SFINŢII

II. "VREAU SĂ DEVIN UN CĂLUGĂR CU BARBĂ"

"Dacă vei fi cuminte, te vei face călugăr" - A început şcoala la zece ani -
Astfel s-a născut vocaţia sa - "Îi face curte unei fete" -
Marea durere de a-şi părăsi familia.

La 27 septembrie 1899, Francesco Forgione a primit taina Mirului la Pietrelcina, din partea episcopului din Benevento, monseniorul Donato Maria dell'Olio. Avea doisprezece ani. Nu se ştie dacă în aceeaşi zi a primit şi Prima Împărtăşanie, dar cu siguranţă a fost în acelaşi an, pentru că nici un copil nu era admis la Prima Împărtăşanie înainte de a împlini unsprezece ani. De mai multe ori, însoţit de bunic, Francesco mersese la paroh să-i ceară să primească Euharistia, dar parohul, deşi dându-şi seama că băiatul e pregătit, nu a vrut să încalce tradiţia.

Grazio Forgione, tatăl lui Francesco, era analfabet, dar nu voia ca şi copiii lui să crească neşcoliţi ca el. Încercase să-l trimită la şcoală pe primul născut, Michele, dar fără rezultat. Când s-a hotărât să-l dea la şcoală pe Francesco, îi repeta: "Dacă vei învăţa bine, vei ajunge călugăr".

Pe vremea aceea, în micile centre din câmpie sau de la munte, copiii oamenilor săraci puteau studia numai dacă urmau cariera ecleziastică, iar Francesco era foarte bucuros să pornească pe acea cale.

Întrucât trebuia să-şi ajute familia muncind, nu a avut posibilitatea de a frecventa în mod regulat cursurile. A studiat cu întreruperi şi cu "învăţători" de ocazie. Primul învăţător a fost Cosimo Scocca, un ţăran care făcuse cinci clase elementare. Erau rude, iar Francesco îi spunea "unchiu' Cosimo". Al doilea a fost Mandato Saginario, un muncitor de la cânepărie care ştia să explice bine literele alfabetului; al treilea a fost don Domenico Tizzani, un preot sub îndrumarea căruia Francesco a terminat clasele elementare.

În 1901, la paisprezece ani, viitorul Padre Pio a înfruntat programa cursurilor de gimnaziu cu Angelo Caccavo. Cu idei liberale şi masonice, Caccavo era un om deschis şi cinstit, iubindu-şi foarte mult meseria.

Toate mărturiile concordă în privinţa faptului că Francesco iubea învăţătura şi făcea progrese.

Din cei doi ani petrecuţi cu învăţătorul Caccavo, au rămas treizeci de compuneri realizate de tânărul Forgione. Hârtia vechiului caiet s-a îngălbenit cu timpul, dar lectura e uşoară şi fluentă, în afară de câteva pagini unde cerneala s-a decolorat. Din aceste compuneri aflăm detalii interesante în legătură cu mentalitatea elevului şi a învăţătorului său. Iată anumite titluri: Bordeiul unui cerşetor; Câinele care se teme de apă; Toamna; Ploaia; Nevoia stăpânirii de sine; Răsplata bunătăţii; Războaiele italiene de independenţă; Regele nostru; Ruşinea dezonoarei etc. În tratarea subiectelor, Francesco se dovedeşte un observator atent al fenomenelor naturale şi al obiceiurilor din ţinutul său; în plus, apare o accentuată iubire pentru istorie.

La 22 septembrie 1902, Angelo Caccavo i-a dat următorul subiect: Dacă aş fi rege. Şi iată ce-a scris Francesco Forgione:

"Vai, dacă aş fi rege! câte lucruri frumoase aş vrea să fac. Înainte de toate, aş vrea să fiu mereu un rege religios, aşa cum sunt acum şi sper să fiu totdeauna. Aş lupta mai ales împotriva divorţului, dorit de mulţi oameni răi, şi aş face astfel încât taina căsătoriei să fie mai bine respectată.

Ce i s-a întâmplat lui Iulian Apostatul, care era un om activ, măsurat şi studios, dar care a făcut apoi marea greşeală de a renega creştinismul, în care fusese educat, pentru că îşi vârâse deja în cap să contribuie la renaşterea păgânătăţii? El şi-a irosit viaţa, pentru că n-a câştigat altceva decât odiosul nume de apostat.

Dimpotrivă, eu aş încerca să-mi ilustrez numele străbătând mereu calea adevăratului creştin; vai de cei care n-ar vrea s-o urmeze.I-aş pedepsi pe loc, fie aruncându-i în închisoare, fie cu exilul ori cu moartea. M-aş călăuzi după citatul din Alessandro Severo: «Nu-i faceţi altuia ceea ce nu v-ar plăcea să vă fie făcut vouă». În timpul domniei mele, tot timpul aş merge să vizitez provinciile pentru a îmbunătăţi administrarea lor şi aş presăra peste tot amintiri cu monumente demne de stimă, cum sunt porţile, drumurile, circurile, bibliotecile, statuile, teatrele etc. Aş fi amabil, uman, păstrător al legilor, aş călători ca un simplu cetăţean, aş primi în audienţă pe toată lumea, m-aş îmbrăca plin de cuviinţă, folosind haine făcute de femeile din casă. I-aş primi la Curtea mea pe cei mai mari scriitori, i-aş plăti bine pe profesorii de retorică, aş sprijini meşteşugurile, iar cugetarea mea preferată ar fi cea folosită de Vespasian: «numai un prieten al oamenilor este demn să conducă»".

Trei zile mai târziu, titlul compunerii primite era: Descrieţi o ploaie după o secetă îndelungată. Şi iată textul realizat:

"Ieri, la orizont, strălucea soarele, care, cu razele sale fierbinţi încălzea pământul: cerul era senin şi liniştit şi abia abia se simţea o uşoară adiere dinspre apus. Dar seninul n-a durat mult, pentru că după orele amiezii cerul s-a întunecat, soarele s-a ascuns, a dispărut zâmbetul creaturilor şi al culorilor vii, nu s-a mai auzit trilul păsărilor. Apoi totul s-a schimbat.

A început să tune, să fulgere mereu, în mod înfricoşător. Puţin mai târziu, a sosit ploaia deasă şi gălăgioasă, inundând drumurile şi scurgându-se de pe acoperişuri. Eu, ca să nu mă plictisesc, stăteam în spatele geamului observând picăturile care, una după cealaltă, cădeau fără oprire. Foarte multe îşi vedeau direct de drumul lor şi ajungeau chiar în mijlocul străzii; multe altele coborau liniştite de-a lungul zidurilor; au fost şi câteva care, mai îndrăzneţe, s-au lipit de fereastră, poate din curiozitate. Am observat şi multe care, atârnându-se de vreun obstacol, apăreau la marginea sa, ca pentru a măsura adâncimea abisului şi, după ce se clătinau o clipă, îşi făceau curaj şi cădeau amestecate printre celelalte mii care se prăvăleau din cer.

Zăream drumeţii care treceau grăbiţi, încovoiaţi sub umbrelele pline de apă, şi vedeam nenumăratele bălţi pe care picăturile de ploaie le unduiau, făcând bulbuci, ce dispăreau îndată ce se năşteau.

Între timp, toată apa aceea forma şipote şi mici şuvoaie improvizate, se scurgea unduindu-se de-a lungul şănţuleţelor, pornea să caute un torent care s-o conducă la mare.

Gândindu-mă la marile foloase pe care apa i le va aduce câmpiei, am rămas foarte mulţumit. De mult timp nu mai căzuse nici o picătură de apă, iar ploaia ajungea tocmai la timp ca să împrospăteze aerul, să umple puţurile şi cisternele; şi, ceea ce e mai important, urma să readucă la viaţă plantele şi ierburile, arse de secetă".

Francesco era fericit să studieze cu Angelo Caccavo. La 5 iulie 1901, într-o scrisoare către tatăl emigrat în America, a scris: "Acum, de când mă aflu sub îndrumarea noului învăţător, îmi dau seama că în fiecare zi fac progrese, lucru pentru care ne bucurăm atât eu cât şi mămica".

De învăţătorul Caccavo, Francesco a rămas întotdeauna legat afectiv. Intrând la mănăstire, când scria acasă, niciodată nu uita să-i trimită un "salut", o "îmbrăţişare" sau "a amintire plină de afecţiune" învăţătorului. La 11 mai 1919, când primise deja stigmatele şi devenise celebru, i-a scris următoarea scrisoare: "Eu sunt bine, sănătos, dar foarte ocupat zi şi noapte din cauza sutelor şi chiar a miilor de spovedanii pe care trebuie să le fac în exercitarea chemării mele.

Vă amintesc mereu în sărmanele mele rugăciuni în faţa Domnului, şi numai Dumnezeu ştie cât insist pe lângă el pentru totala convertire a dumneavoastră.

M-aş considera nespus de fericit dacă aş putea să vă revăd, să vă îmbrăţişez pentru ultima oară aici, întrucât e desigur cu neputinţă să-mi mai revăd vreodată ţinutul natal. Vă salut pe toţi şi vă îmbrăţişez din suflet, rugându-mă ca mila divină să vă apere şi să vă susţină".

Caccavo a răspuns la dorinţa elevului său şi a mers de mai multe ori să-l viziteze la San Giovanni Rotondo. A murit în 1944, la vârsta de şaptezeci şi cinci de ani.

Francesco a început să se gândească la călugărire încă de când era copil. Mama lui, parohul, învăţătorul Caccavo erau la curent cu această dorinţă a sa. Opţiunea de a deveni capucin îi fusese provocată de cunoaşterea fratelui Camillo, un tânăr călugăr-cerşetor de la mănăstirea Morcone, care trecea periodic prin Pietrelcina şi, pentru ţinuta sa umilă şi simplă, era îndrăgit de toată lumea.

În primăvara anului 1902, un unchi al lui Francesco, Pellegrino, l-a rugat pe parohul Pannullo să-i scrie părintelui superior provincial al capucinilor, informându-l despre intenţiile lui Francesco. Părintele superior i-a răspuns că în noviciatul capucinilor din Morcone, deocamdată, nu era loc.

Unchiul Pellegrino i-a propus nepotului să-şi caute un alt ordin religios. Putea alege între Monahii cu tunică albă de la Montevergine, Păzitorii Sanctuarului Mariei, cei din Congregaţia Mântuitorului de la Sant'Angelo a Cupolo, sau franciscanii din Benevento. Francesco s-a interesat dacă aceştia purtau barbă şi, întrucât nu aveau, a răspuns: "Nu, vreau să am barbă, ca şi fratele Camillo".

În toamna anului 1902 a sosit a doua scrisoare. Părintele superior al capucinilor anunţa că la noviciatul din Morcone era un loc liber şi stabilea de-a dreptul data plecării: 6 ianuarie 1903. Părintele Pannullo a început să pregătească actele necesare, dar s-a oprit imediat pentru că dintr-o scrisoare anonimă a aflat că Francesco îi făcea curte fiicei şefului de gară din Pietrelcina.

Parohul s-a înfuriat la culme. Şi-a informat colaboratorii şi a luat imediat măsuri drastice. Fără a-i da nici o explicaţie lui Francesco, l-a exclus de la toate slujbele religioase. Locuitorii din Pietrelcina, nemaivăzându-l pe băiatul care era ministrantul cel mai zelos slujind la Liturghie, începură să murmure. A izbucnit un adevărat scandal care l-a făcut pe tânăr să sufere groaznic. Între timp, parohul şi ceilalţi preoţi din parohie, încercând să facă lumină în privinţa acelei acuzaţii, l-au descoperit pe autorul scrisorii anonime. Era un coleg al lui Francesco, un alt ministrant, care a mărturisit că a inventat povestea pentru că era invidios pe favorurile pe care, după părerea lui, preoţii i le făceau lui Francesco.

Parohul şi-a cerut iertare faţă de tânărul Forgione, l-a inclus din nou în grupul de ministranţi şi a reînceput să pregătească documentele pentru primirea la mănăstire.

Vocaţia lui Francesco a cunoscut şi aspecte dramatice. El simţea chemarea lui Dumnezeu, dar intuia şi greutăţile pe care urma să le înfrunte pentru a o duce la împlinire. Era de asemenea atras de viaţa foarte simplă şi uşoară.

În depăşirea acestor greutăţi şi-au avut rolul lor anumite manifestări supranaturale sau mistice, greu de evaluat. În ultimele zile din decembrie 1902, în timp ce medita asupra vocaţiei sale, Francesco a avut o viziune. Iată cum i-a descris-o, după câţiva ani, confesorului său. Foloseşte persoana a treia, de parcă ar fi vorba de un fapt străin de el:

"Francesco a văzut alături un bărbat impunător de o rară frumuseţe, strălucitor ca soarele, care luându-l de mână l-a încurajat cu o invitaţie precisă: «Vino cu mine, pentru că trebuie să lupţi, ca un mare războinic ce eşti». A fost condus pe o câmpie foarte întinsă, în mijlocul unei mulţimi de oameni împărţiţi în două tabere: de o parte oameni cu chipul minunat şi îmbrăcaţi în straie albe, neprihănite, ca zăpada; de cealaltă parte, oameni cu înfăţişare groaznică şi îmbrăcaţi în straie negre ca nişte umbre întunecate.

Tânărul, dispus între acele două şiruri de spectatori, a văzut venind spre el un om de o nemaipomenită înălţime, aproape atingând cu fruntea norii, având un chip îngrozitor.

Personajul strălucitor care-i stătea alături l-a îndemnat să lupte cu personajul monstruos. Francesco s-a rugat să fie cruţat de furia omului straniu, dar cel luminos n-a acceptat. «Zadarnică e orice împotrivire a ta; cu acesta trebuie să te iei la trântă. Fii curajos: intră încrezător în luptă, înaintează cu hotărâre, căci îţi voi sta aproape: te voi ajuta şi nu-l voi lăsa să te doboare.»

Înfruntarea a fost acceptată şi s-a dovedit crâncenă. Dar cu ajutorul personajului luminos, aflat mereu aproape, Francesco a fost mai puternic şi a învins. Personajul monstruos, pus pe fugă, a târât după el toată acea mulţime cu aspect oribil, printre urlete, înjurături şi strigăte înfiorătoare. Cealaltă mulţime, cu înfăţişare foarte frumoasă, s-a descătuşat în aplauze şi imnuri de laudă la adresa Aceluia care îl ajutase pe bietul Francesco într-o atât de cruntă bătălie.

Personajul strălucitor şi mai luminos decât soarele a aşezat pe capul victorios al lui Francesco o coroană de rară frumuseţe, care ar fi inutil de descris. Coroana a fost imediat retrasă de personajul cel bun, care a precizat: «ţi-am pregătit alta, şi mai frumoasă. Dacă vei şti să lupţi cu personajul împotriva căruia tocmai ai luptat. El se va întoarce mereu la asalt... Luptă cu hotărâre şi nu te îndoi de ajutorul meu... Să nu te înspăimânte înfăţişarea lui, să nu te sperii de monstruoasa lui prezenţă... Eu voi fi lângă tine, te voi ajuta mereu, pentru ca tu să reuşeşti întotdeauna să-l îngenunchezi»".

Din mărturia de mai sus reiese faptul că în viaţa lui au fost mereu prezente unele "forţe" inexplicabile din punct de vedere raţional. În cursul povestirii noastre, ne vom limita la înregistrarea faptelor, prin intermediul celor mai sigure documentări, fără a încerca evaluări sau ipoteze.

La 3 ianuarie 1903, primarul din Pietrelcina i-a eliberat lui Francesco Forgione certificatul de "bună purtare morală şi politică", iar la 5 ianuarie, Curia arhiepiscopală din Benevento i-a dat "scrisoarea doveditoare" pentru intrarea în noviciat.

Încet încet, odată cu trecerea zilelor, Francesco resimţea o durere sfâşietoare la gândul de a-şi părăsi familia, de care era foarte legat. După mai mulţi ani, amintindu-şi de acele zile, i-a scris următoarele gânduri conducătorului său spiritual, părintele Benedetto din San Marco in Lamis: "Dar să nu se creadă că sufletul acesta n-a avut nimic de pătimit pentru despărţirea de cei dragi, de care se simţea foarte puternic legat. Simţea că toate se macină în el, iar durerea o resimţea cu atâta putere încât era pe punctul de a leşina. Cu cât se apropia ziua plecării, această sfâşiere sporea mereu".

În noapte de 5 spre 6 ianuarie, Francesco a avut o viziune. I-a văzut şi i-a auzit pe Isus şi pe Sfânta Fecioară care îl încurajau şi îl asigurau de sprijinul lor.

La 6 ianuarie, sărbătoarea de Bobotează, după Liturghie, la care a asistat în biserica parohiei, s-a întors acasă unde şi-a găsit rudele şi prietenii veniţi să-l salute. I-a îmbrăţişat pe toţi, apoi a îngenuncheat în faţa mamei şi i-a cerut binecuvântarea. După aceea, însoţit de învăţătorul Caccavo şi de preotul Nicola Caruso, a pornit spre mănăstirea Capucinilor din Moricone. Amintindu-şi îndepărtarea de casă, Padre Pio se emoţiona şi plângea. Spunea: "Eu ştiu cât a suferit mama mea. Îmi amintesc că în dimineaţa în care trebuia să plec, mămica mi-a spus: «Băiatul meu drag, simt că mi se sfâşie inima, dar Sfântul Francisc te cheamă şi trebuie să mergi»".