SFINŢII

XI. PRIMA PERSECUŢIE

Biserica afirmă: "Nu există nimic supranatural". -
Planul de a-l face dispărut pe Padre Pio -
Reacţia violentă a lumii - Recurs inutil la Vatican -
Închis ca un prizonier

S-a vorbit şi s-a scris foarte mult despre duşmanii lui Padre Pio şi despre persecuţiile suportate de el. Mulţi au spus că aceste persecuţii n-au existat decât în mintea exaltată a fanaticilor adepţi ai stigmatizatului. Însuşi Padre Pio, la 16 decembrie 1964, semna un document în care se spunea că el n-a suferit niciodată persecuţii din partea nimănui. Dar părintele a fost obligat, în numele "sfintei supuneri", să copieze şi să semneze acea scrisoare pentru a salva onoarea Bisericii şi a Ordinului.

Că Padre Pio a fost persecutat groaznic în timpul întregii sale vieţi nu există nici o îndoială. A fost mânjit cu acuzaţiile cele mai vulgare, a fost condamnat ca ultimul şarlatan, a fost pedepsit, închis şi a murit fără a fi obţinut nici o reabilitare oficială: la moarte, numele său mai figura încă printre cei condamnaţi de Sfântul Oficiu. A nega aceste fapte înseamnă a "cenzura" istoria şi a-i face încă o nedreptate lui Padre Pio. Iubirea lui, bunătatea lui, exerciţiul eroic al virtuţii, la urma-urmei sfinţenia lui sunt foarte mari tocmai deoarece el, persecutat "în familie", adică de către unii reprezentanţi ai Bisericii şi de anumiţi confraţi, nu s-a plâns niciodată şi n-a criticat niciodată pe nimeni.

Cardinalul Giacomo Lercaro, comemorându-l pe Padre Pio după moarte, a spus: "Era cu adevărat mică şi restrânsă lumea sa exterioară; uneori, în momentele de acută persecuţie, restrânsă ca lumea unui puşcăriaş... lumea celor mai săraci dintre săraci... a celor care n-au nici aer de respirat, dar se bucură de păsări şi flori... Se vede că Padre Pio calcă pe urmele luminoase ale lui Isus mai ales în suferinţă... Viaţa lui e toată o pătimire, iar apropierile de suferinţa Mântuitorului sunt prea evidente. Începând tocmai de la lipsa de încredere şi persecuţia venite din partea celor care ar fi putut şi ar fi trebuit să înţeleagă primii.

În suferinţele sale, Padre Pio a cunoscut momente de o deosebită intensitate: primul, atunci când numele lui a început să circule în lumea largă, în timp ce austeritatea vieţii umile şi zelul cuvântului şi acţiunii sale îi deranjau pe păstorii nedemni şi provocau criza Bisericii din Manfredonia.

Netrebnicii, pe care lumina unei vieţi sfinte şi imaculate îi denunţa, s-au făcut în mod hazardat ascultaţi atunci când îl denunţau pe modestul călugăr aproape ca pe un exhibiţionist ipocrit, şi nu doar ca iluzorii, ci şi ca înşelătoare faptele carismatice pe care le promova în jurul lui încrederea mulţimilor creştine.

Condamnarea autorităţilor superioare, verdictul care a provocat-o, nejustificat de o examinare obiectivă, l-au găsit, aşa cum îl vor găsi întotdeauna hotărârile autorităţilor, pregătit pentru supunere...".

Cardinalul Giuseppe Siri, comemorându-l pe Padre Pio la patru ani după moarte, la 13 septembrie 1972, în biserica Sfânta Caterina din Genova, printre altele a spus: "Primii care ar fi trebuit să-l recunoască pe Isus Cristos sunt cei care l-au trimis pe cruce; aşa s-a întâmplat şi cu Padre Pio... El a devenit un paria, a fost îndepărtat, blocat, s-a ajuns până acolo încât i s-a interzis să mai comunice cu lumea...".

După cum am văzut, în scrisoarea pe care Sfântul Scaun i-a trimis-o superiorului general al Capucinilor la 2 iunie 1922, se sugera îndepărtarea lui Padre Pio de la San Giovanni Rotondo. Nu pentru prima dată se încerca aplicarea unei asemenea hotărâri. Se gândiseră la aşa ceva superiorii părintelui încă din 1919, în încercarea de a frâna entuziasmul mulţimii în jurul călugărului, dar era o hotărâre greu de pus în practică.

Locuitorii din San Giovanni Rotondo îl considerau pe Padre Pio ca pe un foarte preţios bun comunitar şi erau dispuşi să-l apere cu orice mijloace.

Martor şi protagonist al luptei pentru ideea rămânerii lui Padre Pio la San Giovanni Rotondo în acei ani a fost Francesco Morcaldi, prieten al părintelui şi pentru mult timp primar al satului. L-am cunoscut în 1969, pe când avea optzeci de ani. Mintea îi era foarte limpede şi îşi amintea de acele evenimente îndepărtate cu extremă precizie, şi pentru că scrisese despre faptele respective diverse lucrări. Morcaldi îmi povestea că în 1919, când a început pentru prima dată să se vorbească despre o transferare a lui Padre Pio, populaţia s-a deplasat în masă la mănăstire, pentru a obţine chiar de la călugăr asigurarea că nu va pleca.

În vara lui 1920, această veste a început din nou să se insinueze printre oameni şi s-a produs o imponentă reacţie. De această dată, populaţia era mai nervoasă şi mai ameninţătoare, pentru că începea să intuiască motivele nedreptăţii care era pe cale de a fi comisă împotriva lui Padre Pio.

Pentru a potoli manifestaţia, au venit în fugă avocatul Siniscalchi, primarul interimar, împreună cu plutonierul de jandarmi şi soldaţii. Acelaşi subofiţer, ameninţat de mulţime, a trebuit să-l roage pe Padre Pio să coboare în mijlocul oamenilor pentru a-i linişti prin prezenţa sa.

La San Giovanni Rotondo a sosit şi episcopul de Manfredonia, pentru a-i asigura pe toţi că Padre Pio nu va pleca de acolo, iar cu acel prilej s-a dus la mănăstire să-i prezinte omagiile sale. Nimeni nu bănuia pe atunci că era tocmai el principalul acuzator al capucinului.

În 1922, au sosit ordine precise împotriva lui Padre Pio şi s-a produs o nouă insurecţie populară.

Într-o dimineaţă, la sfârşitul Liturghiei celebrate de Padre Pio, dintr-un grup de tineri care se înghesuia în preajma altarului, unul a înaintat cu un revolver pe care l-a îndreptat spre preot spunând: "Mai bine să rămână mort la San Giovanni Rotondo decât să ne părăsească". Un exces de nebunie, fără îndoială, dar care dovedeşte cât de exasperată era lumea.

În vara anului 1923, ameninţarea transferării lui Padre Pio a reapărut. În dimineaţa de 25 iunie, părintele n-a coborât în biserică. Primise ordinul de a celebra Liturghia, încuiat cu cheia, în capela minusculă a mănăstirii, fără ca cineva să poată asista. Credincioşii l-au văzut coborând spre biserică pe obişnuitul ministrant, de unul singur, cu ochii umflaţi de plâns, care le-a relatat noul ordin de izolare. Vestea a ajuns foarte repede în sat. În câteva ceasuri, toţi locuitorii din San Giovanni Rotondo, cu drapelul şi cu autorităţile în frunte, s-au dus la mănăstire.

A fost o explozie de iubire. Drumul, piaţa şi biserica forfoteau de lume. Se adunase toată populaţia, chiar şi femeile şi copiii. Stareţul mănăstirii a trebuit să capituleze şi să promită că a doua zi Padre Pio se va întoarce printre credincioşi. Lumea însă nu-l credea. A construit baricade pentru a împiedica accesul şi a instituit gărzi înarmate, care păzeau cu schimbul, zi şi noapte, mănăstirea.

A fost aleasă o comisie care să meargă la Roma pentru tratative cu autorităţile ecleziastice. La 1 iulie 1923, porneau spre capitală secretarul politic, comandantul miliţiei voluntare naţionale, preşedintele Congregaţiei Carităţii, un reprezentant al negustorilor şi primarul Francesco Morcaldi. Comisia reprezenta de asemenea oraşul Monte Sant'Angelo, oraşul San Marco in Lamis şi comuna Apicena.

"Am fost primiţi cu mare cordialitate de cardinalul Gasparri, Secretar de Stat, de cardinalul Lega, de la Sfântul Oficiu, şi de cardinalul Sbarretti, prefectul Congregaţiei Conciliului", povestea Morcaldi. "N-am fost însă primiţi de cardinalul Merry del Val, secretarul Sfântului Oficiu. Misiunea noastră n-a avut nici un rezultat pozitiv.

Întorcându-mă acasă, am aflat dintr-o sursă ultrasecretă că transferarea lui Padre Pio era deja iminentă. M-am deplasat la prefectura din Foggia şi mi s-a confirmat vestea. Am dat fuga atunci la mănăstirea din San Giovanni Rotondo, cu inima agitată. L-am găsit pe Padre Pio de unul singur în sacristie, rezemat de o fereastră iluminată de razele asfinţitului. Era alb ca varul şi mi-am dat seama că suferă mai mult decât mine. «Îţi vei părăsi pentru totdeauna poporul, Padre Pio?», i-am spus. El şi-a îndepărtat mâinile şi, îmbrăţişaţi, am plâns împreună. «Însingurat, persecutat şi cine ştie unde? Vei pleca noaptea, cu jandarmii?» spuneam eu. «Dacă acesta e ordinul», mi-a răspuns părintele, «nu pot face altceva decât să execut voinţa superiorilor mei. Sunt fiul ascultării».

Două zile mai târziu, Padre Pio îmi trimitea această scrisoare: «Ilustre domnule primar din San Giovanni Rotondo. Faptele desfăşurate în aceste ultime zile m-au emoţionat profund şi mă îngrijorează nespus, deoarece îmi produc teama de a nu deveni fără voie cauza unor evenimente delictuoase în acest ţinut de mine îndrăgit. Îl rog pe Dumnezeu să îndepărteze asemenea nenorocire, revărsând asupra mea orice suferinţă. Pentru mine, după cum ştiţi, a fost hotărâtă transferarea; vă rog să acţionaţi cu toate mijloacele de care dispuneţi pentru a fi îndeplinită voinţa superiorilor mei, care e voinţa lui Dumnezeu, şi în faţa căreia mă voi supune orbeşte. Voi păstra veşnic în amintire acest popor generos în sărmanele şi caldele mele rugăciuni, implorând pentru el pacea şi prosperitatea şi, ca semn al iubirii mele, neputând face nimic altceva, îmi exprim dorinţa ca, dacă superiorii mei nu se vor opune, oasele mele să fie aşezate într-un colţişor liniştit al acestor ţinuturi. Cu respect vă transmit un salut întru bunul Dumnezeu. Padre Pio din Pietrelcina.»"

La Vatican continuau să sosească acuzaţii împotriva lui Padre Pio. Probabil erau formulate de oameni foarte influenţi, fiindcă erau crezute. Trebuie să reamintim că părintele Agostino Gemelli era consultant al Sfântului Oficiu. Deci şi judecăţile sale negative deja exprimate împotriva lui Padre Pio contribuiau mult la deciziile tribunalului ecleziastic suprem.

La data de 31 mai 1923, Sfântul Oficiu a emis primul decret împotriva lui Padre Pio. Iată textul: "Congregaţia Supremă a Sfântului Oficiu, având ca sarcină apărarea credinţei şi a obiceiurilor, după o cercetare a faptelor atribuite lui Padre Pio din Pietrelcina, aparţinând la ordinul fraţilor Capucini din mănăstirea San Giovanni Rotondo în dieceza Foggia, declară că n-a constatat, din numita cercetare, caracterul supranatural al faptelor întâmplate şi îi invită pe toţi credincioşii să se conformeze în acţiunile lor acestei declaraţii".

Decretul a fost publicat în "L'Osservatore Romano", la data de 5 iulie 1923, şi reluat de ziarele din lumea întreagă. Prin acest document, Biserica emitea sentinţa lipsită de echivoc potrivit căreia rănile lui Padre Pio n-aveau nici o legătură cu rănile lui Isus Cristos şi că, deci, călugărul era un biet bolnav sau un escroc.

Părintele stareţ din mănăstirea San Giovanni Rotondo nu avea curajul să-l informeze pe Padre Pio despre document. A ascuns numărul din "L'Osservatore Romano" care îl publicase. Dar, câteva zile mai târziu, a sosit fascicolul "Analecta Cappucinorum", care reproducea textul decretului în limba latină. Ca de obicei, fascicolul a fost pus pe masa din sala unde se adunau călugării în timpul liber. Lumea a aflat de situaţie după prânz. Padre Pio era absent. Atunci când stareţul l-a auzit că vine, a împins într-un colţ al mesei fascicolul. Dar Padre Pio, îndată ce a intrat în cameră, a luat revista, a deschis-o la pagina unde era reprodus decretul, l-a citit cu atenţie. Nici un muşchi de pe chipul său n-a trădat cea mai mică emoţie. După ce a încheiat lectura, a pus la loc revista acolo unde o găsise şi a început să converseze cu ceilalţi confraţi de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

La sfârşitul timpului liber, stareţul l-a însoţit în chilie. El s-a îndreptat spre fereastră, pentru a închide obloanele, şi a rămas câteva clipe nemişcat privind câmpia. Apoi s-a întors brusc şi a izbucnit în lacrimi.

Decretul Sfântului Oficiu a făcut vâlvă. Sentinţa îl lovea pe Padre Pio, dar şi Ordinul Capucinilor. Clerul şi celelalte congregaţii religioase făceau mare haz de nefericirea "fraţilor cu barbă". Autorităţile supreme ale Ordinului Capucin s-au adunat şi au hotărât să-l facă pierdut pe Padre Pio astfel încât, în puţin timp, nimeni să nu mai vorbească de el. Au hotărât să-l trimită în Spania. Însă trebuia acţionat cu tact şi prudenţă, pentru a evita tulburările pe care cu siguranţă ar fi urmat să le provoace adepţii călugărului.

Pentru realizarea planului, a fost ales un frate robust, renumit pentru curajul său, părintele Luigi Festa d'Avellino. Acesta a povestit în felul următor cum trebuia să îndeplinească planul de îndepărtare a lui Padre Pio de la San Giovanni Rotondo: "În a doua jumătate a lunii iulie 1923, funcţionând ca vicar provincial, am fost chemat la Roma unde l-am însoţit pe părintele general, Giuseppantonio da Persiceto, la Sfântul Oficiu.

L-am aşteptat în anticameră, cu scopul de a-i oferi lămuriri la cererea sa, în cazul în care s-ar fi pus problema.

La ieşire, întorcându-ne spre curia din strada Boncompagni, părintele general mi-a spus: «Bolovanul îţi va cădea ţie în cap. Tu va trebui să execuţi ordinele autorităţii supreme». Eu am răspuns: «Sunt pregătit să execut ordinele pe care Prea Sfinţia Voastră mi le va da».

Ajungând la curie, Prea Sfinţia Sa părintele general mi-a comunicat ordinul de a-l transfera pe Padre Pio de la San Giovanni Rotondo la Ancona şi, înmânându-mi dispoziţia, care purta data de 30 iulie 1923, a adăugat: «Padre Pio se află în subordinea ta. Ia-l de la San Giovanni Rotondo şi încredinţează-l părintelui provincial din Ancona, care trebuie să aştepte instrucţiuni ulterioare. Eu, între timp, mă voi pune de acord cu excelenţa sa generalul De Bono, directorul siguranţei publice, iar tu te vei înţelege cu prefectul din Foggia, pentru a evita orice dezordine care ar tulbura îndeplinirea ordinelor supremei autorităţi. Du-te şi comunică-i dispoziţia lui Padre Pio, iar când va fi momentul potrivit, o vei îndeplini».

Am plecat la Foggia şi în prima jumătate a lunii august m-am dus la San Giovanni Rotondo. Seara târziu, l-am chemat pe Padre Pio în camera mea, i-am prezentat şi i-am citit dispoziţia, cerându-i să se pună la dispoziţia mea, pe baza celor stabilite de părintele general. Padre Pio şi-a aplecat capul şi, cu braţele încrucişate, mi-a răspuns: «Sunt la ordinele dumneavoastră, să plecăm îndată. Când stau în faţa superiorului meu, stau în faţa lui Dumnezeu».

Atunci am adăugat: «Dar ai vrea să vii imediat cu mine? E noaptea târziu: unde să mergem?»

«Nu ştiu, vin cu dumneavoastră când şi unde vrea sfinţia voastră».

Era miezul nopţii. Stăpânindu-mi emoţia, i-am răspuns liniştit: «Am ordinul de a-ţi comunica doar dispoziţia, care va fi îndeplinită numai atunci când voi primi de la Roma instrucţiuni ulterioare».

I-am raportat părintelui general discuţia avută şi după câteva zile mi s-a răspuns: «Ordo suspendatur» (ordinul este suspendat).

Apoi am primit un mesaj şi copia unei scrisori a excelenţei sale De Bono, care se declara de acord să ne pună la dispoziţie forţa publică pentru îndeplinirea mandatului, dar voia să ştie cine îşi asumă răspunderea pentru un măcel. Mai precis, excelenţa sa De Bono spusese: «Îl luăm cu noi desigur pe Padre Pio, însă vom provoca vărsări de sânge, întrucât prefectul din Foggia a declarat că ordinul va fi executat cu orice preţ, dar în mod sigur se vor înregistra pierderi de vieţi omeneşti».

Între timp, eu îi înfăţişasem deja părintelui general planul meu de mutare, calea de parcurs, mijloacele găsite şi aflate la dispoziţie, precum şi voinţa mea nezdruncinată de a acţiona, deşi suferisem deja trei agresiuni din partea populaţiei din San Giovanni Rotondo. Lumea spunea: «Părintele Luigi a fost militar, e curajos, va încerca să ni-l ducă, de aceea până nu-i rupem vreo două coaste nu-şi bagă minţile-n cap».

La 23 august, Padre Pio îmi scria: «Cred că nu e nevoie să vă spun că, mulţumită lui Dumnezeu, sunt cu totul dispus să mă supun oricărui ordin care îmi este comunicat de superiorii mei. Vocea lor, pentru mine, e ca vocea Domnului, faţă de care vreau să rămân credincios până la moarte, şi cu ajutorul său voi îndeplini orice ordin, oricât de dureros ar fi pentru umilinţa mea»".

Padre Pio era gata să se supună şi suporta cu resemnare condamnarea grea venită de la Sfântul Oficiu. Dar, întrucât nimeni nu venise vreodată să-l interogheze şi nimeni nu-i dăduse explicaţii asupra cauzelor care provocaseră acea condamnare, a încercat să afle cu ce se făcuse vinovat. A cerut ajutorul unui prea scump prieten şi coleg, don Giuseppe Orlando, preot în ţinutul Marche. Într-un jurnal inedit al acestuia din urmă, am găsit următoarea mărturie: "Eram foarte apropiat de Padre Pio, încât atunci când Sfântul Oficiu a emis faimosul decret, el m-a rugat să merg la Roma pentru a afla limpede cum stau lucrurile.

M-am dus la Roma să stau de vorbă cu părintele dominican Lottini, care era comisar în cadrul Sfântului Oficiu.

Părintele Lottini nu voia să mă primească, deoarece spunea că membrii Sfântului Oficiu sunt legaţi printr-un jurământ foarte sever. Dar, având în vedere nenumăratele mele insistenţe, mi-a acordat o întrevedere care a durat peste o oră.

Mi-a spus că se găsea şi se află chiar şi acum la Sfântul Oficiu un raport amănunţit al arhiepiscopului de Manfredonia, monseniorul Pasquale Gagliardi, care îl zugrăveşte pe tânărul monah capucin în culori negre şi pune pe seama mistificărilor şi a fanatismului rănile sale, jignind seriozitatea religiei noastre. Raportul se încheia cu următoarea alternativă: «ori pleacă Padre Pio din dieceza mea, ori pleacă arhiepiscopul».

N-au avut nici o valoare argumentele pe care le aduceam pentru a respinge acuzaţiile, jurămintele pe care le făceam în calitate de preot. Părintele Lottini a încheiat conversaţia spunându-mi: «I-am trimis dispoziţia de a fi transferat într-un loc necunoscut, iar el, în loc să se supună, a înscenat, prin intermediul femeilor fanatice din jurul lui, demonstraţii care au pus pe jar nu doar întregul sat, ci şi autorităţile civile şi militare din Foggia».

«Nu e adevărat», i-am răspuns hotărât părintelui Lottini. «Dacă Padre Pio ar fi primit dispoziţia despre care vorbiţi, s-ar fi supus fără discuţie. Daţi-mi mandatul de a merge să investighez şi vă jur că vă voi înfăţişa întregul adevăr până la capăt».

«Juraţi-mi pe această carte de rugăciuni şi mergeţi», a spus părintele Lottini. Am îngenuncheat, mi-am aşezat mâna dreaptă pe cartea de rugăciuni şi am jurat. Am luat trenul şi în ziua următoare mă aflam în chilia lui Padre Pio. «Scumpul meu Piuccio», i-am spus, «eşti acuzat de multe lucruri, dar mai ales pentru faptul că nu te supui ordinelor primite de la superiorii tăi. Se spune că ţi s-a ordonat să pleci de aici şi tu nu vrei să te îndupleci».

Padre Pio a căzut în genunchi, a deschis braţele şi a răspuns: «Peppino, îţi jur pe acel Isus crucificat care se află pe masa mea că un asemenea ordin n-am primit niciodată. Dacă superiorii mei îmi ordonă să mă arunc pe geam, eu nu discut, execut»".

La 24 iulie 1924, Sfântul Oficiu a revenit la atac cu o altă condamnare, încă şi mai severă. Textul decretului spunea: "Din declaraţia dată la 31 mai anul trecut şi adusă la cunoştinţa publicului prin Actele Scaunului Apostolic, prezenta curte supremă a Sfântului Oficiu, având ca sarcină apărarea credinţei şi a obiceiurilor, a vrut să-i avertizeze pe credincioşi că dintr-o cercetare a faptelor atribuite lui Padre Pio din Pietrelcina nu s-a putut găsi nimic în direcţia pretinsului caracter supranatural, iar credincioşii înşişi erau invitaţi să-şi conformeze actele cu această declaraţie. Astăzi, dobândind alte informaţii, din surse numeroase şi sigure, aceeaşi supremă congregaţie consideră de datoria ei să le atragă atenţia din nou credincioşilor să înceteze orice relaţii, fie şi doar epistolare, în scopuri religioase, cu numitul Padre Pio".

Până în acel moment, Padre Pio scrisese enorm. Posibilitatea de a trimite scrisori era singurul lui mod de a se mai simţi util. ţinea o bogată corespondenţă cu fiii şi fiicele sale spirituale. Acele scrisori, strânse, au umplut câteva volume groase, iar experţii spun că reprezintă un preţios document de literatură mistică, ce se poate compara cu scrisorile sfintei Caterina din Siena. După decretul din 24 iulie 1924, Padre Pio, supus, a încetat complet să mai scrie. A întrerupt chiar şi corespondenţa cu duhovnicul său.

Don Giuseppe Orlando a scris în jurnalul său: "Cele două decrete emise de Sfântul Oficiu l-au obligat pe părintele stareţ capucin să-l ţină pe Padre Pio închis cu severitate între zidurile mănăstirii de la San Giovanni Rotondo, interzicându-i să coboare la vorbitor, să scrie scrisori, să apară la geam. Trebuia să rămână absolut izolat de restul omenirii. Nici măcar sfânta Liturghie n-o mai putea celebra în public.

Mănăstirea a devenit pentru Padre Pio o adevărată închisoare.

Doar doctorul Mario De Giacomo avea, şi nu totdeauna, acces liber, din motive ţinând de sănătatea lui Padre Pio, precum şi alţi câţiva medici.

Să te apropii de Padre Pio, pe când era în acele condiţii de prizonierat şi să-l auzi povestindu-şi suferinţele fizice şi spirituale era cu adevărat dureros.

«Doar acum înţeleg», spunea el, «cu cât sunt mai mari suferinţele deţinuţilor inocenţi, în comparaţie cu ocnaşii vinovaţi. Ferice de ei! Măcar după sentinţă ştiu câte zile, câte luni, câţi ani trebuie încă să mai stea acolo închişi; pot număra orele petrecute şi cele pe care le mai au de suferit, dar eu?...»

Apoi înfruntările dintre călugării care, apărători ai ordinelor Sfântului Oficiu, trebuiau să ţină departe lumea, şi mulţimea ce venea puhoi şi voia ameninţătoare cu orice preţ să-l vadă şi să-i vorbească lui Padre Pio, erau formidabile.

Mie şi doctorului De Giacomo, Padre Pio ne făcea cele mai ascunse confidenţe, dar apoi se resemna mereu cu sfinţenie şi adesea cu glume ne făcea să râdem şi să ne gândim la altele.

Doctorul De Giacomo mi-a povestit că într-o noapte au început să vorbească, el şi Padre Pio, despre faimoasele macaroane gătite după reţetă napoletană. Doctorul a descris, în culori vii, acele paste acoperite cu roşii, carne de viţel şi sos, iar apoi i-a spus lui Padre Pio: «E adevărat că aţi mânca bucuros o farfurie întreagă?». Padre Pio a răspuns: «Cum să nu, de ani întregi n-am mai gustat aşa ceva.»

Doctorul a vrut să vină imediat în întâmpinarea acestei pofte a lui Padre Pio. Deşi era noaptea târziu, a mers cu maşina sa în goană la Foggia pentru a cumpăra carne. A doua zi, a pus să se gătească o masă bogată şi a fugit la mănăstire. A dus castronul cu macaroane în chilia lui Padre Pio, iar apoi s-a dus să-l cheme. L-a găsit pe coridor, s-a apropiat de el şi i-a spus la ureche: «Părinte, macaroanele napoletane sunt fierbinţi şi vă aşteaptă în chilia dumneavoastră.»

«Asta da, acum zic şi eu că eşti un adevărat prieten», a răspuns părintele. A intrat în chilie şi văzând ospăţul îmbelşugat a devenit radios. A binecuvântat mâncarea, s-a aşezat şi a luat furculiţa. A stat o clipă în linişte, iar apoi a spus: «Mario, ce-ar fi să-i aducem amândoi o jertfă Sfintei Fecioare? Du-te cu această mâncare minunată şi dă-le-o săracilor, iar ei te vor binecuvânta»".

Sfântul Oficiu l-a condamnat pe Padre Pio şi în 1926. Apăruse o carte cu titlul Padre Pio din Pietrelcina şi la 23 aprilie Sfântul Oficiu l-a condamnat amintind toate dispoziţiile emise în precedentele decrete. Trei luni mai târziu, la data de 11 iulie, pentru ca toţi credincioşii care dădeau năvală în continuare la San Giovanni Rotondo să nu-şi facă iluzii, a repetat aceeaşi condamnare.

Au urmat câţiva ani de linişte din partea tribunalului suprem.

În 1931 s-a convertit Alberto Del Fante, un ateu şi mason din Bologna care se ilustrase scriind articole înverşunate împotriva lui Padre Pio, acuzându-l că este un "mistificator în stare să ducă de nas lumea credulă şi uşor de entuziasmat". Alberto Del Fante avea un nepoţel, Enrico, la care ţinea foarte mult. Copilul se îmbolnăvise grav de tuberculoză osoasă şi pulmonară, cu infecţie la rinichi. Medicii declaraseră că nu mai sunt speranţe.

Rudele masonului au dat fuga la Padre Pio, iar miracolul nu s-a lăsat aşteptat. Alberto Del Fante, răscolit de acea vindecare petrecută sub ochii săi, a mers şi el la San Giovanni Rotondo şi s-a convertit. În semn de recunoştinţă şi gratitudine pentru credinţa redobândită, a scris o carte intitulată Padre Pio din Pietrelcina, Vestitorul lui Dumnezeu. Sfântul Oficiu a intervenit cu promptitudine şi a interzis cartea, declarând că nu se putea "nici tipări, nici citi, nici deţine, nici vinde şi nici măcar traduce în alte limbi"; iar la 23 mai a adoptat, faţă de Padre Pio, noi şi foarte severe sancţiuni: călugărul a fost deposedat de toate atributele funcţiei sale, cu excepţia sfintei Liturghii, "pe care putea s-o celebreze nu în biserică, în public, ci în privat, în capela internă a mănăstirii, fără participarea nimănui".

Era moartea civilă, prizonieratul, izolarea cea mai completă. Vestea a revoltat încă o dată întregul San Giovanni Rotondo. Padre Pio n-a făcut nici un comentariu. Cu deplină supunere, a început o viaţă de pustnic. Dimineaţa slujea Liturghia, care dura cam două ore, iar în zilele deosebite sau de sărbători chiar şi patru. Înălţa apoi mulţumiri timp de o oră, după care mergea să se roage încă o oră în corul bisericii, cu ceilalţi călugări, iar pe urmă trecea în bibliotecă, unde se cufunda în lectură şi studiu. Acelaşi lucru îl făcea şi după-amiaza. Ziua lui era împărţită între rugăciune şi studiu. Seara nu cina niciodată. Mergea la culcare foarte târziu. "Uneori mergeam la el în bibliotecă", mi-a povestit părintele Alberto d'Apolito, care a fost discipolul lui Padre Pio. "Îi plăcea mult când îi ţineam de urât, dar nu ne permitea să criticăm situaţia în care se afla sau hotărârile Sfântului Oficiu. Întrerupea imediat conversaţia, iar dacă ea continua, se ridica şi pleca".

Această viaţă de pustnic a durat fără întreruperi trei ani de zile.