SFINŢII

XIX. SFIDAREA LEGILOR FIZICE

Miracole permenente - Femeia care vede fără pupile -
"Din punctul de vedere al ştiinţei, piciorul meu e paralizat" -
De ce a fost discutat acest caz la un congres de medicină

Printre vindecările atribuite lui Padre Pio exisă unele cu trăsături caracteristice care au provocat multe discuţii printre medici: pacientul, după producerea miracolului, şi-a reluat viaţa în mod cu totul normal, dar păstrându-şi în trup cauzele fizice ale maladiei şi continuând să fie, din punct de vedere ştiinţific, bolnav.

Pe doi oameni vindecaţi de Padre Pio în acest mod i-am cunoscut şi eu şi i-am rugat să-mi povestească situaţia lor extraordinară.

Gemma Di Giorgi, siciliană din Ribera, în provincia Agrigento, de peste treizeci de ani vede fără pupile. "Dacă vă uitaţi bine la mine, puteţi observa că ochii mei sunt ciudaţi: de fapt, nu am pupile", mi-a spus în timpul unei întâlniri în satul ei natal. "Din punctul de vedere al ştiinţei medicale, eu n-ar trebui să văd nimic; însă văd şi scriu ca un om normal".

Gemma Di Giorgi face parte din congregaţia Slujitoarelor Milei Divine, întemeiată de preotul Domenico Labellarte sub conducerea lui Padre Pio. De obicei, trăieşte în satul ei natal, dar cutreieră adesea prin lume pentru a-şi spune povestea. Despre ea s-a făcut şi un film documentar.

"M-am născut în ziua de Crăciun, în 1939", mi-a povestit. "Aproape imediat, mama şi-a dat seama că ochii mei nu erau ca şi ai celorlalţi copii, iar când aveam trei luni a început să se teamă că nu văd. M-a dus la medicul din Ribera, care, nereuşind să evalueze gravitatea situaţiei, s-a gândit să mă trimită la doi specialişti de la Palermo, oculiştii Cucco şi Contino. Aceştia m-au declarat oarbă, întrucât îmi lipseau pupilele.

Familia mea era disperată, dar nu era nimic de făcut. Părinţii mi-au povestit că adesea mă duceau la biserică, în faţa altarului Sfintei Fecioare, pentru că doar o minune m-ar fi putut vindeca.

Într-o zi, când aveam vreo şapte ani, ne-a căutat o rudă de-a noastră călugăriţă. Văzând în ce stare mă aflu, i-a sfătuit pe părinţii mei să ceară ajutorul lui Padre Pio, un călugăr capucin sfânt, care purta stigmatele. Bunica mea a pus mari speranţe în acel sfat, a început să se roage şi i-a cerut călugăriţei să-i scrie o scrisoare părintelui.

După ce s-a întors la mănăstire, ruda noastră i-a scris capucinului, relatându-i cazul meu. Într-o noapte l-a visat. Padre Pio i-a spus: «Unde e această Gemma pentru care mă zăpăciţi de cap cu atâtea rugăminţi?». Tot în vis, călugăriţa m-a adus în faţa lui. Părintele mi-a făcut un semn pe ochi şi a dispărut. A doua zi, călugăriţa a primit o scrisoare de la Padre Pio care spunea: «Draga mea, te asigur că mă voi ruga pentru fetiţă, dorindu-ţi toate cele bune».

Impresionată de coincidenţa dintre vis şi scrisoare, ruda aceea ne-a scris îndemnându-ne să mergem imediat la San Giovanni Rotondo. Pe acele vremuri, îndată după război, era foarte obositor să călătoreşti. Am plecat totuşi, împreună cu câţiva consăteni. Atunci când trenul a străbătut o bună bucată de drum de-a lungul mării, am avut impresia că văd ceva. I-am spus bunicii, dar ea n-a vrut să creadă pentru că, examinându-mi ochii, a observat că sunt tot lipsiţi de pupile.

La San Giovanni Rotondo, am mers să ne spovedim lui Padre Pio. Bunica m-a sfătuit să-i cer ajutorul pentru vindecarea mea, dar eu am uitat. Îmi amintesc însă că, îndată ce am îngenuncheat în faţa lui, părintele mi-a atins ochii cu partea rănită a mâinii sale, făcând semnul crucii.

Bunica, foarte îngrijorată de faptul că am uitat ce era mai important, plângea. A rămas în biserică toată ziua, până când a reuşit şi ea să ajungă la confesional. L-a rugat ea pentru vindecarea mea. "Păstrează-ţi credinţa, fiica mea", i-a spus Padre Pio. "Fetiţa să nu plângă şi nici tu să nu fii îngrijorată. Gemma vede, iar tu o ştii".

Nu făcusem încă Prima Împărtăşanie şi am avut norocul s-o primesc din mâinile lui Padre Pio. Am fost pregătită sufleteşte de către bunica. În clipa Împărtăşaniei, un domn m-a luat în braţe şi m-a dus în faţa părintelui, care mi-a dat ostia şi apoi a desenat cu degetele semnul crucii asupra ochilor mei.

Am plecat de la San Giovanni Rotondo pline de speranţă. Acele umbre pe care le zărisem în călătoria mea cu trenul se limpezeau treptat. Mi se părea că îmi sporeşte vederea tot mai mult. Ajungând la Cosenza, bunica s-a îmbolnăvit şi a fost internată la spital. A trebuit să ne oprim în acel oraş câteva zile. Înainte de a pleca mai departe, bunica m-a dus la consultaţie, la oculistul spitalului. Imediat, medicul a spus că în acele condiţii nu puteam vedea. Dar, întrucât bunica mea insista, a efectuat unele experimente simple, iar la sfârşit a zis: «E un lucru inexplicabil: fără pupile, un om nu poate să vadă. Nu înţeleg cum poate vedea această fetiţă ». Patru luni mai târziu, am fost consultată şi de profesorul Caramazza din Perugia, care m-a supus unor analize minuţioase. Şi el a declarat că ochii mei nu vor vedea niciodată. Ceea ce tocmai se întâmpla cu mine era complet lipsit de explicaţie.

De atunci, a conchis Gemma, vederea mi s-a îmbunătăţit mereu. Am putut merge la şcoală, am învăţat să citesc şi să scriu. Astăzi, viaţa mea e la fel ca a oricărui om perfect normal".

O altă vindecare atribuită lui Padre Pio şi considerată o minune se referă la Giuseppe Canaponi, fost feroviar toscan, mort în 1983, la şaptezeci de ani. "Eu sunt o sfidare în carne şi oase a legilor fizice", repeta Canaponi. Într-adevăr, pentru ştiinţa medicală, piciorul lui stâng ar fi trebuit să fie complet înţepenit, însă el îl îndoia în mod normal.

Cu câteva luni înainte de moartea lui, am mers să-l vizitez la Florenţa. Canaponi se simţea bine. Mă însoţise prin oraş cu maşina. O parte din drum o parcursesem pe jos şi de-abia mă ţineam după el. Canaponi umbla repede şi nervos şi doar observându-l cu atenţie îţi puteai da seama că şchioapătă uşor. "Gamba stângă e cu doi centimetri şi patru milimetri mai scurtă decât cea dreaptă", mi-a spus. "Ar trebui să port pantofi ortopedici, dar după miracolul înfăptuit de Padre Pio n-am avut niciodată nevoie de aşa ceva".

În 1945, Giuseppe Canaponi trăia la Sarteano, în provincia Siena. Era căsătorit şi avea un copil mic. Lucra la întreţinerea instalaţiilor electrice ale unei linii feroviare. În dimineaţa de 21 mai, pe când mergea la servici cu motocicleta, a fost lovit de un camion. A ajuns la spital pe moarte. Medicii i-au identificat o fractură la craniu, o fractură la arcada stângă, ruptura timpanului stâng, fractura câtorva coaste şi cinci fracturi la piciorul stâng. A rămas agonizând câteva zile, apoi a fost declarat în afara oricărui pericol.

"Vindecarea a fost îndelungă, dar mulţumitoare, cu excepţia gambei", mi-a povestit Canaponi. Era făcută zob în asemenea hal încât medicii nu izbuteau nicicum s-o lecuiască. Treceam dintr-un spital în altul. Am fost internat la Sarteano, Chiusi, Montepulciano. La 10 mai 1946, am fost dus la Clinica Ortopedică din Siena, unde am rămas în grija profesorului Leopoldo Giuntini, timp de un an şi jumătate. Apoi am mers la Rizzoli din Bologna. După primele intervenţii, fracturile de femur fuseseră parţial vindecate, dar, din cauza unei serii de complicaţii, gamba înţepenise complet. Medicii vorbeau despre "anchiloză fibroasă a genunchiului stâng" şi nu reuşeau să mă facă bine. În plus, rănile provocate de numeroasele intervenţii chirurgicale nu se cicatrizau.

Întrucât toate încercările de a îndoi gamba se dovediseră inutile, medicii de la Clinica Ortopedică din Siena au hotărât să încerce «flexiunea forţată a genunchiului, pe aparatul Zuppinger, sub anestezie generală». Anestezia generală, în afară de faptul că mă împiedica să simt durerile flexiunii forţate, era necesară pentru a-mi relaxa complet muşchii gambei, încât genunchiul să rămână liber. Dar aderenţa musculară şi ligamentele care blocau articulaţiile erau atât de rezistente că şi acea intervenţie s-a dovedit inutilă. Ba mai mult, atunci când medicii au insistat cu mai mare putere, femurul mi s-a fracturat din nou şi a trebuit să rămân alte trei luni cu piciorul în ghips.

La începutul anului 1948, am fost externat de la Clinica Ortopedică din Siena şi declarat nevindecabil".

Giuseppe Canaponi îmi prezintă o declaraţie în original de la Ospedali Riuniti di Santa Maria della Scala, semnată de director, doctorul Giuntini. Aici stă scris: "Se adevereşte prin prezenta că domnul Canaponi Giuseppe a fost internat în această clinică în anul 1948 pentru anchiloză a genunchiului stâng consecutivă unei frecturi de femur. Rezultând aleatorie orice terapie medicală şi fizică, s-a încercat mobilizarea forţată a articulaţiei rigide sub anestezie generală, dar fără nici un rezultat, ba chiar, în timpul acestei manevre, s-a produs din nou o fractură a femurului. Drept pentru care, a fost externat cu genunchiul înţepenit, la fel ca în momentul internării".

"Urma să rămân cu gamba ţeapănă tot restul vieţii", a continuat Canaponi. "Aveam treizeci şi cinci de ani şi nu mă puteam resemna. Am hotărât deci să mai încerc la alţi specialişti. M-am internat din nou la Rizzoli de la Bologna. După vizite medicale, radiografii, consultaţii, medicii de la Rizzoli mi-au spus că se putea încerca o operaţie, dar au adăugat că speranţele de succes erau foarte puţine şi vindecarea, în caz că s-ar fi produs, ar fi fost doar parţială. Cu aceste perspective, n-am avut curajul să înfrunt o nouă intervenţie chirurgicală.

Eram demoralizat şi rău ca o fiară rănită. Nu voiam să văd pe nimeni. Nu mai aveam poftă de viaţă. Îmi revărsam întreaga durere asupra soţiei mele care încerca să mă încurajeze. Pentru a mă deplasa, foloseam cârjele, dar reuşeam să mă târăsc doar câţiva metri, deoarece gamba, pe lângă faptul că era ţeapănă, mai era încă plină de răni sângerânde, care mă dureau. Adeseori, vrând să merg fără sprijin, cădeam şi atunci urlam de furie, înjurându-l pe Dumnezeu şi toată lumea.

Soţia mea era credincioasă, eu nu. Ea mergea la biserică, iar eu o certam. Înjuram ca să-i fac în ciudă, iar ea plângea.

Într-o zi, în parohia noastră a venit un călugăr să ţină conferinţe. Se născuse la Sarteano şi, aflând de cazul meu, a vrut să stea de vorbă cu soţia mea, pentru a o încuraja: «De ce nu-l duceţi pe soţul dumneavoastră la San Giovanni Rotondo, la Padre Pio, capucinul care face miracole?». Soţia mea a venit să-mi spună acele cuvinte cu multă speranţă, dar eu am izbucnit într-un râs dispreţuitor, rostind înjurături şi insulte chiar şi împotriva lui Padre Pio.

Soţia mea n-a vrut să piardă acea posibilitate şi i-a scris de multe ori călugărului, dar n-a primit niciodată răspuns. Atunci a reînceput să-mi vorbească despre el şi să-mi ceară să-i fac pe plac. Situaţia mea se înrăutăţea mereu. Mi-am dat seama că am terminat-o cu viaţa. Puterea disperării a învins. Spre sfârşitul anului, m-am predat. «Bine», i-am zis soţiei mele, «să încercăm şi asta».

Hotărâsem să plecăm în seara de Crăciun. Cu două zile mai devreme, am avut o criză groaznică de rinichi. După o noapte de dureri înfiorătoare, mi-am revenit, iar la 24 decembrie 1948 am pornit. Călătoria a fost dramatică. În tren stăteam întins pe o targă, dar când trebuia să urc sau să cobor din tren aveam dureri atroce. Prima oprire a fost la Roma, a doua la Foggia. Pentru a ajunge la San Giovanni Rotondo exista un singur autobuz şi pleca dimineaţa devreme. Am hotărât să petrecem noaptea la o pensiune. În timp ce mă târam cu cârjele, am alunecat într-o băltoacă şi am căzut rău. Am fost ajutat de feroviarii care, ştiind că sunt un coleg de-al lor, mi-au pus la dispoziţie o cameră de oaspeţi în gară şi am petrecut noaptea acolo. Dimineaţa devreme, eu, soţia mea şi băiatul meu Augusto am luat autobuzul către San Giovanni Rotondo. Dacă în tren puteam sta culcat, în autobuz m-am înghesuit cum s-a putut: a fost, de fapt, o călătorie halucinantă.

San Giovanni Rotondo era, pe atunci, un mic sat lipsit de orice confort. Autobuzul se oprea la vreo doi kilometri de bisericuţa capucinilor. Drumurile nu erau asfaltate. Nu ştiu cum am reuşit să ajung la biserică. Îndată ce am intrat, m-am ghemuit pe o bancă, pe jumătate leşinat.

Nu văzusem niciodată o fotografie a lui Padre Pio, deci nu puteam să-l recunosc. În biserică erau mai mulţi capucini. Lângă mine era unul care le spovedea pe femei. Perdeluţa care de obicei îl ascunde pe confesor era trasă într-o parte. Călugărul ţinea ochii în pământ şi mâinile ascunse în mânecile sutanei. Când şi-a înălţat mâna dreaptă pentru a da binecuvântarea, mi-am dat seama că poartă mănuşi scurtate. «El e», mi-am spus. În clipa aceea, Padre Pio şi-a ridicat privirea şi m-a fixat câteva clipe. Sub acea privire, trupul a început să-mi tremure, de parcă ar fi fost electrocutat.

După câteva minute, părintele a ieşit din confesional şi a plecat. L-am întrebat pe paracliser când se va întoarce. «La ora patru după-masa, pentru spovedirea bărbaţilor, în sacristie», a răspuns. La patru eram din nou la biserică. Băiatul meu m-a însoţit în sacristie. Padre Pio începuse deja spovedania. Erau doar câţiva oameni în faţa mea. După vreun sfert de oră, mi-a venit rândul. %nălţându-mă în cârje, m-am apropiat de călugăr. Am încercat să spun ceva, dar el nu mi-a dat răgazul. A început să vorbească, făcând un portret perfect al vieţii mele, al caracterului meu, al comportamentului meu. Parcă ar fi trăit dintotdeauna alături de mine. Eram complet sedus de cuvintele lui şi nu mă mai gândeam la picior.

Atunci când părintele şi-a înălţat mâna pentru a-mi acorda iertarea păcatelor, am simţit din nou acea formidabilă cutremurare pe care o încercasem dimineaţa. Fără a-mi da seama, am îngenuncheat şi mi-am făcut cruce. Apoi, tot fără a mă gândi la picior, m-am ridicat, mi-am luat cârjele în mână şi m-am îndepărtat umblând normal. Toate acestea le făceam fără să-mi dau seama că merg ca toţi oamenii. Soţia mea, care era în biserică, m-a văzut venind cu cârjele în mână, dar nici ea n-a băgat de seamă. Mi-a spus doar: «Ce senin eşti la chip». Ne-am oprit să ne rugăm puţin, iar apoi ne-am îndreptat spre ieşire.

Doar atunci şi-a dat seama de ceea ce s-a întâmplat. «Giuseppe, dar tu umbli», a spus. M-am oprit şi am privit cu imensă stupoare cârjele pe care le ţineam în mână. «E adevărat, umblu, şi nu simt nici o durere», am răspuns. «Tăticule», a adăugat băiatul meu, «când erai la Padre Pio ai şi îngenuncheat».

M-am simţit cuprins de o uriaşă emoţie. Ochii mi s-au umplut de lacrimi. «Dar ce s-a întâmplat?» mă întrebam. Continuam să-mi îndoi gamba, fără să pot crede. Am parcurs drumul care duce de la biserică la pensiune umblând grăbit. Am urcat imediat în cameră, am luat perna de pe pat, am aşezat-o pe jos şi am îngenuncheat pe ea. Apoi m-am ridicat şi am îngenuncheat din nou. Puteam face acele mişcări în mod cu totul firesc, fără nici o durere sau greutate. Mi-am scos pantalonii şi mi-am examinat gamba: toate rănile, care puţin mai devreme erau dureroase şi sângerau, se închiseseră. Acum se vedeau doar cicatrici perfect uscate. «M-am vindecat într-adevăr», i-am strigat soţiei mele şi am izbucnit în plâns.

Vestea s-a răspândit ca fulgerul. La pensiune, toţi îşi aminteau de starea groaznică în care venisem dimineaţa. Am sărbătorit până târziu. În noaptea aceea, n-am reuşit să închid ochii. A doua zi, m-am dus să-i mulţumesc lui Padre Pio. Când m-a văzut, a zâmbit. Apoi, ridicându-şi ochii la cer, a zis: «Nu eu am făcut miracolul. Eu doar m-am rugat pentru tine. Te-a vindecat Bunul Dumnezeu».

Întoarcerea acasă a fost un marş triumfal. Oriunde mă opream, povesteam ce mi s-a întâmplat. Am ajuns în satul meu în seara ultimei zile a anului, spre miezul nopţii. La teatru se sărbătorea revelionul. Am intrat cu soţia mea şi am început să dansez. Cu toţii îmi cunoşteau situaţia şi, văzându-mă, au înţepenit. S-au dat la o parte şi m-au lăsat singur în mijlocul sălii pentru a mă vedea mai bine. Apoi au izbucnit în aplauze răsunătoare. Am dansat peste două ore. De atunci n-am mai avut nici o problemă.

M-am întors să-mi fac analizele la Clinica Ortopedică din Siena. Medicii erau uluiţi. Întâi de toate, văzând că umblu. Iar apoi, deoarece radiografia piciorului meu nu se schimbase absolut deloc. Anchiloza fibroasă a genunchiului stâng era tot acolo şi n-ar fi trebuit nicicum să pot umbla.

Cazul meu, a conchis Canaponi, a fost prezentat şi la un congres medical, la Roma. Am fost consultat de mulţi iluştri specialişti, care veneau chiar şi din străinătate, şi toţi rămâneau uimiţi." Giuseppe Canaponi mi-a arătat referatul profesorului Leopoldo Giuntini, scrisă la maşină, pe hârtie cu antetul "Universitatea Siena, Clinica Ortopedică, director Leopoldo Giuntini" şi semnată de însuşi profesorul.

Printre altele, ilustrul medic scrisese: "Avem deci toate motivele să considerăm că reluarea subită a mişcării articulare, în cazul Canaponi, constituie un eveniment extraordinar, care nu poate găsi în limitele actualei cunoaşteri ştiinţifice nici o explicaţie logică".

După accident, Canaponi fusese declarat invalid permanent şi primea o pensie adecvată. Fiind vindecat de Padre Pio, se prezentase pentru a fi reangajat. Dar medicii, constatând că motivele fizice care au provocat invaliditatea continuau să se manifeste, i-au reconfirmat invaliditatea. Pentru statul italian şi pentru ştiinţa medicală, Giuseppe Canaponi a rămas invalid până la moarte.