SFINŢII

XVII. MĂRTURIA LUI FRANCESCO MESSINA

"Eram complet necredincios" - Un apel telefonic absurd în zorii zilei -
"Călugărul acela nu mă mai lasă să dorm" - "Întâlnirea care mi-a zguduit viaţa" -
O minune pentru Giovanni Papini - "Am sculptat pentru Padre Pio ultima mea operă"

O altă convertire care a stârnit senzaţie a fost a lui Francesco Messina, marele sculptor care în anii de după război avea o enormă popularitate, asemănătoare cu cea a stelelor din lumea spectacolului.

"Padre Pio a jucat un rol extrem de important în viaţa mea", mi-a destăinuit sculptorul. "Prima întâlnire cu el, la 11 aprilie 1949, a fost ca o străfulgerare care mi-a schimbat radical modul de a gândi, de a privi lucrurile din lume şi a oferit chiar o nouă orientare artei mele".

Vestea acelei întâlniri a făcut repede ocolul lumii. Ziarele au relatat despre ea cu litere de o şchioapă, exagerând-o. "De parcă până în acel moment aş fi fost un ateu, un duşman feroce al preoţilor", mi-a spus sculptorul. "Dar nu era adevărat. Până atunci, deşi credeam în Dumnezeu, eram un mare păcătos şi Padre Pio m-a schimbat. Am simţit nevoia de a face o declaraţie publică, într-o scrisoare deschisă în care îi mulţumeam lui Dumnezeu pentru că m-a ajutat să întâlnesc «un adevărat părinte» şi încheiam afirmând: «Eu m-am născut la 11 aprilie 1949»".

Francesco Messina mi-a vorbit îndelung despre Padre Pio. Ne găseam în atelierul-muzeu deschis în vechea biserică dezafectată San Sisto, din Milano, pe care maestrul o restaurase. În jurul nostru statui, mulaje, desene, reproduceri, fotografii cu operele sale. Sculpturile lui, uneori gigantice ca acelea ale lui Michelangelo, fac parte deja din istoria artei. O statuie de trei metri şi şaptezeci, reprezentându-l pe Papa Pacelli, a pătruns în cel mai prestigios templu al creştinătăţii: se află într-o nişă a Bazilicii Sfântul Petru, alături de capodoperele lui Buonarroti, Bernini, Canova.

"Eu sunt un om cu picioarele pe pământ, am o aversiune instinctivă pentru miracole", mi-a spus maestrul. "Când eram tânăr şi îi auzeam pe prieteni povestind despre fenomenele din jurul lui Padre Pio: parfumul, bilocaţiile, citirea gândurilor, refuzam să cred aşa ceva, ba chiar îmi venea să râd. Dar acel călugăr cu privirea înflăcărată mă făcea curios. Eram nedumerit mai ales datorită rănilor sale misterioase. În legătură cu acel fapt concret, confirmat de medici, nu puteau exista îndoieli. Din acest motiv doream să-l cunosc".

Născut în Sicilia, la Linguaglossa, în provincia Catania, într-o familie foarte săracă, Francesco Messina a crescut la Genova, unde părinţii săi au emigrat în căutarea norocului. La zece ani muncea deja.

"Am fost botezat, dar n-am primit nici o educaţie religioasă", mi-a povestit Messina. "Tata nu mi-a vorbit niciodată de Dumnezeu şi nici mama. Nu s-au îngrijit să primesc Prima Împărtăşanie şi nici Sfântul Mir. Singurul lucru care ne lega în familie de Dumnezeu era sărăcia noastră, deoarece sărăcia reprezintă o adevărată înrudire cu Isus.

De tânăr, deşi nu mergeam niciodată la biserică, mă gândeam adesea la Isus. Îl simţeam ca pe un tovarăş care mă putea înţelege. Voiam să-i urmez învăţăturile, dar eram un păcătos cuprins de orgoliu, de vanitate şi de toate mizeriile omeneşti.

Am trăit astfel până la patruzeci de ani. Eram legat de o femeie cu care nu mă puteam căsători pentru că nu era liberă. Cardinalul de Milano, Schuster, care ţinea la mine şi ştia totul, repeta mereu: "Biserica pe tine nu te poate ajuta". Printr-o serie de împrejurări, situaţia s-a rezolvat în timpul războiului şi am obţinut astfel aprobarea să mă căsătoresc în biserică. Mai întâi, însă, trebuia să primesc celelalte sacramente: Prima Împărtăşanie şi Mirul. Ritualurile au avut asupra mea un efect eliberator: pentru prima dată, m-am simţit cu conştiinţa împăcată. Dar acea stare a durat puţin.

Am reînceput viaţa dinainte: eram credincios, dar îmi lipsea un îndrumător, un învăţător care să fie un punct de referinţă în agitaţiile şi lupta mea spirituală.

Pe atunci am simţit dorinţa puternică de a-l cunoaşte pe Padre Pio. După cum am spus deja, nu mă atrăgeau minunile care îi erau atribuite, ci stigmatele sale, care pentru mine erau semnul adevăratei sfinţenii".

În primăvara anului 1949, Francesco Messina a organizat la galeria din piaţa De Ferrari, la Genova, o expoziţie religioasă care a întrunit elogiile întregii critici. Ziarele exaltau marea artă a sculptorului, dar el se simţea pustiit şi îngrozitor de nemulţumit.

În ultima zi de şedere în oraşul ligur s-a întâmplat un lucru ciudat. "În seara aceea", mi-a povestit maestrul, "am mers cu soţia mea la cină în casa unor prieteni. Erau cu toţii adepţi ai lui Padre Pio. Mi-au vorbit îndelung despre el. Pe masă, stăpâna avea o biografie a preotului şi pe copertă se afla o fotografie foarte expresivă. Am luat acea carte în mâini şi am privit îndelung privirea impresionantă a călugărului. «Trebuie să-l cunosc», mi-am spus.

La sfârşitul cinei, eu şi soţia mea ne-am întors la Hotel Bristol, unde stăteam. În timpul nopţii n-am reuşit să adorm. Mă răsuceam în pat gândindu-mă la Padre Pio. Imaginea sa părea că mă urmăreşte.

La ora cinci dimineaţa a sunat telefonul. «Cine o fi la ora asta?» m-am întrebat. Portarul şi-a cerut scuze şi m-a informat că era cineva care insista să-mi vorbească. Era vorba de Ezio Saltamerenda.

Îl cunoşteam pe omul ăsta. De mic copil locuisem în vecini şi mergeam adesea să facem baie împreună. Ezio mi-a spus un lucru ciudat. «Aseară, în timp ce treceam prin piaţa De Ferrari, am fost cuprins de unda parfumului lui Padre Pio». L-am întrerupt pe un ton aspru: «Dar ce, dumneavoastră lucraţi ca negustor de parfumuri pentru Padre Pio?». «Să nu credeţi că sunt nebun», a răspuns Saltamerenda. «Poate că sunt, dar nu în cazul de faţă. Vă spuneam că trecând prin piaţa De Ferrari am fost surprins de mirosul parfumului lui Padre Pio. De obicei, acel miros se poate simţi atunci când călugărul vrea ceva şi mă întrebam de ce l-am simţit tocmai acolo. Am făcut câţiva paşi: parfumul dispăruse. M-am întors: exact în acelaşi loc ca şi mai înainte, l-am simţit din nou. Am privit în jur, am văzut că în faţa mea era un afiş mare cu expoziţia dumneavoastră: parfumul provenea tocmai de la acel afiş. Am făcut diverse încercări, nu era nici o îndoială. Simţeam parfumul lui Padre Pio doar atunci când mă aflam în faţa afişului expoziţiei dumneavoastră. Întorcându-mă acasă, n-am reuşit să adorm. Mi-am dat seama că trebuie să vă telefonez, să vă anunţ. Am rezistat până la ora asta». «Bun, şi-acum îmi puteţi spune ce vreţi de la mine?», l-am întrebat iritat. «Eu nu vreau nimic», mi-a răspuns. «Padre Pio e cel care vrea ceva de la dumneavoastră».

Am simţit un puternic impuls de a pune capăt acelei conversaţii absurde şi de a-i trânti telefonul în nas, dar m-au oprit ciudatele coincidenţe care se refereau la Padre Pio şi care avuseseră lor într-un interval de câteva ore. «Trebuie să veniţi la Padre Pio», repeta Saltamerenda. «Sunt foarte ocupat», i-am răspuns. «Chiar azi mă întorc la Milano. Sunaţi-mă săptămâna viitoare şi vom vedea dacă voi avea timp».

A doua zi, m-am informat în legătură cu acea cunoştinţă a mea. Era un om foarte respectat. Absolvent de medicină, conducea Institutul Bioterapeutic din Genova. De mic copil fusese un ateu convins şi se luptase mereu pentru ideile sale. În timpul războiului, trecuse prin aventuri dureroase. Convertit de Padre Pio, devenise fiul lui spiritual şi nu pierdea nici un prilej pentru a relata că îl cunoaşte pe călugăr."

Întorcându-se la Milano, Messina s-a adâncit în muncă, în afaceri, dar noaptea nu reuşea să adoarmă. Gândul la Padre Pio devenise o obsesie. După o săptămână, a luat legătura cu Saltamerenda. "Trebuie să mergem la Padre Pio", i-a spus. "Călugărul ăsta nu mă mai lasă să dorm". Şi au hotărât să plece imediat.

"Am ajuns la San Giovanni Rotondo seara târziu", mi-a spus Messina. "La ora aceea, fratele nu mai primea pe nimeni, dar Saltamerenda era cunoscut de ceilalţi capucini şi astfel am reuşit să intrăm în mănăstire. Când ne-a văzut, Padre Pio i-a spus lui Saltamerenda: «Ei, iar ai venit, măi pisălogule». «Părinte, am simţit nevoia să vi-l prezint pe acest prieten», a răspuns Ezio. «Eşti un fanatic», a fost comentariul călugărului. Apoi, întorcându-se spre mine: «Tu ce doreşti?». «Aş vrea să vă cunosc», am spus. «Doresc asta de mult timp. Mă bucur că sunt aici. Mă las în grija dumneavoastră». Iar Padre Pio: «Ai ştiut să te orientezi». Apoi ne-a poruncit să mergem în biserică la spovedanie. Eu nu voiam să mă spovedesc, nu mă simţeam pregătit din punct de vedere psihic, dar n-am avut timp să protestez: Padre Pio plecase deja.

Când a revenit, m-am apropiat de el să-i spun că nu mă simt pregătit, dar el, cu o voce care nu admitea replică, a zis: «Tu să nu-mi spui nimic, să-mi răspunzi la ce te întreb». Şi a început să-mi înşire păcatele, cu o precizie incredibilă: parcă îmi citea în suflet.

A doua zi dimineaţa, am asistat la Liturghie şi m-am împărtăşit. Când am mers să-l salut, părintele mi-a spus: «Dar cum aşa, abia aţi venit şi deja plecaţi?». «Am probleme la Milano, dar mă voi întoarce curând». De atunci, Padre Pio a fost pentru mine o călăuză spirituală extraordinară, un adevărat «părinte». De fiecare dată când aveam puţin timp, dădeam fuga la el".

Francesco Messina a fost totdeauna un fiu spiritual credincios al lui Padre Pio. Vizitele sale la San Giovanni Rotondo erau dese. Urca în chilia capucinului, se spovedea, stătea de vorbă cu el, uneori aducea şi alţi prieteni care aveau nevoie de cuvinte de alinare.

"După cum spuneam, n-am dat niciodată importanţă minunilor făptuite de Padre Pio", mi-a explicat Messina. "Faptele ciudate pe care le povestea lumea şi care erau relatate de ziare mă lăsau indiferent. Puteau fi adevărate, dar după opinia mea sfinţenia părintelui consta în modul său de a gândi şi de a trăi. Într-o zi, însă, am fost şi eu martorul unui lucru inexplicabil, pe care n-am vrut niciodată să-l povestesc, dar care poate că e bine să fie cunoscut.

Eram prieten bun cu Giovanni Papini, marele scriitor mort în 1956. După cum se ştie, era complet paralizat. Şi limba îi era înţepenită şi comunica prin nişte murmure pe care doar nepoata lui era în stare să le mai descifreze. Singura legătură pe care marele scriitor o păstra cu lumea exterioară o constituia firicelul de lumină pe care-l percepea cu ochiul drept. Să întrezărească un strop de lumină şi să citească anevoie câteva cuvinte reprezenta pentru el o fericire imensă.

Într-o dimineaţă, mi-a telefonat soţia lui Papini şi mi-a povestit: «De câtva timp, Giovanni a căzut în baie, şi-a lovit orbita dreaptă şi şi-a pierdut până şi stropul de lumină pe care îl putea vedea. Acum e complet orb. L-au consultat cei mai buni specialişti, dar nu mai e nimic de făcut: ochiul lui e iremediabil pierdut. Giovanni e foarte trist. Întrucât dumneavoastră sunteţi prieten cu Padre Pio, ar vrea să-i cereţi călugărului ajutorul ».

Acea convorbire m-a tulburat. Îl iubeam foarte mult pe Giovanni şi pentru a-i alina suferinţele aş fi făcut orice sacrificiu. «Ce putem face?», am întrebat-o pe doamna Papini. «Mă gândesc că dacă vă dau o fotografie a lui Giovanni şi dumneavoastră i-o duceţi părintelui, acel sfânt călugăr ar putea să ne ajute», a răspuns. «Cred că e o idee bună», i-am spus şi m-am pregătit de drum.

Am trecut pe la Florenţa, am luat fotografia lui Papini şi am dat fuga la San Giovanni Rotondo. Fusesem la Padre Pio cu o săptămână în urmă şi văzându-mă, a spus plictisit: «Ai venit din nou?». «Există o situaţie nefericită", i-am răspuns, «pe care medicina nu reuşeşte s-o rezolve şi e legată de scumpul meu prieten Giovanni Papini. E un mare scriitor şi cu siguranţă îl cunoaşteţi şi dumneavoastră». «Ce să ştiu eu de Giovanni Papini», a răspuns părintele. «E cel care a scris Povestea lui Cristos», am insistat. «Mulţi scriu lucruri dintr-astea», a zis el. Am continuat: «Acest prieten al meu e grav bolnav. Putea vedea foarte greu cu un singur ochi, dar a căzut şi s-a lovit la cap, iar acum nu mai poate vedea nimic». Am scos fotografia lui Papini şi i-am întins-o. Padre Pio a privit-o câteva clipe, apoi, punând-o în buzunarul de la piept, a spus cu voce grăbită: «Dacă aşa stau lucrurile, am eu grijă. Du-te şi spune-i familiei să stea liniştită, am eu grijă».

M-am întors la Florenţa şi am relatat cuvintele părintelui. Eram foarte neliniştit şi umilit. Vedeam durerea groaznică a soţiei lui Papini şi în sufletul meu eram sigur că nu se va întâmpla nimic. În zilele următoare n-am avut curajul să telefonez la Florenţa, dar, după o săptămână, m-a sunat doamna Papini. «Ştiţi că Giovanni a reînceput să vadă ca şi înainte de a cădea?», mi-a spus fericită. «Probabil că lovitura n-a produs leziuni asupra ochiului», i-am răspuns. «Nu, nu», a insistat ea. «S-a întâmplat ceva ciudat. Toţi medicii care l-au consultat pe Giovanni au spus că ochiul lui e pierdut pentru totdeauna şi nu-şi pot explica motivul pentru care acum poate vedea din nou. Însă eu şi dumneavoastră ştim cum stau lucrurile cu adevărat». «Mde», i-am răspuns, «poate că e mai bine să nu spunem nimănui nimic, altfel vom părea nişte exaltaţi».

Giovanni Papini a continuat să vadă până la sfârşitul zilelor sale. După cum am sfătuit-o, soţia lui n-a povestit niciodată acest episod, dar cred că a venit vremea să-l fac cunoscut. Nu ştiu din ce motiv ochiul lui Papini a reînceput să vadă. Sunt sigur însă că Padre Pio a avut grijă şi s-a rugat pentru el".

Francesco Messina este autorul acelei monumentale Via Crucis care se înalţă la San Giovanni Rotondo, între mănăstirea Santa Maria delle Grazie şi Casa de Alinare a Suferinţei.

"A fost ultima mea operă", mi-a spus sculptorul. "Nu voiam s-o realizez. Când, în 1967, părinţii capucini mi-au încredinţat-o, aveam deja mâinile devastate de artrită. Ei mi-au spus că Padre Pio e cel care o vrea şi atunci am acceptat.

În timp ce pregăteam primele schiţe, mergeam deseori la San Giovanni Rotondo şi stăteam de vorbă cu părintele. Era deja foarte bolnav. Umbla cu greu. Picioarele îi provocau dureri sfâşietoare. Îl întrebam: «Cum vă simţiţi, părinte?». Iar el: «Mă simt rău, rău, rău».

Padre Pio n-a putut vedea Via Crucis terminată, dar a binecuvântat prima piatră aşezată la temelie. Pe locul unde s-a oprit pentru această ceremonie a fost amplasată statuia de bronz a lui Padre Pio, realizată de mine, având înălţimea de doi metri şi douăzeci de centimetri".