SFINŢII

XIV. LA LIMITA NORMALITĂŢII

Febră de 48 de grade - Rănile sale emanau un parfum intens -
Înmulţirea pâinilor - Fenomenul bilocaţiei -
Mărturia maicii Speranza

"Reabilitarea" lui Padre Pio n-a fost instantanee, ci diluată în timp, iar aceasta demonstrează faptul că autorităţile de la Vatican n-au acţionat din convingere, ci doar pentru a evita ameninţarea scandalurilor.

Părintele a primit permisiunea de a reîncepe să slujească Liturghia în biserică, în faţa credincioşilor, la 26 iulie 1933; dar numai după opt luni, adică la 25 martie 1934, i s-a aprobat să reia spovedirea bărbaţilor; iar pentru dreptul de a spovedi femeile a trebuit să aştepte până la 12 mai 1934.

Pe 5 mai în acel an cădea prima lui zi onomastică după "reabilitare". Credincioşii şi prietenii lui Padre Pio se aşteptau la o mare sărbătoare, dar nu s-a întâmplat nimic deosebit. Tot astfel şi la 10 august 1935, la 25 de ani de la hirotonire.

Superiorii se purtau cu el cu "prudenţă", cu "băgare de seamă", aşa cum te comporţi cu un "vinovat" care a obţinut iertarea. Când la mănăstire se întâmpla ceva neobişnuit, Padre Pio era primul "bănuit". Într-o noapte, câtorva trecători li s-a părut că văd nişte femei apropiindu-se de mănăstire. A izbucnit un scandal şi unii au dat fuga să-l "interogheze" pe Padre Pio, obligându-l să se apere de acuzaţii vulgare şi foarte grave. Un binefăcător, care voia să-şi păstreze anonimatul, i-a dat părintelui o sumă de bani ca s-o ofere unei anumite familii nevoiaşe. Părintele s-a grăbit să accepte rolul de mijlocitor, dar acest lucru a fost suficient pentru a fi acuzat că nu respectă jurământul de sărăcie. Aflat mereu în centrul unor acuzaţii, suspiciuni, bârfe, prejudecăţi, el rămânea calm, senin, iar din gura lui n-a ieşit niciodată vreo vorbă rea la adresa nimănui.

Faima sfinţeniei sale, între timp, se răspândea în lume. Oricine venea în vizită şi avea norocul să-i vorbească se întorcea acasă convins că a întâlnit un sfânt.

În afara stigmatelor, Padre Pio avea toate darurile carismatice care de obicei se întâlnesc în viaţa marilor mistici, cum ar fi bilocaţiile, viziunile, citirea gândurilor, profeţiile etc. Ba chiar, la el, aceste daruri se manifestau cu o deosebită evidenţă.

Unul dintre fenomenele inexplicabile care îi impresiona mai ales pe medicii care l-au îngrijit pe părinte era constituit de "hipertermie", adică de neaşteptatele creşteri de temperatură care la el ajungeau la cote foarte înalte. Hipertermiile lui Padre Pio rămân un caz unic în istoria medicinei.

Ciudata anormalitate a fost descoperită în timp ce părintele îşi efectua stagiul militar la Napoli. Medicii şi-au dat seama imediat că acel tânăr soldat are nevoie de mai multă îngrijire decât ceilalţi bolnavi, dar nimeni nu reuşea să priceapă de ce anume suferă. Pentru a se lămuri situaţia, a început o analiză clinică prin măsurarea metodică a temperaturii, dar foarte repede medicii au trebuit să renunţe: de fiecare dată când i se punea termometrul, coloana de mercur sărea în sus atât de repede şi de violent încât risca să facă erupţie.

Cel care a reuşit pentru prima dată să măsoare cu precizie temperatura lui Padre Pio a fost un medic din Foggia. În timpul unui lung concediu de boală, Padre Pio se oprise la mănăstirea acelui oraş şi continua să se simtă rău. După ce a distrus mai multe termometre, medicul care îl îngrijea s-a gândit să recurgă la un termometru de baie, care rezistă la apa fierbinte. În câteva clipe, acest termometru a arătat 48 de grade.

Între 1920 şi 1922, doctorul Giorgio Festa, primul medic care a studiat ştiinţific stigmatele lui Padre Pio, a avut prilejul să constate că în zilele în care părintele se simţea bine, avea o temperatură normală, adică 36,2 dimineaţa, 36,5 seara; când avea tulburări, temperatura sa, măsurată cu un termometru de mare precizie, atingea valori de 48 de grade şi chiar 48,5.

Doctorul Festa, în cartea Mistere ale ştiinţei şi lumini ale credinţei, a publicat rezultatele unei ample cercetări în domeniul hipertermiei, constatând că în anumite boli, ca epilepsia, criza uremică, tetanosul etc., febra poate atinge cifre record de 43 şi chiar 44 de grade. Este vorba de temperaturi numite "agonice" sau "preagonice", deoarece precedă întotdeauna decesul. Padre Pio, în schimb, când avea febră de 48 de grade, suferea şi se agita în pat, dar fără a delira şi fără a prezenta tulburările care de obicei însoţesc temperaturile ridicate. După una sau două zile, totul revenea la normal, iar în a treia zi părintele îşi relua datoria în confesional.

Un alt fenomen caracteristic pentru Padre Pio era parfumul care emana din trupul său, din obiectele pe care le atingea, din haine, sau pe care-l lăsa în urma lui prin locurile pe unde trecea. Despre acest fenomen au scris şi au vorbit sute şi sute de mărturii. Dar cred că proba cea mai credibilă, în acest caz, este tot aceea oferită de doctorul Festa. Potrivit medicului, parfumul nu se degaja din trupul părintelui, ci din sângele care curgea din stigmatele sale. Medicul făcea această deducţie din anumite episoade pe care le trăise în timp ce studia misterioasele răni ale capucinului.

Într-o zi, luase de pe rana de la şold a lui Padre Pio un bandaj, cu care fusese tamponat sângele, şi îl închisese într-o cutie, pentru a-l duce la laboratorul din Roma, cu scopul de a-l analiza. În timpul călătoriei, un ofiţer şi alţi oameni care erau în maşină au spus că simt parfumul pe care îl emană de obicei Padre Pio. Nimeni dintre cei prezenţi nu ştia că doctorul Festa are în geantă bandajul îmbibat cu sângele părintelui. Doctorul Festa a păstrat bandajul în laborator, iar ciudatul parfum s-a impregnat cu timpul în întreaga încăpere, încât pacienţii care mergeau la consultaţie îi cereau explicaţii.

În cartea sa despre stigmatele lui Padre Pio, doctorul Festa a scris: "Cei care se ocupă de conservarea cărnii de animal ştiu că trebuie să o scurgi de tot sângele, pentru a evita mirosurile neplăcute, sângele fiind ţesutul organic care intră cel mai repede în descompunere. Deci, bandajele pline de sângele care ţâşneşte din rănile lui Padre Pio, chiar şi pentru faptul că uneori le schimbă destul de rar, n-ar trebui să miroasă a parfum. Acest fenomen, în simplitatea şi înalta elocvenţă cu care se oferă studiului nostru, contravine prin urmare oricărei legi naturale şi ştiinţifice".

Sunt numeroase mărturiile despre fenomenele de înmulţire a pâinii şi alte lucruri asemănătoare. În timpul războiului, pâinea era raţionalizată. La mănăstirea San Giovanni Rotondo se găseau tot timpul musafiri, iar oamenii săraci care veneau la cerşit erau tot mai numeroşi. Într-o zi, când călugării au mers în sala de mese, în coş era cam o jumătate de kilogram de pâine. Comunitatea s-a rugat lui Dumnezeu şi s-a aşezat să mănânce supa. Padre Pio se oprise în biserică. Puţin mai târziu, a apărut cu mai multe franzele proaspete. Stareţul l-a întrebat: "De unde le-aţi luat?". "Mi le-a dat la poartă o femeie venită în pelerinaj", a răspuns. Nimeni n-a zis nimic, dar toţi au înţeles că numai el putea să întâlnească "anumiţi" pelerini.

Într-o dimineaţă, călugărul paracliser uitase să pregătească ostiile pentru împărtăşanie. În ciboriu erau doar câteva. Terminând spoveditul, Padre Pio a început să-i împărtăşească pe credincioşi, care erau foarte mulţi. I-a împărtăşit pe toţi, iar în potir au mai rămas ostii.

Un alt fenomen misterios, care s-a repetat adesea în viaţa părintelui şi care a fost amplu confirmat, se referă la bilocaţie. Potrivit cercetătorilor mistici, bilocaţia reprezintă "prezenţa simultană a aceluiaşi om în două locuri diferite". Se deosebeşte de "agilitate" care, în schimb, înseamnă "deplasarea corporală, aproape instantanee, dintr-un loc în altul". În viaţa lui Padre Pio a existat un singur fenomen de "agilitate", sunt însă extrem de numeroase mărturiile privind fenomenele de bilocaţie.

Nu există explicaţii raţionale pentru acest fapt. Se crede că sufletul este cel care se desprinde de trup şi merge dintr-un loc în altul, dar nu se ştie cum se poate întâmpla un asemenea lucru. Atunci când sufletul "călătoreşte", trupul rămâne nemişcat. Uneori, chiar în mijlocul unei conversaţii, Padre Pio întrerupea discuţia şi părea că aţipeşte. Se consideră că în acele momente călătorea în bilocaţie.

Maria Pompilio, fiica spirituală a lui Padre Pio, a adunat pe acest subiect diferite episoade. Fratele ei Nicola, într-o seară, în timp ce îşi spunea rugăciunea, a fost cuprins de somn; deodată a primit o palmă pe obrazul drept şi i s-a părut că mâna care îl loveşte e îmbrăcată într-o mănuşă scurtată. S-a gândit pe loc la Padre Pio, iar în ziua următoare l-a întrebat dacă el a fost cel care l-a lovit. "Aşa trebuie să goneşti somnul când te rogi", i-a răspuns părintele.

Cu alt prilej, Maria Pompilio se găsea în sacristie, unde părintele îşi scotea sfintele ornate după încheierea Liturghiei. A intrat un bărbat care, privindu-l pe Padre Pio, a spus: "Da, e chiar el, sunt sigur". S-a apropiat, a căzut în genunchi şi plângând repeta: "Părinte, îţi mulţumesc că m-ai salvat de la moarte". Mai târziu, acest om i-a povestit Mariei Pompilio următoarele: "Eram căpitan de infanterie şi, într-o zi, pe câmpul de luptă, când împuşcăturile erau în toi, aproape de mine am văzut un călugăr, palid şi cu ochii expresivi, nu în uniformă de preot militar, ci în reverendă, care m-a strigat şi mi-a spus: «Domnule căpitan, plecaţi de acolo, veniţi lângă mine, repede». M-am îndreptat spre el şi, înainte de a ajunge, în locul unde eram mai înainte a explodat o grenadă care a făcut o groapă mare. M-am întors spre călugăr, dar dispăruse".

Părintele Michelangelo Bellini povesteşte: "În noiembrie 1921, pe când eram încă student, i-am scris lui Padre Pio spunându-i să se roage pentru bunicul meu muribund, care avea peste optzeci de ani. ţineam mult la el pentru că fusese ca un tată pentru mine. Doream ca bunicul să trăiască cel puţin până la hirotonirea mea. Câteva zile mai târziu, m-am dus la căpătâiul lui şi l-am găsit în comă. Credeam că va muri peste noapte, dar de fapt dimineaţa starea lui se îmbunătăţise foarte mult. Mi-a spus că a visat un călugăr care i-a adus zece ani de viaţă. Bunicul meu a mai trăit încă exact zece ani".

Într-o zi, cardinalii Pietro Gasparri şi Augusto Sili se aflau în casa contesei Virginia Salvicci, văduva Sili, pentru a inaugura capela familiei. A apărut o călugăriţă care ţinea în mână o relicvă a Crucii, închisă într-o cutie. Călugăriţa a povestit că în timpul nopţii Padre Pio în carne şi oase intrase în chilia ei şi îi înmânase acea cutie cu porunca de a o aduce, a doua zi, la contesa Sili. Prezenţa cutiei i-a convins pe cei doi cardinali că nu e vorba despre o invenţie. Cîteva zile mai târziu, contesa a mers la San Giovanni Rotondo pentru a cere explicaţii în legătură cu acel episod, iar Padre Pio i-a confirmat că relicva i-a înmânat-o el personal călugăriţei la Roma.

Generalul de aeronautică Bernardo Rosini mi-a povestit: "După război m-am angajat la Bari, în cadrul Comandamentului Unităţii Aeriene, de care depindeau noile secţii, constituite după înfrângere, şi care acţionau alături de forţele aliate.

La Bari era şi Comandamentul General al Forţelor Aeriene Americane. Am cunoscut diverşi ofiţeri care mi-au povestit că au fost salvaţi de Padre Pio în timpul operaţiilor aeriene. Până şi generalul comandant fusese protagonistul unui episod răsunător. Într-o zi, a vrut să conducă el însuşi o escadrilă de bombardiere pentru a distruge un depozit german cu materiale de război care fusese semnalat la San Giovanni Rotondo. Generalul povestea că, la apropierea de ţintă, el şi piloţii săi văzuseră apărând pe cer figura unui călugăr cu mâinile înălţate. Bombele se desprinseseră singure, căzând în pădure, iar avioanele se întorseseră din drum, fără nici o intervenţie din partea piloţilor.

În seara aceea, episodul s-a aflat în centrul discursurilor şi al discuţiilor tuturor piloţilor şi al ofiţerilor. Toţi se întrebau cine e acel călugăr în faţa căruia avioanele s-au supus în mod misterios. Cineva i-a spus generalului comandant că la San Giovanni Rotondo trăieşte un călugăr taumaturg, iar el a hotărât că, îndată ce zona va fi eliberată, va merge să verifice dacă era acelaşi călugăr văzut pe cer. După război, generalul, însoţit de câţiva piloţi, a mers la mănăstirea Capucinilor. Îndată ce a intrat în sacristie, s-a pomenit în faţa mai multor călugări, printre care l-a recunoscut imediat pe cel care îi oprise avioanele. Padre Pio a înaintat spre el şi, punându-i o mână pe umăr, i-a spus: «Deci tu eşti cel care voiai să ne omori pe toţi». Fulgerat de acea privire şi de cuvintele călugărului, generalul a îngenuncheat în faţa lui. Padre Pio vorbise, ca de obicei, în dialectul din Benevento, dar generalul era convins că i se adresase în engleză. Cei doi au devenit prieteni. Generalul, care era protestant, s-a convertit la catolicism".

Monseniorul Alfredo Viola, episcop de Salto (Uruguay), a lăsat următoarea mărturie scrisă: "În 1937, monseniorul Ferdinando Damiani, care pe atunci era vicar general în dieceza Salto, bolnav de inimă, a mers la San Giovanni Rotondo pentru a muri lângă Padre Pio. Părintele i-a spus să se întoarcă în dieceza lui şi să-şi continue lucrul, pentru că va avea grijă el însuşi să-l asiste atunci când îi va veni ceasul morţii.

În 1941, am organizat în dieceza mea un congres la care participau monseniorul Alberto Levame, nunţiul papal, monseniorul Antonio Maria Barbieri, arhiepiscop de Montevideo, şi monseniorul Michele Paternain, episcop de Florida. În timpul nopţii, monseniorul Barbieri a auzit că bate cineva la uşa camerei sale şi a văzut un capucin care i-a spus să dea fuga la căpătâiul monseniorului Damiani, care se află pe moarte. A mers imediat. Episcopul fusese lovit de o criză de angină pectorală. Perfect conştient, a primit Ultima Împărtăşanie şi Maslul, iar apoi a murit. Monseniorul Barbieri, într-o vizită la San Giovanni Rotondo, în 13 aprilie 1949, l-a recunoscut în Padre Pio pe capucinul care cu opt ani mai devreme bătuse la uşa lui pentru a-l îndemna să alerge la monseniorul Damiani".

Părintele Alberto D'Apolito, care l-a cunoscut pe Padre Pio în 1917 şi timp de cincizeci de ani i-a rămas foarte apropiat, mi-a povestit aceste două întâmplări: "Într-o după-amiază, în timp ce treceam pe coridorul mănăstirii, l-am văzut pe Padre Pio oprit în faţa geamului cu privirea aţintită asupra muntelui. M-am apropiat pentru a-i săruta mâna, dar el nu şi-a dat seama de prezenţa mea şi mi s-a părut că mâna lui e ţeapănă. În acel moment, l-am auzit pronunţând cu voce foarte clară formula iertării păcatelor. Înspăimântat, am dat fuga să-l chem pe părintele stareţ. Ne-am întors împreună la Padre Pio care, după o clipă, s-a scuturat ca după o aţipeală. S-a întors spre noi doi şi a spus: «Sunteţi aici? Nu mi-am dat seama.» După câteva zile, a sosit de la Torino o telegramă de mulţumiri către stareţ, deoarece l-a trimis pe Padre Pio să asiste pe un muribund. Din telegramă se putea deduce că muribundul tocmai îşi dădea sufletul în momentul în care părintele, la San Giovanni Rotondo, pronunţa cuvintele de iertare.

În 1957, am fost martorul vindecării miraculoase a părintelui Placido Bux. Era internat la spitalul San Severo pentru o formă gravă de ciroză hepatică şi, în ciuda îngrijirilor medicale, starea sa era disperată. Într-o noapte, părintele Placido l-a văzut pe Padre Pio lângă patul său. Padre Pio i-a vorbit, l-a liniştit şi l-a asigurat că se vindecă. Apoi s-a apropiat de fereastra camerei, şi-a aşezat mâna pe sticlă şi a dispărut.

Dimineaţa, părintele Placido s-a simţit mai bine. Amintindu-şi ce s-a întâmplat în timpul nopţii, a privit spre fereastră şi a văzut pe geam urma unei mâini. S-a dus să verifice şi a recunoscut mâna lui Padre Pio. S-a convins atunci că vizita nocturnă a călugărului nu fusese un vis, ci realitatea. Le-a povestit călugăriţelor şi asistentelor ce s-a întâmplat, iar vestea s-a răspândit în spital şi în întregul oraş. S-a creat imediat o îmbulzeală de curioşi care voiau să vadă urma mâinii lui Padre Pio pe sticlă. Medicii, neîncrezători şi indignaţi de acea harababură, mormăiau şi până la urmă au dat ordin să fie ştearsă urma de pe geam. S-a încercat ştergerea sticlei cu o cârpă udă şi detergent, dar amprenta reapărea mereu.

Fiind eu însumi neîncrezător în ceea ce văzusem cu ochii mei, m-am dus imediat la San Giovanni Rotondo pentru a-i cere explicaţii chiar lui Padre Pio. L-am întâlnit pe coridorul mănăstirii şi, înainte de a-i spune motivul vizitei mele, m-a întrebat: «Cum se simte părintele Placido?». «Mai bine», i-am răspuns şi am adăugat: «E adevărat că noaptea trecută aţi fost la spital şi v-aţi lăsat urma mâinii imprimată pe geam?». Padre Pio, privindu-mă ţintă, a răspuns: «Te îndoieşti cumva? Da, am fost, dar să nu spui nimănui nimic.» M-am întors la San Severo şi am relatat răspunsul lui Padre Pio. Nici medicii n-au mai comentat. Părintele Placido s-a vindecat complet".

Pe această temă, părintele Alberto D'Apolito mi-a povestit o altă întâmplare uimitoare, care, alături de Padre Pio, o are în centru pe maica Speranza, faimoasa călugăriţă spaniolă ce trăia la Collevalenza (Perugia), de asemenea purtând stigmatele şi moartă ca o sfîntă în 1980. Iată: "În 1970 am mers la Collevalenza, pentru a o cunoaşte pe maica Speranza. Eram însoţit de avocatul Guglielmo Giordanelli şi de superiorul Institutului maicii Speranza, părintele Gino. Între mine şi ea a avut loc un dialog pe care, dacă n-aş avea convingerea profundă că maica Speranza e o sfântă, l-aş defini ca halucinant. După ce am salutat-o, i-am spus: «Maică, sunt un capucin de la San Giovanni Rotondo. Nu vreau să vă fac să vă pierdeţi vremea, vă cer doar să vă rugaţi pentru mine şi pentru glorificarea lui Padre Pio.» Maica Speranza, înălţându-şi ochii şi privindu-mă, a răspuns: «M-am rugat totdeauna pentru Padre Pio». «L-aţi cunoscut?». «Da, l-am văzut de multe ori». «Unde? La San Giovanni Rotondo?». «Nu, n-am fost niciodată la San Giovanni Rotondo». «Atunci unde?». «La Roma». «Maică, nu e posibil: Padre Pio a fost la Roma o singură dată, în 1917, pentru a-şi însoţi sora la mănăstirea Santa Brigida. Dumneavoastră, pe atunci, eraţi în Spania. Cu siguranţă v-aţi înşelat confundându-l pe Padre Pio cu vreun alt călugăr capucin». «Nu, nu m-am înşelat», a spus maica Speranza. «Era chiar Padre Pio». «Unde anume la Roma l-aţi văzut?». «La Sfântul Scaun, în fiecare zi, timp de un an întreg. Purta mănuşile scurtate pentru a-şi ascunde rănile. Eu îl salutam, îi sărutam mâna şi uneori îi vorbeam, iar el îmi răspundea. Aceasta s-a întâmplat între 1937 şi 1939, pe când mă aflam la dispoziţia Sfântului Scaun». «Maică, să nu vă supăraţi dacă vă spun că nu pot crede ceea ce îmi povestiţi». Maica Speranza, fără nici o supărare, cu multă blândeţe, mi-a răspuns: «Dumneavoastră sunteţi liber să credeţi ce vreţi. Vă repet că l-am văzut pe Padre Pio un an întreg, în fiecare zi, la Roma. M-am rugat întotdeauna pentru el, iar acum mă rog pentru glorificarea lui»".

Un caz de bilocaţie a lui Padre Pio e legat de viaţa marchizei Giovanna Rizzani Boschi. Este vorba de o poveste atât de ieşită din comun şi bogată în detalii încât merită un capitol separat.