SFINŢII

XXI. PADRE PIO ÎNTRE PRIETENI

"L-am văzut plângând cu disperare pentru moartea unui prieten" -
"Eu asist la Liturghie, de casă ai tu grijă" - Când nu putea vorbi de emoţie -
"Canapone, mi-am pierdut tabachera" - "Haide, Beniamino, cântă-mi «Mamma»" -
"Sunt vândut pe câteva centime"

În privinţa lui Padre Pio, tendinţa este de a se pune în evidenţă caracterul lui ursuz, răspunsurile dure, severitatea sa în faţa păcătoşilor, intransigenţa principiilor, dar acestea reprezintă doar un aspect al personalităţii lui. Părintele avea un suflet foarte bun, o afectivitate excepţională, un dar blînd al iubirii.

"Am avut norocul de a mă bucura de prietenia sa timp de peste douăzeci de ani şi pot spune că n-am cunoscut om mai tandru", mi-a spus Giovanni Gigliozzi, ziarist şi scriitor, autor de texte teatrale şi creator de reviste, una din cele mai populare voci ale radioului, unde lucrează de patruzeci de ani. Responsabil al unei structuri de emisiuni de pe Programul Doi (Seconda Rete) al radioului, a creat şi a condus multe emisiuni de mare popularitate şi succes, ca "Aici radio due", "În direct de la Caff Greco" etc.

"Am fost primul care am transmis vocea lui Padre Pio la radio", mi-a povestit Gigliozzi. "Într-o zi, am participat la emisiunea pentru bolnavi «Infirmeria Radio», care cu acel prilej se transmitea în direct de la Casa de Alinare a Suferinţei. Am reuşit să mă apropii de părinte, la poarta mănăstirii, şi să-l conving să spună ceva la microfon. Câteva fraze; o rugăciune, dar vocea lui a făcut senzaţie printre ascultători, care mi-au telefonat apoi chiar şi din străinătate".

De peste treizeci de ani, Gigliozzi e directorul responsabil al revistei bilunare intitulate "Casa de Alinare a Suferinţei" şi publică veşti şi evenimente referitoare la spitalul capucinului. "Padre Pio în persoană mi-a încredinţat această funcţie, în 1947, tocmai când am început să-l frecventez", spune Gigliozzi. "Începuseră de puţin timp lucrările pentru marele spital. Mulţi prieteni şi adepţi ai săi trimiteau cadouri, iar în scrisori cereau veşti despre situaţia construcţiei. Părintele instituise un birou de corespondenţă, pentru a răspunde tuturor cererilor, dar era o sarcină dificilă, pentru că în fiecare zi veneau tot mai multe scrisori. Atunci, s-a gândit la o mică revistă, tipărită periodic. Întrucât eram ziarist, mi-a cerut s-o conduc. Îmi păstrez şi azi postul, chiar dacă e doar onorific, pentru că revista nu mai are nevoie de mine".

Giovanni Gigliozzi l-a cunoscut pe Padre Pio printr-o serie de coincidenţe destul de ciudate. "Am auzit vorbindu-se pentru prima dată despre acest călugăr extraordinar imediat după război", povesteşte el, "mai ales de la un prieten, Carlo Trabucco, ziarist ca şi mine. El scria critică teatrală în «Popolo», eu în «Avanti!». Ne întâlneam la premierele diverselor spectacole şi, întrucât Trabucco îl cunoştea bine pe părinte, vorbea despre el cu un entuziasm care mie mi se părea cam exagerat. Reacţia mea era de indiferenţă şi suspiciune, mai ales atunci când prietenul îmi povestea despre anumite fenomene, ca parfumul lui Padre Pio, pe care mulţi ziceau că-l simt şi departe de persoana lui.

La un moment dat, însă, am început să păţesc şi eu asemenea lucruri ciudate. Pe neaşteptate, simţeam un intens parfum de violete, în locuri neaşteptate, unde era imposibil să existe aşa ceva. Gândul îmi zbura la Padre Pio, dar mă enervam, îmi spuneam că sunt victima unor halucinaţii.

Într-o zi, fenomenul s-a produs în timp ce eram în vacanţă cu soţia mea, la Francavilla a Mare, în Abruzzo. Mă dusesem la gară să trimit o scrisoare expres şi în acel loc, care de obicei numai parfumat nu este, am simţit inconfundabila aromă de violete. În timp ce meditam asupra faptului, soţia mea a spus: «Dar de unde vine acest parfum?». «Îl simţi şi tu?», am exclamat uimit. Atunci i-am povestit despre Padre Pio, despre discuţiile cu Trabucco şi despre acel parfum care mă urmărea de câtva timp. «Dacă aş fi în locul tău», a spus soţia mea, «m-aş duce imediat la San Giovanni Rotondo».

A doua zi, am pornit la drum. Când am ajuns în faţa lui, părintele mi-a spus: «Ah, iată-l pe eroul nostru: ne-a trebuit ceva timp până să-l aducem încoace». În aceeaşi zi, am avut posibilitatea să stau de vorbă cu el, iar de atunci viaţa mea s-a schimbat".

Gigliozzi a devenit un vizitator frecvent la San Giovanni Rotondo. După ce a fost numit director al gazetei publicate de Casa de Alinare a Suferinţei, se întâlnea cu Padre Pio şi din motive de lucru. A avut posibilitatea să-i cunoască prietenii, să vadă cum se poartă cu ei, să audă cu câtă afecţiune vorbeşte despre ei şi să constate cu câtă atenţie se interesează de problemele lor. Mărturia sa e foarte preţioasă pentru a-l cunoaşte pe Padre Pio în particular, departe de mulţime.

"Atunci când părintele se apropia de un om, îl transforma", povesteşte Gigliozzi. "Pentru a-şi realiza proiectele, nu alegea somităţi ale ştiinţei sau lume pioasă, ci oameni obişnuiţi, adesea marginalizaţi. Cei mai apropiaţi colaboratori ai lui pentru construirea Casei de Alinare a Suferinţei au fost doctorul Guglielmo Sanguinetti, medic pensionar; doctorul Mario Sanvico, veterinar; doctorul Carlo Kiswarday, farmacist, şi Angiolino Lupi, un simplu muncitor cu doar cinci clase primare.

Doctorul Sanguinetti era un toscan care îi ura pe popi, mason şi ateu. După ce-şi făcuse mulţi ani la rând meseria în Borgo San Lorenzo, la Florenţa, mai ales ca medic la spitalul feroviarilor, s-a retras la pensie. În 1940, a fost de acord să vină la San Giovanni Rotondo împreună cu soţia lui, care voia să-l cunoască pe Padre Pio. Sanguinetti nici nu voia să audă de călugăr şi a precizat că face drumul doar în simpla calitate de «şofer al nevestei».

A doua zi după sosirea la mănăstire, Sanguinetti a mers alături de soţie la Liturghia celebrată de părinte, iar apoi a mers în sacristie, cu ceilalţi bărbaţi, curios să-l vadă de aproape pe acel călugăr despre care se spuneau atâtea. Atunci când Padre Pio s-a întors spre grupul de persoane care aşteptau să-l salute, şi-a aţintit ochii asupra medicului toscan şi l-a chemat pe nume, de parcă l-ar fi cunoscut din totdeauna. I-a spus: «Tu trebuie să vii aici, să mă ajuţi în construirea unui mare spital». Doctorul Sanguinetti a început să râdă, dar a rămas foarte impresionat de faptul că părintele l-a chemat pe nume. «Cine i-o fi vorbit despre mine?», se întreba neliniştit.

Soţii Sanguinetti voiau să rămână la San Giovanni Rotondo doar câteva zile, dar medicul nu se hotăra nicicum să plece. L-a revăzut de câteva ori pe Padre Pio, care la un moment dat a revenit asupra subiectului cu spitalul. «Vinde-ţi mărunţişurile de la Florenţa şi vino să locuieşti aici, lângă mine», i-a spus. «Imposibil», a răspuns Sanguinetti. «Am ieşit la pensie şi n-am economii să-mi construiesc în acest sat o casă ». «Tu ai o hârtie care îţi va rezolva în curând problemele», a declarat sentenţios părintele.

Sanguinetti s-a întors la Florenţa. Continua să se gândească la cuvintele auzite, fără a reuşi să le dea vreun sens. Într-o zi, i s-a comunicat faptul că a câştigat un mare premiu. De mult timp avea bonuri de tezaur şi, în acele zile, ca urmare a unei extrageri, cu unul din bonuri câştigase o sumă însemnată. Atunci a înţeles vorbele lui Padre Pio şi a hotărât să se mute la San Giovanni Rotondo.

Cu banii primiţi, şi-a construit o mică vilă şi a devenit mâna dreaptă a lui Padre Pio în proiectul clinicii. Părintele ţinea foarte mult la Sanguinetti, îl considera un frate. Când medicul a murit, Padre Pio a plâns ca un copil.

Am aflat vestea cea tristă la Roma şi am plecat imediat la San Giovanni Rotondo. Ajungând la mănăstire, am pornit pe trepte spre chilia lui Padre Pio, dar m-am oprit îndată: el era la jumătatea scărilor, sprijinit de un mare crucifix de lemn. Hohotele îi zguduiau puternic umerii. Fără să vreau, am asistat la o scenă cutremurătoare. Printre lacrimi, Padre Pio a rostit aceste incredibile cuvinte: «Isuse, dacă mi-ai fi spus că moare, eu ţi l-aş fi smuls». E o frază cumplită, care demonstrează cât de aproape se simţea Padre Pio de Isus şi câtă iubire avea pentru prietenul său.

Doctorul Sanguinetti mi-a povestit următorul episod, la care asistase personal. Într-o zi a sosit la San Giovanni Rotondo o femeie cu o valiză de plastic şi s-a aşezat la rând cu celelalte femei pentru a se spovedi. Venindu-i rândul, a deschis valiza în faţa părintelui şi a izbucnit în plâns. Înfăşurat în haine vechi, înăuntru era cadavrul unui copil de vreo şase luni. Femeia făcuse drumul la San Giovanni Rotondo cu băieţelul bolnav, în speranţa că Padre Pio îl va însănătoşi. Dar, pe tren, micuţul murise. Femeia, disperată, însă cu o imensă credinţă, îl ascunsese în valiză şi îşi continuase călătoria. Doctorul Sanguinetti îmi spunea că dacă ar fi fost lăsat în valiză încă trăind, cu siguranţă ar fi murit sufocat. Deci, când i-a fost prezentat lui Padre Pio, era în mod cert un cadavru.

În timp ce femeia urla de durere, părintele a luat trupşorul în braţe şi s-a rugat câteva clipe. Apoi, întorcându-se spre mamă, pe un ton brutal i-a spus: «De ce ţipi în halul ăsta? Nu vezi că băiatul tău doarme?» Femeia şi-a privit copilul şi a văzut că respiră liniştit.

Soţia doctorului Sanguinetti, doamna Emilia, mi-a povestit o altă întâmplare pe care o trăise. La San Giovanni Rotondo, ea trăia într-o mică vilă din prefabricate, cu duşumea de lemn. Sub bucătărie, într-un fel de pivniţă, doctorul amenajase un cabinet unde consulta bolnavii. În fiecare zi, ea şi soţul ei mergeau la Liturghia pe care părintele o celebra în zori. Într-o dimineaţă, pe când se aflau deja în biserică, doamna Emilia şi-a amintit că n-a închis robinetul de apă în bucătărie. Nu era chiar sigură, dar dacă într-adevăr l-ar fi lăsat deschis, s-ar fi întâmplat un dezastru. Chiuveta avea scurgerea înfundată, iar apa, revărsându-se, ar fi inundat bucătăria, s-ar fi infiltrat în duşumea şi s-ar fi scurs în cabinetul soţului, distrugând tot ceea ce era înăuntru. Ce să facă? Să asiste la Liturghie, sau să alerge acasă pentru a verifica? Adresându-i-se în gând lui Padre Pio, care slujea la altar, i-a spus: «Eu asist la Liturghie, de robinet să ai tu grijă». După slujbă, a fugit acasă. Doar atunci când a intrat în bucătărie, apa a început să se reverse cu putere: robinetul rămăsese deschis, dar în absenţa ei nu se vărsase nici măcar un strop de apă".

Un alt laic care se putea apropia cu uşurinţă de Padre Pio în viaţa particulară era Giuseppe Canaponi, feroviarul toscan convertit şi vindecat de părinte în 1948. «Toate clipele libere le petreceam la San Giovanni Rotondo", mi-a povestit Canaponi. "Eram fericit doar în preajma lui. Mai mult decât cel ce m-a vindecat, era pentru mine ca adevăratul meu tată. Simţeam că mă iubeşte. Uneori, îmi încredinţa sarcini foarte delicate, care îmi dădeau de înţeles câtă încredere are în mine. Eram unul din foarte puţinii oameni care puteam urca în chilia lui fără a cere voie de la nimeni. Mergeam la el în vizită la orice oră, iar el mă primea mereu zâmbitor. În glumă, îmi spunea «Canapone, mare duce de Toscana».

După ce s-a întins vestea vindecării mele, asociaţii, comunităţi parohiale, cercuri catolice, confraternităţi şi chiar universităţi mă invitau să povestesc cu gura mea întâmplarea miraculoasă. Nu numai în Italia, ci şi în străinătate. Eu nu ştiam ce să fac. I-am cerut un sfat lui Padre Pio. «Pot să povestesc cu toată sinceritatea ce s-a întâmplat, sau trebuie să tac?», l-am întrebat. El a rămas câteva clipe în linişte, cu ochii în pământ. Apoi şi-a aşezat mâinile pe umerii mei şi, fixându-mă cu intensitate, a spus: «Trebuie s-o faci. Eu nu pot spune nimic, dar tu da: trebuie să depui mărturie despre bunătatea şi măreţia Domnului nostru». Astfel am început să cutreier lumea. Am mers la diferite popoare europene şi chiar în America. Peste tot, după ce ascultau ceea ce mi s-a întâmplat, oamenii îmi cereau să le vorbesc despre Padre Pio şi nu se mai săturau ascultându-mă.

Când mă întorceam din acele călătorii, mergeam la San Giovanni Rotondo. Aveam o mulţime de oameni pe care trebuia să i-i recomand părintelui: bolnavi, cazuri disperate, situaţii dramatice. El asculta răbdător, cerea informaţii mai detaliate, participa la suferinţa tuturor.

E adevărat că uneori părintele ridica vocea în faţa păcătoşilor şi îi certa, dar o făcea cu un scop precis: să obţină convertirea lor. Padre Pio avea un suflet extrem de sensibil. Când îi vorbeam despre bolnavi, despre oamenii aflaţi în suferinţă, ochii i se umpleau de lacrimi. Uneori, se emoţiona atât de mult încât nu mai reuşea să scoată nici un cuvânt. Pentru a-şi ascunde sentimentele, se închidea în el însuşi, până la a părea ursuz. Dar era numai o atitudine de protecţie.

Padre Pio ştia să fie şi un mare glumeţ. Avea un deosebit simţ al replicii. A existat o perioadă în care, profitând de concediu, m-am mutat la San Giovanni Rotondo şi eram mereu la mănăstire. Văzându-mă tot timpul, Padre Pio a spus: «Vai, Canapone, Canapone, mi-am greşit cariera». Am rămas înţepenit, pentru că nu ştiam ce vrea să zică. Zâmbind, părintele a continuat: «În loc de călugăr, trebuia să mă fac feroviar, atunci m-aş fi odihnit tot timpul, ca tine».

În iarna anului 1954, într-o seară, am ajuns la San Giovanni Rotondo în toiul furtunii. Era foarte frig şi eram răcit. Probabil aveam şi febră. Aveam probleme mai ales cu gâtul, pentru că mi se tăiase vocea. Am urcat în chilia lui Padre Pio şi l-am găsit împreună cu stareţul mănăstirii, părintele Carmelo Durante. I-am salutat în şoaptă. Padre Pio m-a privit îngrijorat. «Ce-ai păţit?». Apoi, atingându-mi hainele: «Dar eşti ud leoarcă, bietul de tine». Întorcându-se spre părintele stareţ, a spus: «Ia vezi dacă n-avem ceva să punem pe el, ca să se încălzească». Stareţul nu ştia ce să facă. Şi-a ridicat braţele, ca pentru a spune: «Ce să-i dau?»

Atunci, Padre Pio a început să caute prin camera lui. După uşă a găsit un fular mare, de culoare maro. L-a luat şi, zâmbind, a spus: «Ai noroc. E aproape nou, l-am purtat numai de câteva ori». Mi l-a înfăşurat în jurul gâtului. Era un fular foarte lung: îmi acoperea umerii şi cobora de-a lungul trupului, până la genunchi. În timp ce Padre Pio îmi punea fularul, m-am simţit cotropit de o toropeală dulce. «Mă simt mai bine», am spus, iar din gât mi-a ieşit o voce perfect normală: afonia dispăruse. «Ai văzut că e mai bine la căldură?», a zis Padre Pio.

În seara aceea, m-am întors la pensiune cu fularul părintelui şi am continuat să-l port şi în zilele următoare. Înainte de a pleca în Toscana, m-am dus să i-l dau înapoi, dar el mi-a zis să-l păstrez. A fost un cadou minunat.

Cu alt prilej, părintele mi-a dăruit un rozariu. Ca toate obiectele atinse de mâinile sale, şi acesta avea un parfum minunat şi, după douăzeci de ani, îl mai păstrează încă. Apoi mi-a dăruit un crucifix, o iconiţă având câteva fraze scrise cu mâna lui şi multe alte mărunţişuri.

Într-o zi, eram îngenuncheat în biserică, în spatele altarului, unde Padre Pio se oprea pentru a se ruga. Eram în faţa lui, pe partea opusă. Am văzut că se scotoceşte insistent prin buzunare. Apoi s-a ridicat. Atunci m-am apropiat şi l-am întrebat: «Aveţi nevoie de ceva?». «Vai, Canapone, mi-am pierdut totul», a zis, «mi-am pierdut tabachera şi chiar şi batista. Poate că le-am uitat în cameră». «Mă duc să le aduc», i-am răspuns. «Staţi aici. Până atunci, dacă vreţi, vă pot împrumuta batista mea: e nouă».

Ştiam că adeseori îşi foloseşte batista pentru a tampona sângele care îi curgea din rana de la coastă. Padre Pio a primit-o şi am văzut că şi-a strecurat-o sub sutană, în partea stângă. Mai târziu, mi-a fost dată înapoi, spălată şi călcată: dar au rămas urmele petelor de sânge.

La San Giovanni Rotondo, încercam să dau o mână de ajutor. Întrucât eram electrician, umblam prin mănăstire să repar prize, mufe, întrerupătoare. Asta-i plăcea lui Padre Pio. Spre seară, îl însoţeam în grădină sau pe verandă. Era momentul lui de relaxare. Stătea aşezat sau uneori se plimba. Puţini oameni aveau voie să rămână cu el. Printre ei, se aflau uneori actorul Carlo Campanini, tenorul Beniamino Gigli, savantul Enrico Medi, profesorul Pietro Valdoni, primarul din San Giovanni Rotondo, plutonierul de jandarmi şi încă vreo câţiva. Părintele vorbea, spunea glume, îşi amintea episoade din viaţa lui.

Odată a povestit că s-a înfuriat împotriva celor care făceau speculă pe socoteala lui. «Măcar de m-ar vinde la un preţ mai bun», a spus zâmbind. «Dar mă vând pe nimic. Într-o zi, să fi fost prin 1922 sau 23, am auzit strigându-se sub geamuri: 'De vânzare Padre Pio pe douăzeci de centime'. Am ieşit la geam şi am văzut un flăcău care flutura o poză de-a mea. Indignat, i-am strigat: 'Nemernicule, îţi arăt eu ţie să mă vinzi numai cu douăzeci de centime'. Flăcăul, înspăimântat, a zbughit-o din loc».

Cu Enrico Medi, părintele vorbea despre ştiinţă, despre frumuseţea lumii create. Când era Gigli, înainte de a se retrage în chilie, Padre Pio spunea mereu: «Haide, Beniamino, cântă-mi 'Mamma'». Tenorul se ridica în picioare şi începea cântecul, dar nu reuşea niciodată să-l termine, pentru că la un moment dat părintele, copleşit de emoţie, izbucnea în plâns, se ridica şi mergea în chilie.

Odată, în primele ore de după-masă ale unei zile de vară, m-am aşezat în pragul porţii mănăstirii, aşteptând ora la care se deschide din nou. Ştiam că portarul merge să se odihnească până pe la ora 15. La un moment dat, am auzit paşi. «E portarul», m-am gândit şi m-am pregătit să intru. Poarta s-a deschis şi era Padre Pio. «Ce faci aici?», m-a întrebat. «Aşteptam să-mi deschidă cineva poarta ca să vin la dumneavoastră», i-am răspuns. Iar el: «Vai, n-am văzut încă nici unul din burdufurile acelea negre». Am râs de gluma lui şi a râs şi el. Apoi am zis: «Părinte, e multă lume afară care aşteaptă binecuvântarea dumneavoastră: pot merge să deschid biserica?». Iar el: «Tu ce părere ai? Dar bineînţeles, du-te şi deschide».

Lumea a intrat în biserică şi s-a dispus în jurul părintelui. Toţi încercau să se apropie de el pentru a-i săruta mâna sau a-i spune ceva. În grup era o femeie foarte înaltă şi destul de gălăgioasă care, cu voce puternică, tot spunea: «Părinte, rugaţi-vă pentru mine, m-a părăsit bărbatul». Repeta mereu fraza pe un ton plângăcios şi isteric, care te călca pe nervi. Nu avea pic de respect pentru ceilalţi şi pentru locul sfânt. La un moment dat, Padre Pio şi-a înălţat ochii spre femeie. După ce a fulgerat-o cu una din privirile sale înfiorătoare, i-a spus: «Dacă ai fi fost cumsecade, nu te-ar fi părăsit bărbatul». Femeia a amuţit şi a ieşit imediat din biserică.

Atunci când era ursuz, Padre Pio avea totdeauna un motiv. Cunoştea psihologia şi mentalitatea fiecărui om ce îi stătea în faţă. Citea în mintea şi în inima lor şi ştia cum să se comporte cu fiecare în parte, în folosul sufletului lor.

Odată, Carlo Campanini a convins-o pe o prietenă a lui, actriţă, să meargă la Padre Pio. Această actriţă, foarte cunoscută, era curioasă de fenomenele care aveau loc în jurul părintelui, dar nu se gândea la sufletul ei. A ajuns la San Giovanni Rotondo, s-a cazat la un hotel şi l-a informat pe Campanini, crezând că el poate să i-o prezinte lui Padre Pio. Dar Campanini i-a spus că la San Giovanni Rotondo nu era nevoie de recomandări. Pentru a te apropia de părinte, trebuia să mergi în biserică şi să te spovedeşti. Actriţa a încercat să se travestească. Şi-a luat nişte ochelari fumurii, a intrat în biserică şi s-a aşezat la coadă pentru spovedanie. Când i-a venit rândul, a îngenuncheat în confesional, dar a rămas doar câteva clipe.

Ce anume îi va fi spus Padre Pio nu se ştie. Actriţa a fost văzută ridicându-se tulburată şi fugind afară. Campanini a ajuns-o din urmă la hotel şi a găsit-o furioasă la culme. Plângea de mânie, înjurându-l pe Padre Pio. "Ăsta nu-i sfânt: e un ţărănoi, un necioplit, m-a gonit fără nici o delicateţe», protesta. Campanini a încercat s-o consoleze, dar actriţa n-a vrut să asculte nimic. «Pleacă de aici», spunea, «nu vreau să mai aud nimic despre acel călugăr şi nici pe tine nu vreau să te mai văd».

A plecat la Roma. O săptămână mai târziu, pe când eu şi Campanini mai eram încă la San Giovanni Rotondo, actriţa a telefonat disperată. «Nu mai pot dormi noaptea», i-a spus lui Campanini. «Padre Pio mă persecută, îl văd peste tot, simt că nu mai pot trăi în pace dacă nu vorbesc cu el». S-a întors la San Giovanni Rotondo, iar de data aceasta întâlnirea cu părintele a fost cu totul diferită. Padre Pio îşi atinsese scopul. Femeia nu mai venise din curiozitate, acum se gândea doar la sufletul ei. S-a spovedit, s-a împărtăşit, iar apoi s-a întors de multe alte ori.

În afară de mine, părintele ţinea mult şi la familia mea, a continuat Canaponi. Când mergeam în vizită, întâi mă întreba de soţia mea şi copii. El le-a dat Prima Împărtăşanie copiilor mei: mai întâi lui Augusto, apoi lui Maria Pia. Fetiţa era foarte jucăuşă. În copilărie, nu voia niciodată să meargă la biserică pentru rugăciune. Avea mare încredere în Padre Pio şi de câte ori mergeam la San Giovanni Rotondo, alerga spre el de parcă îi era vreun unchi. El o prindea în braţe şi se jucau: «Trebuie s-o certaţi», ziceam eu. «Nu vrea să meargă la biserică, nu vrea să spună rugăciunea, e foarte răsfăţată». «Ba nu, e un copil bun», răspundea zâmbind Padre Pio. O asculta din catehism şi o învăţa scurte rugăciuni.

În 1963, am simţit deodată dorinţa de a mă ruga pentru părinţii lui Padre Pio. Nu ştiu din ce motiv, dar mi se părea că fac ceva pe placul părintelui, rugându-mă pentru morţii lui dragi, şi în fiecare zi, timp de câteva săptămîni, am spus în mod deosebit rugăciuni în acest scop. Apoi am renunţat.

Ulterior, m-am întors la San Giovanni Rotondo şi am mers, ca totdeauna, să mă spovedesc la părinte. Uitasem între timp de părinţii lui. Dar înainte de a-mi începe spovedania, Padre Pio mi-a spus: «Canapone, îţi mulţumesc foarte mult». «De ce?», l-am întrebat. «Pentru rugăciunile pe care le-ai spus pentru părinţii mei».

Am fost aproape de Padre Pio şi în momentele cele mai urâte ale vieţii sale, când a fost izolat şi nu putea să-i întâlnească pe credincioşi. Mergeam la el în vizită şi îl găseam mereu foarte trist. Într-o duminică, privind din mănăstire la piaţa din faţa bisericii, care era complet pustie, am spus: «Mai demult, acea piaţă era plină de maşini. Se vedeau numere din toate provinciile italiene. Acum nu e nimeni, nici măcar maşinile cu număr de Foggia». El a privit în linişte, apoi a spus: «Mulţumesc lui Dumnezeu, totdeauna am avut de lucru. Mai demult spovedeam, acum îmi spun rugăciunile. Facă-se mereu voia Domnului»".