuarie 1964, îi cer lui Padre Pio, din partea conducătorului general, să intervină în mod eficient pentru a apăra Ordinul Capucin, confruntat cu o violentă campanie de presă denigratoare. Îmi răspunde că ar face cu plăcere ceea ce i se cere, dacă ar fi liber. «Aş vrea, pur şi simplu», spune, «să fiu considerat ca orice alt călugăr capucin». Cere pe urmă un document cu autoritate, care să le fie prezentat denigratorilor".

Răspunsul lui Padre Pio constituie o confirmare a faptului că persecuţiile existau. El se simte "discriminat", ar dori să fie tratat ca orice alt călugăr. Cere un "document cu autoritate" pentru denigratori. Cu alte cuvinte, susţine că o declaraţie a sa n-ar ajuta cu nimic, întrucât s-ar împotrivi evidenţei situaţiei, pe care toţi o cunosc.

Părintele Clemente n-a insistat. Un an întreg n-a revenit asupra subiectului. În decembrie, a pregătit alături de conducătorii Sfântului Oficiu o nouă intervenţie în acest scop. A scris în memorialul său următoarele: "În seara de 11 decembrie, după un apel telefonic dispreţuitor al lui Emanuele Brunatto, care îşi exprima intenţia de a continua campania defăimătoare angajată de revista sa "Franciscus", a avut loc o întâlnire la Sfântul Oficiu, în apartamentul cardinalului Ottaviani: gazda, monseniorul Pietro Parente şi subsemnatul am considerat că ar fi fost de mare ajutor pentru cauza cea dreaptă o condamnare explicită a campaniei defăimătoare, din partea lui Padre Pio. Declaraţia trebuia să-i fie solicitată părintelui ca un serviciu, şi nu ca o obligaţie".

În timpul nopţii, secretarul Sfântului Oficiu a pregătit textul, iar în ziua următoare i l-a înmânat părintelui Clemente, după cum ne informează el însuşi în memoriile sale: "La 12 decembrie, monseniorul Parente îmi citeşte textul pregătit la sugestia cardinalului Ottaviani, pentru a-i fi prezentat lui Padre Pio, în eventualitatea că ar accepta să redacteze declaraţia. În plus, monseniorul Parente îmi spune că s-a renunţat la ideea de a trimite un ofiţer al Sfântului Oficiu la San Giovanni Rotondo, pentru a-i face propunerea lui Padre Pio, şi că sarcina respectivă îmi este încredinţată mie".

Părintele Clemente a părăsit Roma, a dat fuga la San Giovanni Rotondo. La 14 decembrie, a luat legătura cu părintele: "În sacristia vechii biserici, îl informez pe Padre Pio despre insultele din presă şi în special despre revista lui Brunatto şi îl întreb, în numele cardinalului Ottaviani, dacă este de acord să facă ceva în folosul Ordinului şi al Bisericii. Adeziunea lui Padre Pio este imediată. «Daţi-mi un text şi îl semnez cu plăcere», spune. Îi citesc atunci textul pregătit de monseniorul Parenti, pe care el îl aprobă".

Cererea îi fusese adresată "în numele cardinalului Ottaviani" şi "în folosul Ordinului şi al Bisericii": ar fi putut oare Padre Pio să nu fie pe dată de acord? Ulterior, multora dintre fiii săi spirituali, în schimb, urma să le spună că acea declaraţie îi fusese impusă.

Sfântul Oficiu s-a comportat în acelaşi mod şi în cazul testamentului lui Padre Pio. În ziua de 4 octombrie 1960, la două luni după inspecţia monseniorului Maccari, părintele redactase următorul document: "Subsemnatul Padre Pio din Pietrelcina, cu numele de mirean Francesco Forgione, prin prezentul testament olograf doresc să numesc ca moştenitor universal al acţiunilor Societăţii pe Acţiuni Imobiliare Casa de Alinare a Suferinţei, al valorilor, banilor sau bunurilor aparţinând Casei de Alinare a Suferinţei din San Giovanni Rotondo şi aflându-se pe numele meu personal, prin aprobarea suverană a Sfinţiei Sale Papa Pius al XII-lea, de slăvită amintire, ca şi al oricărui alt bun care, în virtutea amintitei aprobări, mi-ar aparţine în vreun fel în momentul morţii, acea Persoană juridică pe care Sfântul Scaun, cu scopul de a asigura continuitatea numitei Case de Alinare a Suferinţei, o va constitui la San Giovanni Rotondo".

E clar că aici este vorba de o Persoană juridică ce trebuie constituită la San Giovanni Rotondo. Acest testament i-a fost înmânat de Padre Pio comandorului Angelo Battisti, fiul său spiritual şi timp de unsprezece ani administrator al Casei de Alinare a Suferinţei. Sfântul Oficiu ştia de existenţa acestui document şi dorea să-l vadă. Părintele Clemente a scris în memorialul său: "19 februarie 1964. Îl întreb pe Padre Pio unde se află testamentul său şi adaug că nu se află în posesia Secretariatului de Stat. Spune că îl va întreba pe comandorul Battisti. Însă în cazul în care s-ar fi pierdut, se declară gata de a scrie un altul, copiind un text care i s-ar da".

Au trecut trei luni, apoi testamentul a fost găsit. Părintele Clemente a scris: "6 mai 1964. Testamentul era la comandorul Battisti, închis într-un seif la Casa de Alinare a Suferinţei.

Ca urmare a interesului meu, l-a predat Secretariatului de Stat. Însă, fiind considerat incomplet, i s-a cerut lui Padre Pio să-şi rescrie testamentul şi au fost pregătite două texte, pe care la 6 mai i le înmânez. Acceptându-le, îmi cere să le copieze atunci când va putea, din cauza mâinii. Îi spun că nu e nici o grabă şi îl rog să păstreze secretul şi să-mi predea totul mie.

8 mai. Padre Pio îmi dă să citesc rândurile pe care le-a scris, pentru a afla dacă totul e în regulă.

11 mai. Padre Pio îmi înmânează tot ce a scris. Nu a copiat un singur text, ci pe amândouă".

Această atitudine a părintelui care copiază ambele texte primite din partea Sfântului Scaun e foarte elocventă. El făcuse deja testamentul "său" şi nu avea de gând să-l schimbe. Dacă celorlalţi acel testament nu le convenea, atunci n-aveau decât să facă aşa cum considerau mai bine, dar fără a implica sau a pretinde că implică voinţa sa. De aceea, recopiază ambele texte, cu aceeaşi dată. Iată cele două testamente: Testamentul A: "Numesc Sfântul Scaun, şi prin aceasta pe Sfântul Pontif pro tempore, moştenitor universal al tuturor bunurilor mobile şi imobile ce-mi aparţin, sau care mi se cuvin, sau care mă implică, inclusiv bunurile având un alt titular decât numele meu, ca de exemplu «Ctitoria lui Padre Pio din Pietrelcina, Casa de Alinare a Suferinţei, San Giovanni Rotondo».

Prin prezenta revoc orice altă dispoziţie testamentară a mea.

11 mai, San Giovanni Rotondo, 1964, Padre Pio din Pietrelcina, Forgione Francesco".

Testamentul B: "Numesc Sfântul Scaun, şi prin aceasta pe Sfântul Pontif pro tempore, legatar al tuturor valorilor (titluri, sume lichide, credite etc.) aparţinându-mi, sau care mi se cuvin, sau pe care le-am primit, care în clipa morţii mele s-ar afla la Institutul de Iniţiative Religioase Vatican, pe numele meu sau pe numele: «Ctitoria lui Padre Pio din Pietrelcina, Casa de Alinare a Suferinţei, San Giovanni Rotondo».

Prin prezenta revoc orice altă dispoziţie testamentară a mea cu privire la valorile menţionate.

11 mai, San Giovanni Rotondo, 1964, Padre Pio din Pietrelcina, Forgione Francesco".

În timp ce se petreceau acestea, sănătatea lui Padre Pio se înrăutăţea. Se poate spune că toată viaţa n-a avut nici o zi lipsită de suferinţe fizice, dar, o dată cu trecerea anilor, la obişnuitele şi misterioasele boli se adăugau necazurile bătrâneţii.

Trupul lui era deja o ruină şi doar o voinţă de fier îl mai ţinea în picioare. Avea dese şi grave crize de astm bronşic, care ameninţau să-l sufoce. De multe ori îl cuprindea ameţeala, încât îşi pierdea echilibrul şi se prăbuşea. Uneori era obligat să rămână în pat şi să renunţe la celebrarea Liturghiei. Dar acest lucru s-a întâmplat rar, pentru că Padre Pio avea un înalt simţ al datoriei. Într-o zi, când nu se mai putea ţine pe picioare, a chemat doi confraţi şi le-a spus: "Hai să-l daţi jos din pat pe leneşul ăsta!", şi i-a rugat să-l conducă la confesional.

În 1959, s-a îmbolnăvit grav. La 25 aprilie, a căzut la pat. Au venit degrabă medicii săi, care au rămas uluiţi şi înspăimântaţi. La 2 iunie, întrucât situaţia i s-a înrăutăţit, a avut loc o consfătuire între profesorii Pontoni şi Gasbarrini. La 30 iunie, o altă consfătuire între profesorii Gasbarrini, Pontoni, Valdoni şi Toniolo. Răspunsul a fost unanim: tumoare malignă pulmonară. Lui Padre Pio îi mai rămâneau câteva luni de viaţă. Starea lui s-a agravat ulterior. În august, s-a întâmplat un lucru extraordinar, care nu poate fi explicat dacă nu admitem o intervenţie supranaturală.

"În acea perioadă", povesteşte părintele Mario Mason, iezuit, întemeietor al "Mişcării euharistice mariane", "călătoream prin Italia ducând în fiecare oraş statuia Fecioarei de la Fatima, care vizitase deja lumea întreagă. Am intrat în Italia tocmai la 25 aprilie, în ziua în care Padre Pio se îmbolnăvise. La Foggia am ajuns pe 5 august. De aici, trebuia să mergem la Benevento pentru două zile, dar episcopul oraşului, bătrân şi bolnav, era nehotărât. Spunea că orăşenii plecaseră deja cu toţii în vacanţă şi că urma să vină puţină lume la ceremoniile religioase. De aceea, ne-am hotărât să întârziem sosirea la Benevento şi să ne oprim o zi la San Giovanni Rotondo.

Eu ştiam că la 10 august era aniversarea hirotonirii lui Padre Pio, iar la San Giovanni Rotondo veneau deja mulţi pelerini. Urma să fim aşadar întâmpinaţi de o mare mulţime, şi chiar aşa s-a întâmplat.

Am ajuns în oraşul lui Padre Pio în seara de 5. De-a lungul întregii nopţi, lumea a venit în număr foarte mare să se roage în faţa statuii Fecioarei, pentru a cere vindecarea călugărului. Spre ora zece, în dimineaţa următoare, împreună cu pilotul care transporta în elicopter statuia Sfintei Fecioare, mecanicul şi câţiva misionari, am mers să-l vizităm pe Padre Pio în chilia sa. Clericii care îl asistau ne-au rugat să nu-l obosim. L-am găsit întins în pat, leoarcă de sudoare şi gâfâind. I-am spus: «Părinte, binecuvântaţi-ne şi spuneţi-mi un cuvânt pe care să-l transmit pelerinilor ce vin să se roage Sfintei Fecioare». Cu mare efort şi voce subţire, Padre Pio mi-a răspuns: «Dumnezeu să vă binecuvânteze pentru binele pe care îl faceţi Bisericii şi Italiei. Spuneţi-le oamenilor să aplice în viaţă faptele bune pe care Fecioara li le inspiră».

Spre amiază, când în biserică era puţină lume, Padre Pio a fost adus pe targă în faţa statuii Fecioarei din Fatima, ca s-o poată vedea. A rămas câteva clipe absorbit în rugăciune, iar apoi a fost dus la loc în chilia sa.

La ora 14, am plecat din San Giovanni Rotondo. Îndată ce elicopterul s-a înălţat de la pământ, i-am spus pilotului să ocolească de două ori complexul de clădiri ce cuprind ctitoria lui Padre Pio, iar apoi am pornit drept spre Foggia. Când eram deja departe, am simţit o rugăminte ciudată şi puternică, de parcă Padre Pio mă chema. I-am spus pilotului: «Întoarce-te din drum, porneşte spre biserică şi opreşte-te deasupra mănăstirii». Căpitanul a executat ordinul. Ajunşi exact la punctul unde ştiam că, sub noi, se află chilia părintelui, ne-am oprit în aer câteva clipe. După cum mi s-a relatat ulterior, Padre Pio, auzind zgomotul elicopterului, s-a rugat astfel: «Sfântă Fecioară, când ai venit în Italia m-ai doborât la pat cu boala asta: acum pleci şi mă laşi tot aşa?».

Abia terminase de pronunţat aceste cuvinte şi a fost cuprins de un tremur puternic în tot trupul. Călugării de lângă el s-au înspăimântat şi au crezut că e pe moarte. Dar ciudatul fenomen a ţinut doar cîteva secunde, apoi Padre Pio s-a simţit deodată bine. Chipul îi devenise trandafiriu, respiraţia normală, regulată. A spus că nu mai simte vreo durere, că i-au revenit puterile şi că vrea să se ridice din pat. Au fost imediat convocaţi medicii. Călugărul a fost minuţios consultat: din boala sa îngrozitoare nu mai rămăsese nici urmă. Două zile mai târziu, Padre Pio relua celebrarea Liturghiei, spovedirea şi întâlnirile cu credincioşii".

Într-o scrisoare trimisă la 13 august în acel an unui fiu spiritual, Padre Pio a confirmat miraculoasa şi neaşteptata sa vindecare, obţinută prin intermediul Fecioarei din Fatima: "Mulţumeşte-i, în numele meu, Fecioarei", a scris, "tocmai în ziua plecării ei de aici, m-am vindecat".

Nu înseamnă că această refacere miraculoasă i-ar fi îmbunătăţit cu mult starea sănătăţii. El a putut să-şi reia activitatea, dar necazurile şi suferinţele au continuat.

În 1962, a început să aibă mari probleme de vedere, încât a trebuit să fie scutit de rostirea Ceaslovului. Câţiva ani mai târziu, au apărut grave tulburări la picioare, care nu-l mai susţineau. Se plângea că nu le simte. În 1966, i s-a permis să celebreze Liturghia aşezat. În anul următor, a început să folosească un scaun cu rotile, pentru a se deplasa dintr-un loc în altul al mănăstirii. Crizele de astm i-au provocat apăsări toracice, tahicardie, transpiraţie rece, insuficienţă respiratorie. Avea de asemeni dureri de artrită la genunchi şi la şale.

În ultima vreme, a fost chinuit şi de suferinţe spirituale. Avea viziuni demonice, provocate de puterile răului. În noaptea de 5 spre 6 iulie 1964, în chilia lui s-a auzit o bubuitură. Călugării, venind în goană, l -au găsit răsturnat pe jos şi rănit la arcadă. Unui confrate care îl ajuta, într-o zi, referindu-se la spiritele demonice, i-a zis: "Nu mă lasă nici o clipă în pace". Şi, cu alt prilej, înspăimântat de viziuni groaznice, i-a spus părintelui Alessio: "Dacă tu ai fi văzut ce-am văzut eu, ai fi murit".