SFINŢII

XVIII. MINUNI ÎN FIECARE ZI

"Semnul" care converteşte - "Faptele" anilor douăzeci -
Un comediograf se însănătoşeşte de cancer - O scrisoare adusă de Îngerul păzitor -
"Băiete, pregăteşte-te: vei muri peste o săptămână"

Toate biografiile lui Padre Pio dedică cel puţin un capitol miracolelor înfăptuite de el. Cele publicate pe când părintele era în viaţă îşi bazau relatările mai ales pe astfel de fapte neobişnuite, descrise cu bogăţie de detalii. Şi de obicei erau interzise de Sfântul Oficiu, în baza canonului 1399 din Dreptul Canonic, dar adepţii lui Padre Pio totuşi le citeau şi le răspândeau.

În 1952, Sfântul Oficiu a condamnat simultan opt volume care vorbeau despre Padre Pio şi minunile sale. Acum, acele cărţi sunt considerate "izvoare istorice", sunt citate în biografiile oficiale prezentate în scopul beatificării.

Pentru Biserică, miracolul e un "semn" care serveşte pentru a atrage atenţia oamenilor spre lumea spiritului. Teologii îl definesc drept "un fapt sensibil, produs de o intervenţie specifică a lui Dumnezeu, în afara cursului firesc al naturii şi având un scop supranatural".

Pentru a stabili dacă un anumit fapt este un miracol autentic, Biserica instituie lungi procese. Numai după ce Padre Pio va fi canonizat se va putea vorbi în mod obiectiv de miracolele sale. În aceste pagini, prin termenul de miracol înţelegem foarte numeroasele fapte misterioase, inexplicabile, extraordinare, care se întâmplau mereu în jurul părintelui. Le relatăm prin mărturii directe sau chiar cu ajutorul celor interesaţi, atunci când ne-a fost posibil să-i întâlnim, fără a ne propune să exprimăm vreo judecată.

Deja primul articol despre Padre Pio, publicat de "Mattino" din Napoli la 21 iunie 1919, vorbea de miracole. Titlul pe şase coloane spunea: "Padre Pio, «sfântul» de la San Giovanni Rotondo, făptuieşte o minune asupra grefierului din sat, în prezenţa trimisului special al ziarului «Mattino»". Se relata întâmplarea lui Pasquale Di Chiara, 36 de ani, grefierul magistraturii din San Giovanni Rotondo, care după ce căzuse cu câteva luni mai devreme, era obligat să se sprijine în baston. Padre Pio îi spusese: "Umblă". "Am simţit", i-a povestit Di Chiara ziaristului, "o căldură puternică în picior, apoi în scurt timp s-a răspândit în întregul trup şi am început să umblu singur, fără vreun ajutor".

Ziarul relata că şi fiica lui Pasquale Di Chiara fusese vindecată miraculos. Lovită de o paralizie infantilă, fetiţa era obligată să poarte un aparat ortopedic. La porunca lui Padre Pio, l-a dat jos fără a-i mai simţi lipsa.

Pasquale Urbano din Foggia avea şaizeci şi doi de ani în 1919 şi umbla sprijinindu-se în două cârje. Căzând din căruţă, îşi rupsese picioarele, iar medicii nu reuşeau să-l vindece. După ce l-a spovedit, Padre Pio i-a spus: "Ridică-te şi pleacă, aceste cârje trebuie să le arunci». Pasquale Urbano i-a dat ascultare, spre uimirea tuturor.

Un fapt senzaţional, care a cutremurat întregul ţinut al Foggiei, i s-a întâmplat, tot în 1919, lui Antonio d'Onofrio, care avea pe atunci paisprezece ani. La patru ani, atins de tifos, rămăsese victima unui fel de rahitism care îi deformase trupul, provocându-i două cocoaşe mari. Într-o zi, Padre Pio l-a spovedit, iar apoi l-a atins cu mâinile stigmatizate, şi băiatul s-a înălţat dintr-o dată ca bradul. Francesco Vicio, de şaptezeci şi cinci de ani, poreclit "mironosiţa", mic şi diform, umbla aproape în patru labe, cu bărbia atingând pământul. Vindecarea sa completă a fost un alt miracol răsunător.

În scrierile sale, Alberto De Fante, un faimos convertit al lui Padre Pio, a strâns documentaţia a treizeci şi şapte de vindecări miraculoase atribuite părintelui în anii douăzeci. Chiar propria lui convertire s-a petrecut ca urmare a unui miracol. Del Fante era mason, îl dispreţuia pe Padre Pio şi în unele articole, publicate în revista "Italia laica" din Florenţa, îl acuzase că este un mistificator "în stare să ducă de nas lumea credulă şi uşor de entuziasmat". Câţiva ani mai târziu, un nepoţel al său, Enrico, pe care Del Fante îl iubea foarte mult, s-a îmbolnăvit de rinichi, cu simptome de tuberculoză osoasă şi pulmonară. Medicii nu mai vedeau nici o speranţă. Două rude ale lui Del Fante s-au dus la Padre Pio. La întoarcere, au relatat cuvintele părintelui că totul se va rezolva cu bine. Alberto Del Fante rămânea neîncrezător. "Dacă Enrico se va vindeca, voi merge şi eu în pelerinaj", a spus, sigur de faptul că nu se va întâmpla nimic. Însă copilul s-a vindecat şi Del Fante, tulburat, a mers la San Giovanni Rotondo, unde s-a convertit devenind unul dintre cei mai fervenţi propovăduitori ai vieţii şi faptelor lui Padre Pio.

Să trăieşti în preajma părintelui, mai ales la începutul anilor douăzeci, când faima sa încă nu era atât de extinsă şi nu existau regulamente sau legi care îl ţineau izolat, era o experienţă cu totul emoţionantă. În jurul lui se întâmplau zilnic fapte extraordinare. Se părea că pentru el legile fizice care condiţionează existenţa oricărei fiinţe umane nu au nici o valoare.

Printre laici, acest noroc l-a avut Emanuele Brunatto, unul dintre primii convertiţi, care, după cum am văzut de-a lungul primei persecuţii, pentru a-l apăra pe Padre Pio se transformase într-un adevărat agent secret.

Îndată după convertirea sa, Brunatto a mers să trăiască la San Giovanni Rotondo pentru a putea sta cât mai mult timp în preajma lui. În fiecare dimineaţă, la ora patru, se ducea la mănăstire pentru a asista la Liturghie şi apoi rămânea acolo până seara. Adesea mânca împreună cu ceilalţi călugări. O vreme a predat la şcoala tinerilor ce aspirau la călugărie. Brunatto nu avea nici o îndoială privind sfinţenia lui Padre Pio. ţinea un jurnal în care nota tot ceea ce se întâmpla sub ochii săi. Acele mărturii absolut inedite sunt formidabil de importante mai ales pentru că e vorba despre fapte "observate" cu ochiul de cunoscător al unui laic, viclean şi lipsit de prejudecăţi cum era Emanuele Brunatto. Din jurnalul inedit al lui Brunatto, iată câteva "fapte" ale lui Padre Pio: "În curtea mănăstirii, se desfăşura jocul cu bile şi Padre Pio nu era cel mai îndemânatic dintre jucători. În ziua aceea, o pisică traversa aleea în clipa în care părintele arunca bila, s-a speriat şi a luat-o la fugă tocmai în direcţia ei. Urma să fie lovită, însă bila s-a oprit scurt în aer şi a căzut într-o parte".

"Spărgeam lemne în grădina mănăstirii, când o aşchie mi-a pătruns adânc în deget. Un călugăr, iar apoi un al doilea, au încercat zadarnic s-o scoată: nu ajungeau la ea. Şi iată-l venind pe Padre Pio drept spre mine şi zâmbind. Am înţeles şi i-am întins mâna fără nici un cuvânt. El m-a prins de deget şi, cu un singur gest precis şi lipsit de durere, mi-a scos aşchia".

"Făcusem o infecţie gravă la degetul mare de la piciorul stâng, probabil un panariţiu. Duminica, neputând să mă deplasez pe jos, am mers la mănăstire călare pe catâr.

După Liturghie, m-am dus să mă aşez pe platformă, unde m-a găsit părintele: «Ce aştepţi?»

«Catârul lui Antonio, pentru că nu pot umbla».

«Nu, nu, vei pleca pe jos. Plimbarea te va ajuta», a răspuns zâmbind, dar cu hotărâre. L-am ascultat.

Pe măsură ce înaintam, durerea scădea şi ajungând acasă dispăruse. Mi-am smuls bandajul: bumbacul era îmbibat de sânge şi puroi, dar în locul infecţiei era o cicatrice albă şi nici urmă de rană. Mă vindecasem!"

"Angela Serritelli, pe marginea străzii, citea o scrisoare de la Padre Pio. A scăpat foaia din mână şi vântul a rostogolit-o pe deal în jos. Era deja departe, când s-a oprit pe o piatră şi Angelina a putut s-o recupereze.

A doua zi, Padre Pio i-a spus: «Data viitoare, să fiţi atentă când bate vântul. Scrisoarea mea ar fi ajuns în fundul văii, dacă nu puneam piciorul pe ea»".

"Tocmai scriam într-una din chiliile mănăstirii o dramă sacră: Fratele Soare, care a fost apoi reprezentată la Teatrul Adriano din Roma. Ajunsesem la scena finală, în care îl puneam pe Sfântul Francisc să spună: «Cel ce a vorbit prin gura catârului lui Baalam n-a găsit pe pământ creatură mai umilă decât mine», când Padre Pio a venit să-mi bată la uşă spunând: «Flăcăule, haide, e timpul să faci o pauză».

«Vin, părinte», i-am răspuns fără a deschide. Am terminat de scris fraza şi am coborât în grădină. Părintele m-a primit cu un zâmbet răutăcios şi m-a întrebat: «Ei, ce spune catârul lui Baalam?»".

"Iarna anului 1922 a fost deosebit de grea; aproape toată luna ianuarie am fost singurul care, dimineaţa, parcurgeam drumul spre mănăstire: doi kilometri cu zăpadă până la genunchi.

Când ajungeam la sacristie, îl găseam pe părinte ghemuit lângă foc să-şi încălzească mâinile. Trei sau patru zile la rând, m-a primit cu aceeaşi frază: «Flăcăule, o să te-mbolnăveşti!», iar eu râdeam.

Într-o seară, retrăgându-mă în colibă, m-au cuprins fiorii de frig. Am făcut un foc zdravăn în cămin pentru a mă încălzi. Dar am prins să respir greu: capul, pieptul, rinichii începeau să mă doară.

M-am adresat lui Padre Pio de parcă ar fi fost prezent şi i-am zis: «Dacă trebuie să mă-mbolnăvesc, părinte, fă astfel încât să fie la mănăstire şi nu aici, departe de tine!». Apoi m-am târât în pat şi mi-am pierdut cunoştinţa.

În timpul nopţii, mi-am revenit în fire, am luat instinctiv, de sub pernă, o batistă mare cu pătrăţele a lui Padre Pio şi am dus-o la nas. S-a declanşat o puternică hemoragie care mi-a eliberat bronhiile şi a făcut să-mi scadă temperatura.

Dimineaţa pe la patru am putut să-mi reiau drumul ca de obicei şi am ajuns la mănăstire în toiul unei mari furtuni de zăpadă. Părintele era în sacristie lângă foc şi stătea cu spatele la mine. Fără a se întoarce, m-a întrebat: «Ce-ai păţit azi noapte, flăcăule?». Emoţionat, i-am povestit totul, până la providenţiala hemoragie.

«Nu va fi ultima», mi-a spus, «vei avea şi altele». Într-adevăr, a doua m-a surprins pe drumul de întoarcere, iar a treia acasă, seara. După care m-am simţit bine.

Au trecut câteva zile. Într-o dimineaţă, înainte de a părăsi mănăstirea, am mers să mă încălzesc în sala comună. L-am găsit pe Padre Pio aşezat lângă foc. M-am aşezat în faţa lui şi mi-am întins mâinile spre flacăra care tremura vesel. Eram în aceeaşi poziţie ca şi în seara primului apel către Padre Pio, lângă căminul din camera mea. Şi iată că febra, apăsarea şi durerile au reapărut exact ca în seara respectivă.

Padre Pio şi-a înălţat capul şi a spus simplu: «Ei bine, flăcăule, ai căpătat ce ţi-ai dorit!».

Apoi s-a întors spre stareţ. «Emanuele are 40 de grade febră şi va trebui să stea la pat vreo cincisprezece zile: ce părere ai? I-am putea pregăti chilia numărul 6 care e liberă?».

Într-adevăr, termometrul a indicat 40 de grade şi am rămas la pat exact cincisprezece zile cu bronşită dublă, infecţie intestinală şi nevrită.

O plăcută surpriză mă aştepta îndată după însănătoşire. Stareţul mi-a oferit postul de învăţător la micul internat de învăţăcei capucini din cadrul mănăstirii."

"Grazia era o ţărancă de douăzeci şi nouă de ani, oarbă din naştere, frecventa de mult timp bisericuţa mănăstirii.

Într-o zi, Padre Pio a întrebat-o brusc dacă i-ar plăcea să-şi redobândească vederea: «Sigur că aş vrea», a răspuns, «cu condiţia ca aceasta să nu mă împingă la păcat».

«Bine, te vei vindeca!» şi a trimis-o la Bari, recomandând-o pe lângă soţia unui foarte bun oculist, doctorul Durante.

Dar acesta, după ce a consultat-o, i-a spus soţiei: «Nu e nimic de făcut cu fata asta. Padre Pio poate s-o vindece, dacă vrea să facă minuni, eu nu. Trebuie s-o trimit acasă fără s-o operez».

«Dar din moment ce Padre Pio ţi-a trimis-o», a insistat doamna, «ai putea cel puţin să încerci operaţia la un ochi». Specialistul s-a lăsat convins: mai întâi a operat un ochi, apoi pe celălalt şi amândoi s-au vindecat.

Întorcându-se la San Giovanni Rotondo, Grazia a dat fuga la mănăstire. Eram în sacristie când a venit să se arunce la picioarele lui Padre Pio. Acesta, în linişte, privind în depărtare, a lăsat-o cu fruntea lipită de pământ o vreme, apoi i-a poruncit să se ridice.

Grazia s-a înălţat de jos şi pentru prima dată l-a privit. În pupilele ei deschise spre lumină se citea iubire, uimire, bucurie, recunoştinţă. Iar părintele, nemişcat, tăcut, îi zâmbea.

«Binecuvântează-mă, părinte, binecuvântează-mă», a implorat. El a schiţat deasupra ei semnul crucii. Dar Grazia aştepta încă nemişcată. Pe vremea când era oarbă, părintele o binecuvânta aşezându-i mâinile pe cap. «Binecuvântează-mă, părinte, binecuvântează-mă», repeta fata cu o anumită dezamăgire.

«Şi cam ce-ai vrea ca binecuvântare», i-a răspuns părintele, «o găleată cu apă în cap?»".

Emanuele Brunatto povesteşte în jurnalul său despre convertirea unui faimos avocat din Genova, Cesare Festa, preşedintele foştilor combatanţi italieni, primar la Arenzano, consilier al lui Vittorio Emanuele III şi înalt demnitar al Masoneriei. Când convertirea a avut loc, a stârnit mare senzaţie în Italia şi ziarele au vorbit pe această temă îndelung.

Scrie Emanuele Brunatto:

"Avocatul Cesare Festa era un om de mare cultură şi inteligenţă. Foarte bun jurist şi orator, era convins că Biserica Catolică este un obstacol în calea progresului social şi o combătea cu înverşunare în plan politic.

Poziţia sa dădea naştere la vii dispute cu vărul lui, doctorul Giorgio Festa, care descoperise la Padre Pio motive temeinice pentru a apăra Biserica.

Într-o zi, medicul i-a spus avocatului: «Ce rost are să tot vorbim despre asta? Există un martor care dărâmă de unul singur toate obiecţiile tale: este Padre Pio. Du-te la el în vizită şi apoi mai vorbim».

«De acord, voi merge», a răspuns avocatul şi s-a ţinut de cuvânt.

Când a ajuns la mănăstire, a întâlnit un călugăr care l-a primit spunând: «Cum aşa, dumneavoastră, care sunteţi mason, veniţi la noi?». Cam tulburat de această primire, avocatul a vrut să se explice. Lăsându-l să vorbească, Padre Pio a deschis uşa sacristiei şi i-a arătat confesionalul. Celălalt s-a supus fără replică şi, pentru prima dată din adolescenţă, s-a spovedit.

A rămas câteva zile ca musafir la mănăstire, a primit scapularul ordinului şi întorcându-se la Roma s-a dus să-i mulţumească vărului său. «De acum nu mai vreau să-mi umplu mintea cu texte filosofice şi ştiinţifice. Indică-mi tu o carte curată şi sfântă de citit», i-a spus. Doctorul i-a propus o biografie a Familiei Sfinte, în două volume, scrisă de părintele Pietro Bergamaschi: «Eu n-o am. Padre Pio mi-a dat-o s-o citesc la San Giovanni Rotondo, dar ţi-o poţi cumpăra într-o librărie specializată de pe strada Cavour, care îţi este în drum cum mergi spre gară».

Avocatul, care se întorcea în aceeaşi seară la Genova, a găsit librăria închisă şi nu şi-a putut cumpăra cartea.

În dimineaţa următoare, ajungând acasă, s-a pus în pat. Pe când dormea, un tânăr necunoscut s-a prezentat la apartamentul său şi i-a înmânat un pachet slujnicei, spunându-i doar: «Pentru domnul avocat», şi s-a tot dus.

Erau cele două volume de Bergamaschi, uzate şi învelite cu simplitate în hârtie de ziar. Când l-am vizitat pe avocat pentru prima dată, la Genova, mi-a povestit episodul şi mi-a spus: «Cele două cărţi sunt încă aici, la mine în birou». Le-a găsit într-adevăr în dulap şi mi le-a arătat. Le-am recunoscut pe loc întrucât aveau la colţul copertei, scrise cu creion roşu, cu mâna mea, numerele de înregistrare ale bibliotecii mănăstirii din San Giovanni Rotondo căreia îi aparţinuseră".

Şi comediograful Luigi Antonelli, care a scris printre altele Omul care s-a întâlnit cu el însuşi, Povestea celor trei magi, Insula maimuţelor etc., a fost vrăjit de Padre Pio. Iată cum îi povesteşte situaţia scriitorului Pitigrilli, un alt convertit al părintelui:

"Medicii mi-au găsit aici, între ureche şi umăr, o tumoare şi voiau să mă opereze. Mi-au turnat textele obişnuite. În materie de cancer, ştiinţa modernă a rămas la fel ca acum două mii de ani, când se spunea "opium et mentiri": dă-i opiu şi ascunde-i adevărul bolnavului. Azi se minte cu cuvinte mai erudite şi, în loc de opiu, în băutură ţi se injectează fiole de pantopon. Eu i-am spus chirurgului Donati: «De acum am trecut de jumătatea vieţii omeneşti: tot ceea ce aş putea obţine în plus e un supliment şi nu sunt dispus să renunţ la el. Spuneţi-mi adevărul. Cât timp mai am de trăit?». «Cu operaţie şase luni, fără operaţie trei». «Operaţi-mă», am răspuns, «trei luni de viaţă nu sunt de lepădat».

Eram pe punctul de a fi operat, când cineva mi-a sugerat: «De ce nu mergi la Padre Pio?». M-am informat, am aflat din surse diferite şi concordante că în mănăstirea capucinilor din San Giovanni Rotondo, la patruzeci de kilometri de Foggia, trăia acest călugăr care făcea miracole. Nu ştiu dacă cuvântul miracol este exact din punct de vedere teologic. M-am dus la Padre Pio, am asistat la Liturghia celebrată de el, am avut o lungă discuţie cu el în confesional. Ce mi-a spus nu pot repeta, pentru că în timp ce-mi vorbea mi se părea că trăiesc pe altă lume. Cancerul meu s-a oprit. Acum scriu. În fiecare duminică apare un articol al meu în ziar, merg la vânătoare, lucrez de o lună la o piesă care peste câteva săptămâni se va interpreta la Teatrul Manzoni din Milano. Nu ştiu ce părere au medicii, nu ştiu ce ar putea dezvălui radiografiile şi examenele histologice, iar eu de altminteri nu permit să-mi fie făcute, dar azi mă simt vindecat în mod miraculos".

În timpul ultimului război mondial, numeroşi oameni care sufereau ori erau decepţionaţi, umiliţi, disperaţi ajungeau în fiecare zi la mănăstirea Santa Maria delle Grazie pentru a-i cere lui Padre Pio un cuvânt de speranţă.

Scenele de durere sfâşietoare care se petreceau în acele zile la confesionalul părintelui sunt de nedescris. Padre Pio avea un suflet foarte sensibil şi adeseori era cuprins de neliniştea oamenilor care plângeau în faţa lui şi izbucnea în lacrimi alături de ei. În acele clipe, o forţă misterioasă se descătuşa în sufletul lui şi adeseori se producea miracolul.

Doamna Cleonice Morcaldi, mătuşa magistratului din San Giovanni Rotondo, Giovanni Pennelli, care a fost şi unul dintre administratorii Casei de Alinare a Suferinţei, povesteşte următorul episod.

"În timpul ultimului război, nepotul meu a căzut prizonier. Nu primeam veşti de la el de un an. Toţi îl credeau mort. Părinţii lui înnebuneau de durere. Într-o zi, mama lui s-a aruncat la picioarele lui Padre Pio, care era în confesional: «Spuneţi-mi dacă băiatul meu trăieşte. Eu nu mă ridic de aici până când nu-mi spuneţi». Padre Pio s-a emoţionat şi, cu lacrimile care îi brăzdau chipul, a spus: «Ridică-te şi du-te liniştită».

Câteva zile mai târziu, pentru că inima mea nu mai putea suporta plânsul îndurerat al părinţilor, m-am hotărât să-i cer lui Padre Pio un miracol şi, plină de credinţă, i-am spus: "Părinte, eu îi scriu o scrisoare nepotului meu Giovannino, fără să pun adresa, pe care n-o cunosc. Dumneavoastră şi Îngerul păzitor duceţi-o acolo unde se află».

Padre Pio n-a răspuns. Am scris scrisoarea şi am pus-o, seara, înainte de culcare, pe noptieră. A doua zi dimineaţa, spre marea mea surprinză, stupoare şi aproape frică, am văzut că scrisoarea nu mai era. Am mers emoţionată să-i mulţumesc lui Padre Pio, care mi-a spus: «Mulţumeşte-i Sfintei Fecioare».

După vreo cincisprezece zile, lumea plângea de bucurie, îi mulţumea lui Dumnezeu şi lui Padre Pio: venise scrisoarea de răspuns la mesajul meu, din partea celui considerat mort".

Luisa Vario era o doamnă italiană-engleză cunoscută în cele mai bune saloane europene.

Foarte bogată, s-a măritat de tânără, dar viaţa pe care o ducea nu izbutea s-o mulţumească. La o recepţie a cunoscut un om care i-a vorbit despre Padre Pio. Curiozitatea a îndemnat-o să meargă la San Giovanni Rotondo. S-a simţit foarte rău văzând acel sat arid şi sărăcăcios. S-a dus la biserica din San Giovanni Rotondo, dar n-a resimţit nici o emoţie. S-a apropiat de confesionalul lui Padre Pio, dar capucinul a îndepărtat-o, spunându-i că o va spovedi mai târziu.

"Când mi-a venit rândul la spovedanie", povesteşte Luisa Vario, "eram îngrijorată şi confuză. I-am spus lui Padre Pio: «Nu reuşesc să spun nimic». «Atunci voi vorbi eu», a răspuns părintele. Şi de parcă ar fi citit într-o carte deschisă, mi-a povestit toată viaţa mea. La sfârşit, m-a întrebat dacă mai am ceva de adăugat. Mai exista un păcat pe care el nu-l spusese. Simţeam o mare ruşine. Nu mă hotăram să vorbesc. Pe de altă parte, dacă l-aş fi ascuns, spovedania n-ar fi fost valabilă. Îmi spuneam: «De ce să-i mărturisesc ceea ce el, după ce mi-a spus totul, a lăsat deoparte?». Padre Pio aştepta în linişte. %n sfârşit, am găsit puterea de a spune şi acel păcat. «Era cel pe care îl aşteptam», a zis părintele, «ai câştigat bătălia, nu te descuraja»".

Luisa Vario avea un băiat care era ofiţer în Marina Majestăţii Sale Britanice. Ea se ruga în fiecare zi pentru convertirea şi mântuirea fiului. Într-o zi a ajuns la San Giovanni Rotondo un pelerin englez. Aducea cu el un mănunchi de ziare. Luisa a vrut să le citească. A găsit vestea scufundării vasului pe care era îmbarcat băiatul ei. A alergat plângând la Padre Pio. Capucinul a liniştit-o: "Dar cine v-a spus că fiul dumneavoastră a murit?", şi i-a dictat adresa exactă, cu numele hotelului unde tânărul ofiţer, supravieţuitor al naufragiului navei sale în Atlantic, era găzduit în aşteptarea îmbarcării. Luisa Vario a scris imediat şi peste câteva zile a primit răspuns de la fiul ei.

Savino Grieco era un ateu materialist foarte cunoscut în Puglia pentru fervoarea cu care îşi propaga ideile şi cu care combătea religia. Soţia lui, în schimb, era credincioasă, dar Savino Grieco îi interzisese cu toată severitatea să meargă la biserică şi să le vorbească despre Dumnezeu copiilor.

În 1950, Savino s-a îmbolnăvit. Diagnosticul medicilor a fost groaznic: "o tumoare la creier şi una în spatele urechii drepte". Nu exista speranţă de vindecare.

Iată ce-a povestit însuşi Savino Grieco: "Am fost transportat la spitalul din Bari. Mi-era foarte frică de durere şi de moarte. Această frică mi-a aprins în suflet dorinţa de a mă adresa lui Dumnezeu, lucru pe care nu-l mai făceam din copilărie.

De la Bari am fost transportat la Milano pentru a fi supus unei operaţii, în încercarea de a mi se salva viaţa. Medicul care m-a consultat mi-a spus că operaţia este extrem de dificilă, iar rezultatele cu totul îndoielnice.

Într-o noapte, pe când eram la Milano, l-am văzut în vis pe Padre Pio. A venit să-mi atingă capul şi l-am auzit spunând: «O să vezi că încet încet te vei vindeca». Dimineaţa mă simţeam mai bine. Medicii au fost uluiţi de rapida îmbunătăţire a stării mele, dar considerau intervenţia chirurgicală inevitabilă. Eu, în schimb, îngrozit, înainte de a fi dus în sala de operaţie, am fugit din spital şi m-am adăpostit în casa unor rude, la Milano, unde era şi soţia mea.

Însă după câteva zile, durerile au reînceput foarte puternice şi, nemairezistând, m-am întors la spital. Medicii, indignaţi, nu voiau să mă îngrijească, apoi conştiinţa lor profesională a fost mai puternică. Dar înainte de a începe operaţia, au crezut că e bine să mă supună altor examene.

La sfârşitul analizelor, spre marea lor stupoare, au constatat că tumorile dispăruseră fără urmă. Eram uimit şi eu, nu atât de ceea ce mi-au spus medicii, ci pentru că în timp ce mă examinau simţisem un intens parfum de violete şi ştiam că acel parfum anunţă prezenţa lui Padre Pio.

Înainte de a părăsi spitalul, l-am întrebat pe profesor cât am de plătit. «Nu-mi datoraţi nimic», a răspuns, «întrucât eu n-am făcut nimic pentru a vă vindeca».

Întorcându-mă acasă, am vrut să merg cu soţia mea la San Giovanni Rotondo pentru a-i mulţumi lui Padre Pio. Eram convins că vindecarea mea i se datorează lui. Dar când am ajuns în biserica mănăstirii Santa Maria delle Grazie, durerile au reînceput cu foarte mare violenţă, încât am leşinat. Doi oameni m-au dus pe sus la confesionalul lui Padre Pio.

Mi-am revenit. Îndată ce l-am văzut, i-am spus: «Am cinci copii şi sunt grav bolnav, salvează-mă, părinte, salvează-mi viaţa». «Eu nu sunt Dumnezeu», mi-a răspuns, «şi nici Isus Cristos, sunt un preot ca toţi ceilalţi, nu mai mult, dar poate că mai puţin. Eu nu fac miracole». «Te rog, părinte, salvează-mă», l-am implorat plângând.

Padre Pio a tăcut o clipă. Şi-a ridicat ochii la cer şi am văzut că buzele sale s-au mişcat rostind o rugăciune. În clipa aceea, am simţit din nou parfumul intens de violete. Padre Pio a spus: «Du-te acasă şi roagă-te. Eu mă voi ruga pentru tine. Te vei vindeca». M-am întors acasă şi de atunci orice simptom al bolii a dispărut".

Padre Pio nu era mereu sfântul blând şi zâmbitor, dispus să vindece bolile şi să reconforteze prin cuvintele sale. El vedea "realitatea absolută", fără barierele spaţiului şi ale timpului şi uneori era purtătorul veştilor dureroase. Le spunea celor interesaţi ziua morţii lor, cu acelaşi calm şi concizie cu care profeţea o vindecare neaşteptată.

Giancarlo Pedriali povesteşte: "Pe vremea marilor mulţimi ce se îmbulzeau la Padre Pio, i se trimiteau la mănăstire doi jandarmi care stăteau lângă el să-l apere. %ntr-o zi, în sacristie, pe când îşi scotea veşmintele sfinte după celebrarea Liturghiei, părintele s-a întors zâmbitor spre unul dintre cei doi jandarmi: «Cum am terminat aici şi a făcut mulţumirea pentru Liturghie, vino în chilia mea, pentru că trebuie să-ţi vorbesc».

Jandarmul, foarte mulţumit, a aşteptat ca Padre Pio să termine, iar apoi a mers în chilia călugărului. «Ascultă», i-a spus părintele, «peste cel mult opt zile te duci la casa părintească şi mori, dragul meu». «Dar părinte, mă simt foarte bine», a spus jandarmul. «Nu-ţi bate capul», a adăugat capucinul, «va fi mai bine aşa, peste opt zile. Ce-i viaţa aceasta? Un pelerinaj: suntem mereu pe drumuri, dragul meu. Cere o permisie şi du-te să te prindă evenimentul acasă. Dacă mori mâine şi nu află rudele?» Jandarmul, complet zăpăcit de aceste cuvinte, l-a întrebat: «Părinte, pot povesti şi la alţii ce mi-aţi spus?». «Deocamdată nu», i-a răspuns călugărul. «Vei spune totul numai când vei fi acasă».

Tânărul a coborât la San Giovanni Rotondo şi a cerut o permisie pentru a merge acasă. Superiorii nu voiau să i-o acorde, pentru că nu avea nici o justificare. Padre Pio, care îl cunoştea pe plutonier, a intervenit: «Lasă-l să meargă acasă la mama lui, bietul băiat, lasă-l să meargă». Plutonierul i-a dat permisie.

Ajungând acasă, jandarmul le-a zis părinţilor: «Padre Pio a spus că voi muri, am venit să vă salut». După opt zile, tânărul jandarm a murit".