SFINȚII 

Padre Pio - omul speranței
Renzo Allegri

achizitionare: 10.03.2003; sursa: Casa de Editura Unitas

XXIII. MAREA APĂRARE

Pedepsit ca un vinovat - Populația se răscoală -
Polemici în ziare - Brunatto întemeiază un comitet internațional -
Întâlnirea cu cardinalul Ottaviani - O "carte albă" pentru O.N.U. -
Padre Pio oprește totul

La dispozițiile disciplinare impuse de Sfântul Oficiu împotriva lui Padre Pio după inspecția monseniorului Maccari, s-au adăugat îndată cele ale noului stareț, trimis la San Giovanni Rotondo cu datoria de "a menține cea mai riguroasă disciplină, de a pune capăt oricărei forme de fanatism și de a veghea ca Padre Pio să respecte regulile întocmai ca și ceilalți călugări".

Noul stareț, un sicilian, s-a apucat să îndeplinească aceste sarcini cu cel mai mare zel, creând însă o situație de nemulțumire și tensiune în interiorul mănăstirii, dar mai ales printre adepții laici ai lui Padre Pio. A atârnat pe dată în biserică, în curte și în sacristie afișe pe care stătea scris că nimeni nu se poate apropia de Padre Pio și nu poate vorbi cu el în afara spovedaniei.

L-a lipsit pe părinte, bătrân și bolnav, de îngrijitorul care îl însoțea de mulți ani. Le-a interzis tuturor clericilor orice manifestare omagială la adresa lui Padre Pio, a interzis să-i fie sărutate stigmatele, să fie ajutat la urcarea treptelor, să i se ofere, ca de obicei, câte un pahar de bere în zilele mai călduroase. A mers până la a-i interzice bătrânului capucin să plângă în timpul celebrării Liturghiei. I-a interzis să-i viziteze pe bolnavii din clinica sa.

Ceremoniile religioase de Crăciun, Bobotează, Paști și Rusalii fuseseră sărbătorite întotdeauna de Padre Pio în mănăstirea San Giovanni Rotondo. Cu acele prilejuri, veneau pelerini din lumea întreagă pentru a petrece momentele solemne rugându-se alături de călugărul cu stigmate. Noul stareț a rupt această tradiție care dura de patruzeci de ani.

Stătea mereu în spatele lui Padre Pio și când acesta trecea printre oameni și se oprea să-i salute, intervenea cu brutalitate: "Haideți, Padre Pio, repede, de câte ori să vă spun că n-aveți voie să stați de vorbă cu lumea".

În câteva luni, noul stareț și i-a făcut dușmani pe toți credincioșii lui Padre Pio. La mănăstirea San Giovanni Rotondo au început să vină scrisori de protest, altele au fost trimise la Sfântul Oficiu de la Roma. Au existat conflicte și certuri chiar și în public, unele foarte dure, care au sfârșit la tribunal.

La 5 mai 1963, noul stareț a avut o discuție violentă cu primarul din San Giovanni Rotondo, cavalerul Francesco Morcaldi. Se apropia ziua onomastică a lui Padre Pio. Acea dată fusese dintotdeauna sărbătorită cu o deosebită solemnitate. În ziua de 4 mai, primarul a telefonat la mănăstire pentru a-l întreba pe stareț ce s-a organizat pentru sărbătoarea lui Padre Pio. Starețul a răspuns că, la fel ca în celelalte zile, va fi Liturghia la ora cinci dimineața și o slujbă religioasă după masa. Primarul a sugerat ca Liturghia să fie celebrată la ora șapte, pentru a permite o mai bună participare a credincioșilor. "Nu consider că e necesar", a răspuns starețul. S-a stabilit că primarul și consilierii comunali vor merge la mănăstire la ora nouă, pentru a-l felicita pe părinte.

În ziua următoare, la ora nouă, primarul și consilierii erau punctuali în pragul mănăstirii. În spatele lor era o mulțime imensă. Starețul a început să se lamenteze spunând că nu-i era pe plac acea învălmășeală și voia să-i gonească pe toți. Padre Pio, care nu fusese anunțat de venirea primarului, a apărut în capătul coridorului, de unul singur, înaintând cu greu. Lumea i-a alergat în întâmpinare. Primarul s-a dus să-i sărute mâna, dar starețul, îmbrâncindu-l pe părinte de după umeri, l-a obligat să intre într-o chilie și l-a încuiat înăuntru.

"Nu vă puteți închipui amărăciunea mea profundă", povestea Francesco Morcaldi. "Niciodată nu pățisem așa ceva. Plecând de la mănăstire, i-am expediat îndată o telegramă Secretarului de Stat, cardinalul Cicognani, în care spuneam: "Populația din San Giovanni Rotondo, umilită că nu-și poate manifesta în mod adecvat sentimentele de recunoștință față de Padre Pio din Pietrelcina de ziua sa onomastică, o roagă pe Eminența Voastră să implore intervenția Sanctității Sale pentru eliminarea restricțiilor în exercițiul apostolic al demnului preot".

În după-amiaza acelei zile, populația din San Giovanni Rotondo s-a răsculat. Bărbați și femei au ieșit în stradă urlând fraze amenințătoare împotriva starețului mănăstirii. Purtau inscripții care cereau libertate pentru Padre Pio și pedepsirea temnicerilor săi.

A doua zi, starețul i-a trimis o scrisoare primarului, exprimându-și regretul pentru ceea ce s-a întâmplat. Primarul i-a răspuns că totul fusese provocat de comportamenul lui, al starețului, față de Padre Pio. "Asemenea circumstanțe", a scris primarul Morcaldi, "și intenția deliberată de a lipsi mulțimea de credincioși de bucuria de a-și exprima în fața lui Padre Pio sentimentele de afecțiune și recunoștință, ne-au consolidat în convingerea că părintele se află sub o aspră supraveghere și că se urmărește limitarea contactelor sale cu populația și deci a libertății sale de apostolat care, după cum știți mai bine decât mine, nu se reduce la exercitarea ministerului sacerdotal".

Aceste polemici au ajus în ziare, sporind încordarea și confuzia. La San Giovanni Rotondo revenise tensiunea gravă din timpul primei persecuții și cineva s-a gândit că un singur om putea s-o potolească: Emanuele Brunatto, acel ciudat fiu spiritual al lui Padre Pio care la sfârșitul anilor douăzeci reușise să-i învingă pe dușmanii și calomniatorii călugărului.

De mulți ani, Brunatto trăia în Franța, iar Padre Pio a trimis vorbă după el. Acest fapt nu este pus la îndoială, dar se discută în legătură cu motivele pentru care părintele voia să-l vadă pe Brunatto. Potrivit unora, Brunatto era autorul știrilor apărute în ziare, care, sub pretextul apărării lui Padre Pio, îi calomniau pe Capucini și Sfântul Oficiu, iar părintele voia să-l vadă pentru a-l certa și a-i cere să înceteze campania de presă denigratoare. În opinia altora, în schimb, Padre Pio căuta în acel ciudat și foarte credincios fiu spiritual al său un sprijin nu pentru sine însuși, ci pentru clarificarea acelei urâte situații care îi putea distruge întreaga operă.

Care dintre cele două versiuni e corectă îi va reveni istoriei sarcina de a stabili. Noi redăm aspectele de "cronică", așa cum le-am aflat de la participanți.

"Spre sfârșitul anului 1961, mă aflam la San Giovanni Rotondo", mi-a povestit Giuseppe Pagnossin, industriaș venețian, fiu spiritual al lui Padre Pio și unul dintre cei mai activi apărători laici ai călugărului în anii '60.

"La sfârșitul ceremoniilor religioase, împreună cu alți oameni, am reușit să mă apropii de părinte pentru a-i săruta mâna. Pe neașteptate, el, îndreptând spre mine o privire îndurerată, mi-a spus: «Du-te după Brunatto și adu-l în Italia». Pe atunci, eu nu-l cunoșteam pe acest om și l-am întrebat pe părinte: «Cine e Brunatto?». «Informează-te», mi-a răspuns.

În aceeași seară, vorbind cu diferite persoane din San Giovanni Rotondo, am aflat cine e Brunatto și ce rol a avut în timpul persecuțiilor din anii douăzeci.

Rugămintea lui Padre Pio era pentru mine ordin și am pornit îndată în căutarea lui Brunatto. După câteva săptămâni, l-am găsit la Paris. Ne-am dat întâlnire și m-am dus să-l văd. «Am ordinul lui Padre Pio să vă însoțesc în Italia», i-am spus. «Sunt gata să vă urmez», a răspuns. «Cât timp îmi dați pentru a-mi încheia afacerile la Paris?». «Vă ajung patru săptămâni?», l-am întrebat. «Desigur», a răspuns și mi-a dat întâlnire pe 14 ianuarie 1962, exact la amiază, în fața gării din Nisa.

Emanuele Brunatto a ajuns cu mare precizie la întâlnire. Mă dusesem să-l iau cu mașina, însoțit de doctorul Giuseppe Gusso, medic la Casa de Alinare a Suferinței, și de judecătorul Giovangualberto Alessandri. Brunatto avea un pașaport vechi de treizeci de ani, eliberat de Regatul Italiei. Era absurd să pretindă să treacă frontiera, dar nu aveam de ales. Am invocat ajutorul lui Padre Pio și am făcut încercarea. Vameșii au observat pașaportul, dar n-au zis nimic.

Brunatto și-a stabilit cartierul general la Hotelul Michelangelo, la Roma. A cerut și a obținut imediat o audiență la cardinalul Ottaviani, cu care a purtat o lungă discuție. Deși conducător al Sfântului Oficiu și deci semnatar al restricțiilor disciplinare împotriva lui Padre Pio, Ottaviani s-a arătat dispus să schimbe situația, cu condiția să se dovedească lipsa de temei a gravelor acuzații. A spus că situația e foarte complexă și a încercat să-l convingă pe Brunatto să aibă răbdare. Privitor la întrevederea dintre el și cardinalul Ottaviani, Brunatto, îndată ce s-a întors la hotel, a întocmit un raport scris. Este vorba, firește, de un raport "unilateral" și nu putem fi siguri că reflectă cu fidelitate discuția, dar îl redăm întrucât e extrem de important. De fapt, din conversație se înțelege că "nodul" întregului "caz Padre Pio" era constituit de Casa de Alinare a Suferinței. Marea ctitorie a capucinului era o afacere colosală, care interesa pe multă lume. Pentru a pune mâna pe ea, se duceau tratative, se discuta, se negocia, și nu totdeauna la lumina zilei. Iată acea conversație, așa cum a transcris-o de mână Brunatto, pe hârtia cu antet a Hotelului Michelangelo:

"Ottaviani: «Am dat personal instrucțiuni să fie respectată libertatea lui Padre Pio».

Brunatto: «Nu e deloc sigur că actualul stareț va respecta ordinele Eminenței Voastre».

Ottaviani: «Vă pot asigura că starețul actual e un admirator al lui Padre Pio».

Brunatto: «Și dacă i-ar fi dușman ce i-ar mai putea face?».

Ottaviani: «Am dat instrucțiuni speciale în privința dumneavoastră. Puteți să mergeți la San Giovanni Rotondo și să stați de vorbă cu părintele când și cât timp doriți».

Brunatto: «Vă mulțumesc călduros. Dar nu pot accepta, deși o fac cu sufletul greu. Nu voi merge la San Giovanni Rotondo decât după rezolvarea crizei, ca să nu se poată spune apoi că primesc ordine de la Padre Pio. Nu cred că libertatea părintelui poate fi asigurată fără întoarcerea călugărilor care i-au fost mereu aproape, cum ar fi de exemplu părintele Carmelo din Sessano».

Ottaviani: «Părintele Carmelo? Nu, domnule Brunatto, să-l lăsăm pe starețul actual să-și termine mandatul de trei ani».

Am trecut apoi să discutăm despre Casa de Alinare a Suferinței. Cardinalul mi-a spus: «Dumneavoastră trebuie să dovediți că sunteți un fiu ascultător al Bisericii și să acceptați hotărârile ecleziastice».

Brunatto: «Îmi pare rău. Fondatorul Casei, adică fondatorii și donatorii pe care eu îi reprezint, nu vor accepta faptul săvârșit împotriva voinței noastre exprimate în scrisoarea mea din octombrie 1960, adresată Secretariatului de Stat. Am impresia că a fost trădată cam toată lumea, inclusiv Eminența Voastră, în această afacere. Monseniorul Testa a venit, cu mandat din partea Sfântului Oficiu, să trateze cu mine, la Paris, viitorul Casei de Alinare a Suferinței. În aceleași zile, îi erau impuse lui Padre Pio, în numele disciplinei clericale, soluții exact opuse față de cele convenite între mine și monseniorul Testa ca bază de discuții. A avut loc o gravă violență morală».

Ottaviani: «N-a avut loc nici o violență. Padre Pio a cerut el însuși să i se citească scrisoarea și documentele, înainte de a semna».

Brunatto: «Dați-mi voie să mă îndoiesc de ceea ce v-a relatat superiorul capucinilor. Că s-a citit scrisoarea cardinalului și că Padre Pio a acceptat cesiunea acțiunilor, eu nu cred».

Ottaviani: «Chiar Padre Pio a cerut amânarea semnării pentru a doua zi, ca să aibă timp de gândire».

Brunatto: «Superiorul capucin e protectorul complicilor lui Giuffr din cadrul ordinului său. Nu putem avea încredere în el. În orice caz, n-am fost consultați sau, mai degrabă, s-a făcut contrariul a ceea ce am solicitat noi».

Ottaviani: «Nu insistați, domnule Brunatto. Eu nu mai am nici o putere, întrucât afacerea a trecut în mâinile Comisiei Cardinalilor».

Brunatto: «Comisia Cardinalilor nu are dreptul de a modifica mandatul donatorilor și al fondatorilor».

Ottaviani: «Transmiteți-mi, vă rog, textul împuternicirii dumneavoastră pentru actul de întemeiere și atunci mai putem sta de vorbă».

Brunatto: «O voi face cu plăcere. Dar de pe acum vă pot asigura că poziția noastră este și va rămâne următoarea: vom accepta toate controalele pe care Sfântul Scaun va dori să le facă. Ba chiar cu cât va face mai multe, cu atât vom fi mai bucuroși. Dar nu suntem de acord ca, direct sau indirect, azi sau în viitorul apropiat, Padre Pio să fie privat de dreptul de a folosi cum vrea el ceea ce i-am donat».

Ottaviani: «Fiți înțelegător, domnule Brunatto. Noi am acționat în interesul lui Padre Pio, pentru ca Ordinul Capucin să nu poată confisca această ctitorie»".

Cuvintele cardinalului nu l-au oprit pe Brunatto. El a înțeles că Ottaviani fusese dat la o parte în acea afacere, iar Padre Pio era singur, la cheremul dușmanilor săi. A ținut o ședință cu cei mai apropiați prieteni, la sfârșitul căreia s-a hotărât întemeierea unei organizații pentru "Apărarea lui Padre Pio". La 30 mai 1962, la Geneva, se constituia A.I.A.: Asociația Internațională de Apărare a lui Padre Pio. Sub președinția lui Emanuele Brunatto, acționa un comitet constituit din șase juriști faimoși, experți în drept internațional: doi francezi, doi italieni, unul elvețian și unul belgian. Coordonator era Jean Flavien Lalive, avocat la Geneva, prim secretar la Curtea Internațională de Justiție de la Haga, consilier juridic și politic pentru Orientul Mijlociu, secretar general al comisiei internaționale a juriștilor.

Cei șase componenți ai asociației au început să adreseze apeluri și recursuri, să trimită memorii și reclamații la autoritățile civile și religioase. Se plângeau de violarea celor mai elementare drepturi ale omului, din partea persecutorilor călugărului din San Giovanni Rotondo.

Magistratura italiană a respins orice recurs, justificându-se prin Acordul interstatal cu Vaticanul. Autoritatea ecleziastică, în schimb, se prefăcea că habar n-are de nimic. Prietenii lui Padre Pio au hotărât atunci să se adreseze la O.N.U. Au început să redacteze o "carte albă" despre Padre Pio, strângând toate documentele care dovedeau felul în care drepturile și demnitățile capucinului cu stigmate fuseseră și continuau să fie încălcate și umilite.

La 9 martie 1963, avocatul Lalive i-a scris părintelui dominican Riedmatten, consilier ecleziastic la centrul organizațiilor internaționale catolice de la Geneva, pentru a-i cere să intermedieze o ultimă încercare de rezolvare, fără prea mare publicitate, a litigiului cu Vaticanul, dar fără rezultat.

În iunie 1963, "cartea albă" în apărarea lui Padre Pio era gata. Înainte de prezentarea oficială, în cadrul O.N.U., prietenii călugărului i-au trimis un exemplar lui Paul al VI-lea, unul lui U'Thant, secretarul general al Națiunilor Unite, și unul președintelui Republicii Italiene, Antonio Segni.

Vaticanul n-a răspuns. Părintele Riedmatten, care ținea legătura între Sfântul Scaun și avocatul Lalive din Geneva, a relatat: "Secretariatul de Stat al Vaticanului, cu care am purtat numeroase discuții pe această temă, nu-și face griji în legătură cu înmânarea «cărții albe» unor guverne și nici de conferințele internaționale de presă... e convins că demersul Asociației Internaționale de Apărare a lui Padre Pio pe lângă Națiunile Unite poate fi blocat în timp util. Brunatto și prietenii lui sunt niște înfumurați și își fac iluzii. Autoritățile Vaticanului nu se tem de ei".

Părintele Clemente din Santa Maria in Punta, care de câteva luni fusese ales administrator special al provinciei călugărești Foggia, era foarte îngrijorat. Voia să rezolve problema lui Padre Pio fără prea mare gălăgie. L-a trimis la Geneva pe inginerul Luigi Ghisleri, pentru a încerca să trateze o înțelegere cu Emanuele Brunatto. La 10 ianuarie 1964, inginerul Ghisleri i-a scris părintelui Clemente: "Ca urmare a îndemnului Domniei Voastre, am reușit să intru în legătură cu domnul Brunatto, pe care l-am întâlnit azi la Geneva. Situația e cu adevărat gravă și am impresia că însuși domnul Brunatto nu mai e în stare să oprească acțiunea în forță pe care comitetul, prezidat de el, e hotărât să o întreprindă pentru rezolvarea cazului de la San Giovanni Rotondo. Comitetul se reunește în ziua de 17, luna curentă, pentru a hotărî data prezentării «cărții albe» în fața guvernelor statelor membre ale O.N.U. După părerea mea, domnul Brunatto ar putea eventual să obțină o amânare, în ideea unor tratative imediate privind soluționarea integrală a problemei, în cazul în care s-ar lua imediat o decizie concretă, prin înlocuirea actualului stareț de la San Giovanni Rotondo cu fostul stareț îndrăgit de Padre Pio, și anume părintele Carmelo din Sessano... Am făcut tot ce am putut; Domnia Voastră aveți autoritatea de a hotărî".

Însă era deja prea târziu. Prezentarea "cărții albe" fusese hotărâtă pentru 25 martie. Organizația lui Brunatto trimisese deja cinci sute de invitații pentru reprezentanții multor națiuni, ziariști și autorități ecleziastice. Conferința urma să aibă loc în "Salonul mare" al Hotelului Richmond din Geneva. Fusese trimis un exemplar din "cartea albă" tuturor fețelor bisericești participante la Conciliul Vatican II.

Dar, în ultimul moment, a intervenit o lovitură de teatru care a blocat totul. "Întorcându-mă în Italia la 15 martie", mi-a povestit Giuseppe Pagnossin, "am găsit o scrisoare a judecătorului Alessandri, în care îmi spunea că Padre Pio dăduse ordinul de a fi suspendată conferința de la Geneva. I-am telefonat pe loc lui Brunatto, informându-l. I-am spus: «Îți amintești când am venit la tine, la Paris, în 1961, cu ordinul lui Padre Pio de a te aduce în Italia? Ei bine, acum vin la tine cu un alt mesaj al părintelui: trebuie să oprești totul. Eu nu-mi pun întrebări, așa cum sunt sigur că nu ți le vei pune nici tu».

Brunatto n-a cerut nici o explicație, dar o încurcase rău de tot. Să oprească mecanismul internațional pe care îl pusese în mișcare era o acțiune gigantică. Strângând din dinți și ascunzându-și orgoliul rănit, s-a pus pe treabă. Mai întâi a amânat conferința pentru 2 aprilie, apoi a suspendat-o definitiv. «În calitatea mea de paravan, voi lăsa impresia unei marionete perfecte, și asta e ceea ce merit», mi-a scris. «Dar nu vreau să mă plâng, nu vreau să reproșez nimic, chiar dacă fierb pe dinăuntru: știu că sunt un instrument nedemn și inutil, trebuie să mă supun și să tac».

Dar ce se întâmplase? Am aflat-o doar după moartea lui Padre Pio, când, în 1969, a fost publicat «Memoriul» părintelui Clemente din Santa Maria in Punta. El a scris următoarele: «La 30 ianuarie 1964, cardinalul Ottaviani m-a convocat la Sfântul Oficiu pentru a-mi spune că voința Papei este ca Padre Pio să-și desfășoare activitatea în deplină libertate». Întorcându-se la San Giovanni Rotondo, părintele Clemente a îndepărtat restricțiile disciplinare care îi fuseseră impuse lui Padre Pio după vizita monseniorului Maccari. Din acel moment, prezentarea cărții albe' la Geneva nu-și mai avea rostul»".


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire