SFINȚII 

Padre Pio - omul speranței
Renzo Allegri

achizitionare: 10.03.2003; sursa: Casa de Editura Unitas

XIII. DUȘMANII LUI PADRE PIO

Acuzații din partea a trei preoți -
Un agent secret demontează calomniile -
Șantaj la Vatican - Cărțile scandaloase -
Cum a fost Padre Pio eliberat

Cele patru decrete ale Sfântului Oficiu pronunțate împotriva lui Padre Pio între 1923 și 1931 au provocat mare tristețe în rândul prietenilor și adepților săi, care nu reușeau să priceapă de ce autoritatea ecleziastică se înverșunează atât de mult împotriva unui călugăr umil și lipsit de apărare.

La San Giovanni Rotondo și în satele dimprejur s-au format "comitete" în apărarea lui Padre Pio. Se țineau întruniri și se discuta despre ce trebuie făcut pentru a-l ajuta.

Printre cei mai fervenți partizani ai lui Padre Pio era un oarecare Emanuele Brunatto, un tânăr distins de vreo treizeci de ani, care avusese un trecut tulbure și aventuros. Lucrase ca agent comercial, actor, impresar, industriaș, croitor în moda de lux. Cunoscuse momente de mare bogăție și zile de mizerie și rușine. Viața lui dezordonată îl determinase să comită diverse acțiuni reprobabile.

Într-o zi a ajuns la San Giovanni Rotondo, disperat. Padre Pio îi dăruise pacea sufletească și din acel moment Emanuele Brunatto nu se mai îndepărtase de lângă salvatorul său.

În viața lui Padre Pio, Brunatto are un "loc" deosebit. Un loc "incomod", dar care nu poate fi ignorat. A fost un credincios sincer, un colaborator generos, un apărător înverșunat, chiar dacă uneori violent. A exagerat, după toate probabilitățile, dar a făcut-o din iubire.

În mărturiile care există, Brunatto apare ca o figură complexă. Sosind la San Giovanni Rotondo în 1919 pentru a se converti, a încercat să-l înșele până și pe Padre Pio, prezentându-i-o în calitate de soră pe propria sa amantă.

Chiar și după convertire, n-a fost tocmai ușă de biserică. Uneori dispărea. Se dedica unui comerț misterios, de pe urma căruia câștiga o grămadă de bani, după care, pe neașteptate, ajungea din nou în mizerie.

În timpul celui de-al doilea război mondial, a fost un colaboraționist al Guvernului de la Vichy. A fost arestat, a petrecut mai multe săptămâni la închisoare. Apoi, a fost condamnat la moarte, dar pe urmă a fost grațiat. În anii patruzeci, la Paris era foarte respectat. Se dedica unor opere de caritate. A instituit, din buzunarul propriu, inițiativa "supei calde" pentru oamenii săraci ai Parisului; a achitat sume considerabile pentru pensiile celor decorați cu virtutea militară, pentru mutilații și invalizii de război. ținea interesante conferințe cu caracter teologic, a purtat corespondență cu monseniorul Roncalli, viitorul Ioan al XXIII-lea, pe atunci nunțiu la Paris.

În perioada în care a trăit alături de Padre Pio, s-a dedicat cu extremă însuflețire apărării călugărului. A făcut-o pe toate căile, licite și ilicite, creând situații extrem de jenante pentru anumite autorități ecleziastice. Datorită acestui mod al său de a acționa fără nici o prejudecată, mulți biografi ai lui Padre Pio îl omit. Cineva a ajuns chiar să falsifice date și situații pentru a nu-l cita.

Desigur, informațiile despre el sunt uneori exagerate, partizane, în anumite ocazii false, dar sunt singurele care ridică vălul de pe periferiile religioase în care s-au născut și s-au dezvoltat acuzațiile împotriva părintelui. În povestea încurcată a acestui "martir", Brunatto, ca și de altfel Francesco Morcaldi, au fost niște observatori laici, iar observațiile lor nimereau în plin. Se datorează mai ales acțiunii lor, constituită din amenințări și șantaje, faptul că în 1933 Padre Pio, după ani lungi de persecuții, a obținut reabilitarea.

Padre Pio îl cunoștea în profunzime pe Brunatto și ținea mult la el, după cum o dovedesc numeroasele scrisori pe care i le-a scris. În anumite momente, i-a încredințat însărcinări delicate, iar Brunatto le-a îndeplinit cu maximă precizie. El se definea: "primul fiu al lui Padre Pio, pentru că sunt păcătosul numărul unu". A fost printre puținii oameni care n-au lansat speculații despre fratele capucin. Își făcea apariția atunci când părintele avea nevoie de el, iar apoi dispărea. Despre el se poate spune orice, dar în nici un caz că nu l-ar fi iubit profund pe Padre Pio.

Când a izbucnit primul val de persecuții împotriva călugărului, până și Emanuele Brunatto a fost răvășit de ceea ce se întâmpla. În sufletul lui s-a aprins o dorință fierbinte de dreptate. A început să participe la comitetele de credincioși ce se strângeau pentru a trimite reprezentanți la Vatican, spre a protesta împotriva calomniilor lansate împotriva părintelui. Dar a înțeles imediat că apărarea generoasă a locuitorilor modești din San Giovanni Rotondo nu ajută la nimic. În timpul unei întruniri, a spus: "Dacă Vaticanul le-a dat crezare acuzatorilor și se arată complet surd la apelurile noastre de justiție, înseamnă că acuzatorii sunt persoane foarte influente. Dacă vrem să-l apărăm pe Padre Pio, trebuie să aflăm cine sunt cei care îl acuză și din ce motive o fac".

Emanuele Brunatto a luat conducerea unui grup de prieteni ai lui Padre Pio și a început o lungă și grea bătălie împotriva misterioșilor acuzatori ai părintelui.

A descoperit că dușmanii lui erau preoții din San Giovanni Rotondo: părintele Domenico Palladino, părintele Giovanni Miscio și părintele paroh Giuseppe Prencipe.

Aceste fețe bisericești, care nu aveau deloc o viață neprihănită, nu suportau ca lumea să vină buluc la mănăstire pentru a se spovedi în fața unui "sfânt". Acel preot, pentru ei, era un reproș permanent. Trebuia să fie eliminat cu orice preț.

Domenico Palladino, preot la biserica del Carmine, era cel mai veninos dintre denigratorii călugărului. Brunatto și-a început ancheta pornind tocmai de la el.

A descoperit înșelăciuni, intrigi, comploturi josnice, calomnii. Cu abilitatea unui agent secret, a cules o mulțime de documente și probe, care demonstrau că acuzatorii lui Padre Pio sunt de rea credință.

Cu unul dintre cei trei acuzatori, părintele Giovanni Miscio, Emanuele Brunatto a avut un conflict în justiție. Avid de bani, Miscio a încercat să-l vândă pe Padre Pio pentru cinci mii de lire, dar și-a făcut-o cu mâna lui.

În noiembrie 1925, părintele Miscio îi comunica unei învățătoare, Maria Pompilio, pe care o cunoștea ca fiind adeptă ferventă a lui Padre Pio, că a pregătit o broșură deșucheată, cu unele scene îndrăznețe, în care capucinul apărea ca un fel de Rasputin, senzual, orgolios și instrument mai mult sau mai puțin conștient al călugărilor avizi de câștig.

Cartea, spunea preotul, era deja gata de publicare. Contractul fusese semnat cu o editură din Milano care se angajase să-i plătească cinci mii de lire drepturi de autor. El, în schimb, ar fi trebuit să plătească o penalizare de cinci mii de lire, dacă n-ar fi predat manuscrisul.

Acum preotul era cuprins de remușcări și voia să evite izbucnirea unui asemenea scandal în jurul lui Padre Pio. Voia să renunțe la publicare, dar nu avea bani pentru a plăti penalizarea.

Domnișoara Pompilio a crezut în poveștile popii, s-a speriat și, sfătuită chiar de șantajist, a dat fuga să-i relateze amenințarea lui Brunatto.

"L-am întâlnit pe părintele Miscio în casa Mariei Pompilio", a povestit Brunatto. "L-am auzit propunându-mi următorul târg: «Ori cinci mii de lire imediat, ori publicarea broșurii».

I-am răspuns șantajistului: «Viața lui Padre Pio e curată ca un cristal. Dumneavoastră riscați să fiți chemat în judecată pentru calomnie». «Nici un creștin nu mă poate da în judecată», a răspuns Giovanni Miscio, «dreptul canonic scoate preotul de sub jurisdicția tribunalelor civile».

«Rudele lui Padre Pio sunt țărani săraci», i-am mai spus. «De unde vreți să facă rost de cinci mii de lire?»

«Există destulă lume bucuroasă să-i împrumute», a răspuns imperturbabil preotul.

Am încercat să trag de timp. Dar preotul l-a introdus în scenă pe fratele său Vincenzo. Acesta s-a dovedit și mai dur, insistent, amenințător.

A trebuit să-l informez pe fratele lui Padre Pio, Michele Forgione. Acesta, cu lacrimi în ochi, mi-a spus: «Nu dispun decât de cinci sute de lire, dar îmi voi vinde pământul și te asigur că voi găsi toți banii necesari. Dar te implor, Emanuele, fă tot posibilul ca Padre Pio să nu aibă de suferit».

Insistențele și amenințările lui Miscio au continuat să se agraveze pe zi ce trecea. Fratele lui Padre Pio a împrumutat trei mii de lire. Eu am anunțat jandarmii. La 5 ianuarie 1926, preotul a luat cele trei mii de lire, a semnat chiar și o chitanță de primire a banilor extorcați, atât de sigur se simțea împotriva oricărui denunț. Dar jandarmii l-au arestat în flagrant. A fost condamnat la douăzeci de luni de recluziune."

Acești preoți, dușmani ai lui Padre Pio, aveau un șef puternic care îi apăra în acțiunile lor murdare și îi instiga în calomnierea capucinului cu stigmate. Acest șef era arhiepiscopul de Manfredonia, monseniorul Pasquale Gagliardi. El era cel care trimitea rapoartele despre Padre Pio la Vatican, unde avea mulți prieteni, și din acest motiv nici un cuvânt al său nu era pus sub semnul îndoielii.

După o vizită pastorală la San Giovanni Rotondo în 1920, monseniorul Gagliardi declara public că l-a văzut pe Padre Pio pudrându-se și parfumându-se și că a găsit în chilia lui o sticluță cu acid nitric care îi slujea călugărului pentru "a-și face stigmatele".

Câteva luni mai târziu, în sala Consistoriului, în prezența a numeroși episcopi și arhiepiscopi, el afirma: "Padre Pio este posedat de diavol, iar călugării de la San Giovanni Rotondo sunt o bandă de escroci".

Arhiepiscopul Gagliardi era bun prieten cu preotul Palladino, îl considera consilierul său.

Emanuele Brunatto, ajutat de ceilalți prieteni fideli ai lui Padre Pio, a început să facă cercetări și în legătură cu viața arhiepiscopului de Manfredonia, descoperind situații extrem de grave și compromițătoare.

În iunie 1925, Emanuele Brunatto s-a dus la Roma cu o valiză plină de documente care demonstrau felul în care Padre Pio a fost acuzat de oameni nedemni, mincinoși, calomniatori. Era convins că de-acum se va încheia calvarul capucinului. Nici o autoritate romană nu le va mai putea acorda credit acelor oameni și urma în sfârșit să se vadă cum stau lucrurile în realitate la San Giovanni Rotondo.

Ajuns în capitală, Brunatto a mers să-i ceară sfatul lui don Orione, întemeietorul ordinului Fiilor Providenței, care era privit ca un sfânt. Preotul a răsfoit actele și l-a sfătuit să facă un anumit număr de copii pe care să le distribuie printre cardinali.

La sfârșitul lunii iulie, rapoartele se aflau pe biroul cardinalilor Gasparri, Secretar de Stat; Merry Del Val, secretar al Sfântului Oficiu; Basilio Pompili, vicarul Sanctității Sale; Donato Sbarretti, prefectul Conciliului; Gaetano De Lai, prefectul Adunării Consistoriale; Michele Lega, prefectul Sacramentelor; Guglielmo Van Rossum, prefectul de la Propaganda Fide; Augusto Sili, prefectul Tribunalului Suprem al Curiei Romae.

Cu toții au manifestat un mare interes, dar nimeni n-a luat o hotărâre.

Brunatto, neprimind răspuns la dosarul său, în 1926 a publicat prima carte despre Padre Pio sub pseudonimul Giuseppe De Rossi, folosind informațiile adunate împotriva arhiepiscopului Gagliardi și a preoților din San Giovanni Rotondo. Vaticanul s-a grăbit să cumpere toate exemplarele disponibile, în timp ce Sfântul Oficiu a pus la index publicația.

Cartea lui Brunatto a scuturat din apatie Congregațiile romane și în ianuarie 1927 a fost trimis la San Giovanni Rotondo monseniorul Felice Bevilacqua, șeful celui de-al doilea oficiu al vicariatului din Roma, cu sarcina de a îndeplini o inspecție apostolică asupra clerului local. Monseniorul Bevilacqua știa pe dinafară documentația prezentată de Emanuele Brunatto în fața cardinalilor și a hotărât ca acesta să-l însoțească în calitate de "adjunct laic".

Inspecția a fost scurtă. Probele împotriva preoților acuzatori ai lui Padre Pio s-au dovedit strivitoare. Martorii au confirmat ancheta realizată de Brunatto. Monseniorul Bevilacqua s-a întors la Roma și a propus pedepse maxime împotriva calomniatorilor călugărului, dar Congregația Sfântului Oficiu, care fusese atât de grăbită în condamnarea lui Padre Pio, se arăta foarte respectuoasă în fața acestor preoți. Doar Palladino a fost condamnat prin suspendarea a divinis și îndepărtarea imediată din San Giovanni Rotondo, în timp ce împotriva celorlalți, deși recunoscuți ca vinovați, nu s-a luat nici o măsură.

Preotul Palladino nu s-a întristat prea mult de condamnare. S-a dus să-și ispășească pedeapsa pe lângă prietenul lui, monseniorul Gagliardi, arhiepiscop de Manfredonia, care l-a primit în palatul său, unde i-a creat condiții princiare, iar la două luni după condamnare, manevrându-și relațiile de la Vatican, reușea să-i obțină aprobarea de a oficia Liturghia. Puțin mai târziu, l-a numit paroh al bisericii San Michele din Manfredonia.

Toată osteneala prietenilor lui Padre Pio, care luptaseră ani de zile strângând sute de documente pentru a demonstra nevinovăția călugărului și răutatea acuzatorilor săi, se spulbera în vânt. Inutilă era pe cale să devină și conștiincioasa inspecție apostolică a monseniorului Felice Bevilacqua. Iar acesta, care vedea că-i scapă din mână adevăratul vinovat al absurdei, al incredibilei situații din dieceza Manfredonia, a încercat, înainte de a se da bătut, să mai joace încă o carte.

La 5 mai 1927, i-a scris cardinalului Sbarretti, prefectul Conciliului: "Subsemnatul Felice Bevilacqua îmi asum întreaga și deplina răspundere cu privire la demersul regulamentar privitor la inspecția apostolică de la San Giovanni Rotondo. Consider, cu ajutorul lui Dumnezeu, că am început să descâlcesc firul încurcat care mi s-a încredințat și, în situația în care Congregația va vrea să-l urmărească până la capăt și va consimți la procedura energică pe care intenționez s-o aplic, consider neîndoielnic faptul că adevărul cel dureros va trebui să iasă pe deplin la lumină. Procedura ar fi următoarea: să punem toate cărțile pe masă și fiecare să-și asume răspunderea civilă pentru ceea ce spune.

Doar astfel se va putea dezumfla și spulbera încercarea mafiotă de a induce în eroare suprema autoritate ecleziastică. Doar spectrul cătușelor le va băga mințile în cap și-i va reduce la tăcere pe calomniatori. Altminteri, Roma va fi batjocorită usque ad consumationem saeculi".

La data de 28 decembrie, monseniorul Felice Bevilacqua i-a scris lui Emanuele Brunatto: "Dragă Emanuele, cardinalul prefect al Conciliului m-a rugat să-i predau referatul despre paroh în cât mai scurt timp posibil, pentru că vrea să-l folosească spre a ajunge cu cercetările la arhiepiscop, fără a mai trece prin Adunarea Consistorială, întrucât a înțeles că trebuie s-o ocolească.

Dacă dumneata m-ai fi căutat înainte de plecare, la ora asta aș fi ajuns deja acolo unde trebuie. Îndată ce primești scrisoarea, vino repede cu documentele și nu te face că... nu pricepi".

Monseniorul Bevilacqua voia să nu mai treacă prin Adunarea Consistorială, deoarece prefectul Adunării Consistoriale era cardinalul De Lai, prietenul apropiat al lui Gagliardi. De fapt, în timpul verii 1927, în timp ce împotriva arhiepiscopului Gagliardi se formulau acuzații grave și se făceau anchete, cardinalul De Lai mersese la el în vizită, iar cei doi prieteni petrecuseră împreună vacanța de vară pe malurile rîului Gargano.

Cardinalul De Lai, aflând de intențiile monseniorului Bevilacqua, a manevrat în așa fel încât inspecția apostolică pe care o condusese acesta să fie declarată închisă și să fie deschisă o a doua, extinsă asupra întregii dieceze Manfredonia, încredințată însă unei alte persoane. A fost ales monseniorul Giuseppe Bruno, persoană convenabilă pentru acuzați, care astfel se puteau considera scăpați, în timp ce soarta lui Padre Pio urma să se înrăutățească.

Monseniorul Bevilacqua, la capătul mandatului său, scria: "Nu cred că există pe lume un mai mare focar de nemernicie".

La 26 septembrie 1927, aproape toți călugării din dieceza Manfredonia adresau un memoriu către Sfânta Congregație a Conciliului, iar la 18 octombrie trimiteau un al doilea apel către aceeași Congregație și către Adunarea Consistorială, pentru a întări acuzațiile aduse în trecut împotriva arhiepiscopului Gagliardi.

Semnatarii acelor apeluri au fost suspendați a divinis de către autoritățile de la Roma și trimiși la Napoli pentru un curs de exerciții spirituale. Scrisoarea de pedeapsă le-a fost înmânată clericilor personal de către Palladino. Printre cei pedepsiți se afla și parohul Guerra, de optzeci de ani, care, în timpul exercițiilor spirituale, s-a îmbolnăvit și a murit de inimă rea.

Bătălia cinstită, purtată cu documentele în mână, pentru triumful justiției, se încheiase. Prietenii lui Padre Pio au hotărât să treacă la amenințări.

Comandorul Festa, prefectul din Arenzano, în numele lui Brunatto și al celorlalți prieteni, le-a scris autorităților vaticane următoarea scrisoare: "Ori veți face voi dreptate și nimic altceva decât dreptate, ori dreptatea se va face fără voi, dar în paguba voastră morală ireparabilă.

Dacă Papa cunoaște faptele (și ar trebui să le cunoască, în urma atâtor referate scrise), trebuie fără îndoială să acționeze.

Dacă nu le cunoaște, pentru că este împiedicat să le cunoască, ei bine, va afla de ele din scandalul public și atunci va trebui, oricum, să acționeze".

Scrisoarea a stârnit senzație. Au urmat promisiuni că se va face dreptate "în cel mai scurt timp posibil". Dar nici măcar umbra unei hotărâri n-a venit să confirme cuvântul dat.

În mai 1929, la Leipzig, a avut loc anunțata publicare. Cartea, tipărită în vreo mie de exemplare, în limba italiană, cu titlul Scrisoare către Biserică, purta semnătura primarului din San Giovanni Rotondo, Francesco Morcaldi. În anexe erau reproduse documentele originale. Anunțul publicării a făcut să plouă cu alte promisiuni. Prietenii lui Padre Pio s-au hotărât să aștepte cu distribuirea. Exemplarele au fost depozitate într-o pivniță, la München, împreună cu clișeele și fotografiile. Documentele originale au fost ascunse la loc sigur.

Publicarea cărții a îngrijorat Vaticanul. În septembrie 1929, monseniorul Gagliardi a fost destituit din funcție, a fost retrogradat și îndepărtat din Manfredonia. Dar în favoarea lui Padre Pio n-a fost luată nici o hotărâre. Ba dimpotrivă, poziția lui s-a înrăutățit printr-un nou decret al Sfântului Oficiu care întărea cele patru condamnări anterioare. Prin acel decret, Padre Pio a fost "practic" vârât la închisoare: nu i se permitea să se vadă cu nimeni, nu putea binecuvânta obiectele, nici să spovedească, nici măcar să se arate la fereastra care dădea spre exteriorul mănăstirii. I se dădea voie doar să celebreze Sfânta Liturghie într-o mică capelă privată, la etajul întâi al mănăstirii.

În octombrie 1931, în timp ce Emanuele Brunatto se afla în străinătate cu afaceri, Francesco Morcaldi, autorul cărții Scrisoare către Biserică, a intrat în tratative cu cardinalul Rossi care îi cerea să se dovedească "un fiu ascultător și credincios al Bisericii". A acceptat să-i predea Sfântului Scaun toate exemplarele cărții și documentele, primind în schimb promisiunea că Padre Pio va fi imediat eliberat. La 10 octombrie, totul i-a fost înmânat nunțiului apostolic din Bavaria, care, prin curier diplomatic, pentru a evita controlul la frontieră, a trimis materialele la Roma. Recuperând documentele compromițătoare, cardinalul Rossi a uitat pe loc de promisiunile făcute, iar detenția lui Padre Pio a continuat ca mai înainte.

Brunatto, întorcându-se în Italia furios la culme, a anunțat publicarea unei noi cărți. Padre Pio, la ordinul autorităților ecleziastice romane, i-a cerut să-și păstreze calmul și să plece în Franța. Brunatto i-a dat ascultare, dar în capitala franceză a pregătit volumul Anticriștii în Biserica lui Cristos, pe care l-a publicat în trei limbi, la începutul anului 1933. I-a scris cardinalului Rossi: "Dacă nu-l eliberați pe Padre Pio până la Paști, voi pune în circulație acest volum". Cardinalul Rossi l-a obligat pe Padre Pio să intervină. La 28 martie 1933, părintele i-a scris lui Brunatto implorându-l să nu distribuie volumul, dar el, într-o scrisoare îndurerată, i-a răspuns: "De data aceasta sunt obligat să nu vă dau ascultare, părinte".

Cartea a fost difuzată în afara Italiei. Mii de catolici au citit-o indignați. La Roma au ajuns sute de scrisori. În aceeași perioadă, în Italia a fost publicat volumul doctorului Giorgio Festa, medicul care studiase în mod științific stigmatele lui Padre Pio. Excelența sa monseniorul Cornelio Sebastiano Cuccarollo, episcop capucin, i-a prezentat lui Pius al XI-lea un dosar de mărturii sub jurământ ale călugărilor colegi ai lui Padre Pio privitor la viața sfântă a stigmatizatului. Aceste trei evenimente l-au convins pe Papă să-l "scoată din închisoare" pe Padre Pio, permițându-i să-și reia apostolatul. La 16 iulie 1933, după 11 ani de persecuții și 25 de luni de izolare absolută, capucinul și-a reluat funcțiile sacerdotale. Vorbind cu monseniorul Cuccarollo, Pius al XI-lea a spus: "E pentru prima dată când Sfântul Oficiu își revocă decretele". Dar nu era adevărat, pentru că Sfântul Oficiu n-a emis niciodată vreun decret de abrogare a condamnărilor cu care îl pedepsise pe Padre Pio.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire