SFINŢII

XXII. A DOUA PERSECUŢIE

Capcana "bancherului lui Dumnezeu" - Datorii de miliarde -
"Nu ne atingem de donaţiile binefăcătorilor" - Noi condamnări ale Sfântului Oficiu -
Microfoane în confesional - Acuzaţii infamante - Intervine Papa

În 1952, Padre Pio avea şaizeci şi cinci de ani. De treizeci şi patru, picioarele, mâinile şi coasta lui purtau rănile stigmatelor şi în fiecare zi îl făceau să piardă (potrivit mărturiei profesorului Valdoni) cel puţin o ceaşcă de sânge. În plus, avea de îndurat atacuri cardiace, stări febrile foarte mari. Fizicul lui, extrem de şubrezit, rezista doar mulţumită unei voinţe de fier.

Cea mai mare dorinţă a sa era să se poată odihni, dar ştia că îi va fi imposibil, şi, uneori, nemairezistând la efort, invoca moartea ca pe o eliberare. Din 1917, adică de când fusese trimis la San Giovanni Rotondo, trăise ca un pustnic: nu avusese nici o zi de vacanţă şi ieşise din mănăstire numai pentru a merge la vot. Îşi petrecea zilele între confesional şi îngenunchetor, unde se reculegea în rugăciune şi meditaţie.

Un om de o asemenea înălţime spirituală ar fi trebuit să fie iubit şi respectat de toată lumea. Însă, din motive pe care poate că nimeni nu le va putea explica vreodată, tocmai în ultimii cincisprezece ani de viaţă a fost jignit, umilit, calomniat, judecat şi condamnat în modul cel mai brutal, prin încălcarea celor mai elementare drepturi ale omului. Lunga sa viaţă de sacrificii, suferinţe, stigmatele, convertirile, miracolele fuseseră complet uitate de multă lume; ba chiar unii le atribuiau pur şi simplu puterilor malefice.

Această incredibilă şi absurdă situaţie a fost determinată, după toate probabilităţile, de lăcomia economică. Operele pe care Padre Pio le realizase cu ajutorul fiilor săi spirituali şi al adepţilor săi constituiau un patrimoniu financiar impunător. Numai pentru Casa de Alinare a Suferinţei, aflată încă în construcţie, se cheltuiseră miliarde. În fiecare zi, la San Giovanni Rotondo soseau cadouri pentru operele lui Padre Pio. Contabilitatea, ţinută de diverse persoane, înregistra cifre ameţitoare. În calitate de călugăr, părintele făcuse jurământul de sărăcie şi nu putea dispune de nici o centimă; dar, după cum am văzut, Pius al XII-lea îl dispensase de această obligaţie, pentru a-i permite să administreze personal cadourile pe care binefăcătorii i le trimiteau pentru Casa de Alinare a Suferinţei.

Din păcate, în acea perioadă, Ordinul Capucinilor căzuse într-o ciudată capcană financiară, plănuită de Giambattista Giuffr, care îşi începuse cariera ca funcţionar de bancă la Credito Romagnolo, la Imola, oraşul său natal, şi în câţiva ani devenise faimos în toată Italia, mai ales în mediile religioase şi ecleziastice, unde era numit "bancherul lui Dumnezeu". Celui care îi împrumuta bani, Giuffr îi plătea dobânzi anticipate care variau între treizeci şi sută la sută.

Fraţilor capucini, neobişnuiţi cu probleme de afaceri, acel personaj le apărea ca omul Providenţei. Aveau mănăstirile devastate de război şi n-ar fi putut niciodată să le reconstruiască recurgând la obişnuitele donaţii ale binefăcătorilor; s-au gândit, aşadar, să apeleze la Giuffr pentru a-şi rezolva problemele. Mulţi stareţi de mănăstire le-au ordonat celor mai descurcăreţi dintre subordonaţii lor să strângă donaţii şi împrumuturi de la rude, prieteni, binefăcători şi să i le ducă "bancherului lui Dumnezeu", pentru a încasa imediat dobânzi ridicate.

Existau probleme grave în numeroase mănăstiri din provincia Foggia, iar unii clerici s-au gândit să le rezolve prin "metoda Giuffr". "De ce să nu-i ducem bancherului Providenţei banii pe care îi primeşte Padre Pio?", a spus cineva. Dar călugărul cu stigmate nu avea stimă pentru Giuffr. De mai multe ori îşi exprimase uimirea în legătură cu acel om şi metodele lui ce încălcau toate regulile. A izbucnit un fel de dispută între părinte şi colegii care îl susţineau pe Giuffr.

Nemulţumirea s-a răspândit, criticile s-au extins faţă de modul de viaţă al lui Padre Pio, faţă de contactele sale cu lumea, faţă de presupusele lui calităţi carismatice. Unii au început să pună sub semnul îndoielii totul, să suspecteze totul. Comunitatea religioasă s-a împărţit. Pacea din mănăstire s-a risipit.

Disensiunile au depăşit zidurile mănăstirii şi s-au infiltrat chiar şi printre colaboratorii laici ai lui Padre Pio, mai ales printre cei care lucrau la proiectul Casei de Alinare a Suferinţei. Au intervenit ziarele. Dintr-un exces de zel, care uneori sfârşea în fanatism, veştile au fost exagerate. După cum era de prevăzut, au fost obligaţi să intervină superiorii şi autorităţile ecleziastice.

În decembrie 1951, sosesc la San Giovanni Rotondo, pentru a examina situaţia, doi prelaţi de la Sfântul Oficiu: monseniorul Giovanni Pepe şi abatele Emanuele Caronti, şi pleacă exact la 31 decembrie. La 16 ianuarie 1952, responsabilul comunităţii de Capucini este informat de Sfântul Oficiu că la San Giovanni Rotondo s-au constatat "numeroase nereguli". Ca urmare a somaţiei tribunalului ecleziastic, clericii de la San Giovanni Rotondo au primit ordinul de "a nu favoriza pelerinajele şi de a nu difuza scrierile şi imaginile lui Padre Pio".

La 30 iulie, un decret al Sfântului Oficiu, publicat în "L'Osservatore Romano", punea la index opt publicaţii despre Padre Pio. La 6 august 1953, a fost trimis un nou conducător religios pentru provincia Foggia, unde era Padre Pio. De obicei, această funcţie îi este încredinţată unui cleric din aceeaşi jurisdicţie; dar, ca pedeapsă, de data aceasta a fost ales un străin, părintele Teofilo, din provincia Toscana.

În august 1958, a fost declarat falimentul lui Giambattista Giuffr. Toţi cei care l-au împrumutat pe "bancherul lui Dumnezeu" au rămas cu buzele umflate. Cei mai păgubiţi au fost călugării. Câţi bani au pierdut în acel dezastru, e greu de stabilit. Oricum, a fost vorba de multe miliarde. Conducătorul ordinului, într-un referat confidenţial, a scris: "Am fost obligaţi să plătim o sumă enormă, drept care am fost aproape ruinaţi, la marginea dezastrului economic". Sfântul Scaun a poruncit să fie restituiţi toţi banii celor escrocaţi. Papa a înfiinţat o comisie de cardinali care să se ocupe de situaţie şi să atenueze într-un fel scandalul care izbucnise.

Pentru a-şi plăti datoriile către creditori, stareţii din diverse mănăstiri au încercat să strângă bani de oriunde. Încasările pentru ctitoria lui Padre Pio au început să redevină obiect de interes. De data aceasta, au fost chiar superiorii ierarhici cei care i-au cerut lui Padre Pio să le dea banii, dar el a răspuns că n-o poate face, întrucât nu-i aparţin lui.

Acest al doilea refuz a făcut să sporească disensiunile şi duşmăniile. Împotriva lui Padre Pio au fost pronunţate noi acuzaţii, au fost inventate noi calomnii. Pentru a-l doborî, cei mai fanatici au ajuns chiar să comită unul din păcatele cele mai grave ale moralei catolice: încălcarea tainei spovedaniei. A menţine această taină, din partea duhovnicului, ca şi din partea celor ce o cunosc, este o obligaţie extrem de importantă, care nu poate fi anulată de nimic. Unii colegi ai lui Padre Pio au instalat un aparat de înregistrare în chilia călugărului şi unul în confesional, cu scopul de a strânge dovezi împotriva lui şi a adepţilor săi.

Au fost înregistrate astfel unele spovedanii care au fost apoi ascultate la Roma.

În primăvara anului 1960, câţiva străini au observat că în confesionalul lui Padre Pio se întâmplă ceva ciudat. Înainte de sosirea capucinului pentru a asculta spovedaniile, apăreau doi călugări cu îndeletniciri misterioase, puneau un fir în priză şi îndată se auzea un fâşâit ciudat. Nimeni nu se gândea la un casetofon. Când Padre Pio se îndepărta la sfârşitul spovedaniei, reapăreau cei doi călugări misterioşi şi scoteau firul din priză.

Primul care a descoperit casetofoanele şi a denunţat situaţia a fost însuşi Padre Pio, care l-a convocat la San Giovanni Rotondo pe episcopul de Manfredonia, monseniorul Andrea Cesarano şi cu lacrimi în ochi i-a spus, arătându-i microfoanele ascunse în chilia lui: "Vezi ce-mi fac fraţii mei?"

Padre Pio a denunţat această nelegiuire şi în faţa unor colaboratori şi fii spirituali ai săi. Judecătorului Curţii de Apel de la Florenţa, Giovangualberto Alessandri, i-a înmânat briceagul cu care el însuşi tăiase firele microfoanelor, iar lama păstra încă semnele scurt-circuitului.

Afacerea microfoanelor din confesionalul lui Padre Pio a fost relatată pe larg în ziare. "L'Osservatore Romano" a intervenit cu o dezminţire, definind ştirea drept "scandaloasă, falsă şi calomnioasă". Dar zelul organului de presă vatican n-a făcut decât să provoace reacţia prietenilor lui Padre Pio, care au publicat probe zdrobitoare, inclusiv corespondenţa dintre făptaşi, cu dispoziţiile privind executarea josnicului proiect.

Cu materialul strâns din înregistrările realizate în chilia şi în confesionalul lui Padre Pio a fost pregătit un dosar gros de acuzaţii împotriva călugărului şi a colaboratorilor săi, şi totul i-a fost prezentat Papei Ioan al XXIII-lea.

În vara anului 1960, arhiepiscopul de Manfredonia, monseniorul Andrea Cesarano, a fost convocat pe neaşteptate, telegrafic, la Vatican. La nouă seara, a fost primit în audienţă de Papa Ioan al XXIII-lea, care avea pe masă un amplu raport cu privire la Padre Pio. Papa a început să-l răsfoiască şi să-l comenteze. Monseniorul Cesarano era superiorul ecleziastic al lui Padre Pio şi un vechi prieten al lui. Acuzaţiile din acel raport erau extrem de grave. Părintelui i se reproşa că este un prost administrator al Casei de Alinare a Suferinţei, că se află sub influenţa unui grup de fanatici, dar mai ales că este imoral. Aceasta din urmă era acuzaţia cea mai odioasă. Padre Pio, care avea şaptezeci şi trei de ani, era acuzat că întreţine relaţii sexuale cu unele femei în timpul spovedaniei.

Ascultând acele calomnii infame, monseniorului Cesarano i-au dat lacrimile. I-a explicat Papei că Padre Pio, atunci când coboară să stea de vorbă cu vreun musafir, merge într-o chilioară care se deschide spre camera de oaspeţi printr-o ferestruică de cincizeci pe şaptezeci de centimetri. Între el şi musafir se află un zid gros.

Că acuzaţiile incluse în acel dosar erau foarte grave mi-a fost confirmat şi de către Giuseppe Siri, în cursul unui interviu despre Padre Pio. Printre altele, ilustrul cardinal mi-a spus: "L-am apărat luni de zile pe Padre Pio în faţa lui Ioan al XXIII-lea. Vorbeam despre el la fiecare întâlnire. Pe atunci, aveam multe însărcinări şi eram primit adeseori la Papă. De fiecare dată, discursul se încheia cu problema Padre Pio. Papa, un om foarte cumsecade, un adevărat sfânt, era îngrijorat şi uimit de toate câte i se raportaseră. Până la urmă, s-a convins că bietul călugăr era străin de obiectul acelor acuzaţii, dar situaţia globală pretindea oricum o clarificare".

Aceasta era şi dorinţa superiorilor capucini.

La 10 aprilie 1960, superiorul general al Ordinului, părintele Clemente din Milwaukee, i-a trimis Papei Ioan al XXIII-lea o scrisoare "implorând" efectuarea unei "inspecţii apostolice la Padre Pio". La 30 aprilie, într-o audienţă acordată superiorului general şi colaboratorilor săi, Papa Ioan al XXIII-lea a "aprobat" cererile. La 22 iulie 1960, Sfântul Oficiu i-a încredinţat delicata sarcină monseniorului Carlo Maccari, secretar al vicariatului din Roma. Prelatul s-a confruntat cu una din cele mai încurcate situaţii de care s-a ocupat vreodată. Înainte de a pleca la San Giovanni Rotondo, a organizat o şedinţă la vârf, în cadrul curiei generale a Capucinilor, care s-a prelungit timp de patru ore.

Inspecţia monseniorului Maccari a început la 29 iulie 1960 şi s-a încheiat la 10 octombrie în acelaşi an. Comportamentul inspectorului a fost rece şi sever faţă de călugăr. După toate probabilităţile, îşi pregătise convingerea că acuzaţiile nu erau lipsite de temei. În acele zile, se împlineau cincizeci de ani de la hirotonirea lui Padre Pio. Prietenii îi pregăteau o sărbătoare impresionantă. Monseniorul Maccari a dat ordin să fie totul suspendat. A fost de asemenea suspendată publicarea unui număr festiv pe care revista "Casa de Alinare a Suferinţei" îl pregătise în mod special. Nu a avut loc nici un discurs de cinstire.

La sfârşitul inspecţiei, monseniorul Maccari a luat câteva măsuri aprobate de Sfântul Oficiu. Lui Padre Pio i se interzicea să celebreze căsătorii, botezuri, să aibă contact direct cu credincioşii, să spovedească anumiţi oameni. Nu trebuia să prelungească mai mult de o jumătate de oră celebrarea Liturghiei şi nu-i putea reţine pe credincioşi în confesional mai mult de trei minute.

Hotărârile inspectorului au afectat şi mănăstirea San Giovanni Rotondo, care a trecut în subordinea directă a Sfântului Oficiu, iar unii călugări, prieteni ai lui Padre Pio, ca pedeapsă, au fost îndepărtaţi chiar şi din provincia Foggia.

Până la urmă, lui Padre Pio i s-a luat şi Casa de Alinare a Suferinţei, el fiind obligat, prin invocarea disciplinei clericale, să renunţe printr-un gir în alb la acţiunile Casei, care au fost depozitate la banca vaticană IOR.

Scrisoarea Sfântului Oficiu care conţinea aceste hotărâri se încheia cu fraze foarte dure: "Padre Pio să fie invitat să se supună acestor reguli, în virtutea disciplinei călugăreşti, şi, în cazul unei regretabile lipse de smerenie, să nu fie exclusă recurgerea la pedepsele canonice". La un asemenea ton ameninţător nu se recurge de obicei în birocraţia ecleziastică; în general, el este folosit doar faţă de rebelii care au recidivat în păcatul lor. Întrebuinţându-l faţă de Padre Pio, Sfântul Oficiu dovedea că este convins de acuzaţiile care îi fuseseră aduse fratelui cu stigmate.