SFINŢII

X. ADEZIUNILE ŞI RESPINGERILE VATICANULUI

"Observatorii" lui Benedict al XV-lea sunt convinşi -
"E cu adevărat omul lui Dumnezeu", a spus Papa -
Primele scrisori anonime - Consilierii defavorabili ai lui Pius al XI-lea -
Intervine Sfântul Oficiu

Stigmatele au fost fenomenul care l-au făcut cel mai cunoscut pe Padre Pio, dar au reprezentat şi suferinţa sa cea mai apăsătoare. Au adunat mulţimi de curioşi din lumea întreagă; au trezit interesul savanţilor, medicilor, teologilor, episcopilor, cardinalilor şi pontifilor. Au provocat foarte multe discuţii, împărţind lumea în apărători şi duşmani ai lui Padre Pio.

Din cauza stigmatelor, a fost bănuit că este şarlatan, mistificator, nevrotic, obsedat. Iar aceste bănuieli proveneau nu doar de la necredincioşi, de la atei, ci pur şi simplu din partea unor colegi ai săi, de la câţiva superiori şi de la anumite autorităţi ecleziastice. A primit condamnări din partea Sfântului Oficiu şi restrângeri ale libertăţii sale de apostolat. Suspiciunea şi îndoiala au rămas până la moartea lui şi chiar şi după aceea. Până în ziua de azi, pentru mulţi, stigmatele sale rămân o enigmă.

Cineva dorea să poată fi studiate imediat după moarte. Printr-o autopsie se putea, de exemplu, stabili dacă rana din coastă atinge în adâncime inima, cum susţineau unii, sau era doar la nivel epidermic. În schimb, nimic. După cum vom vedea, la moartea lui misterioasele răni au dispărut complet. Pielea de la mâini, picioare şi coastă, unde timp de cincizeci de ani s-au găsit rănile sângeroase, s-a vindecat fără a lăsa vreo urmă.

Dar să ne întoarcem la fapte, adică la ceea ce s-a întâmplat în viaţa lui Padre Pio şi în anii care au urmat acelui 20 septembrie 1918. Am relatat despre reacţiile colegilor călugărului în faţa acelor răni misterioase şi judecăţile medicilor însărcinaţi să efectueze analize ştiinţifice. Dar Biserica oare cum s-a comportat?

Trebuie să ţinem seama de faptul că Biserica, deşi recunoscând în mod generic originea supranaturală a stigmatizării, se arată mereu destul de prudentă în evaluarea cazurilor individuale şi oricum nu exprimă niciodată o judecată atâta timp cât persoana stigmatizată mai trăieşte încă.

Stigmatele lui Padre Pio reprezentau un lucru de răsunet şi e normal că Biserica s-a interesat de ele, pentru a cunoaşte cu precizie seriozitatea şi semnificaţia fenomenului. În 1920, Papa Benedict al XV-lea l-a trimis pe medicul şef al pontifului, profesorul Giuseppe Bastianelli, să-l consulte pe Padre Pio şi stigmatele sale. Profesorul era însoţit de părintele Luigi Besi, procurator general al Congregaţiei Pasioniştilor. La întoarcerea la Roma, amândoi şi-au exprimat în faţa Papei puternica admiraţie şi stimă pentru Padre Pio.

Imediat după aceea, Papa i-a trimis la San Giovanni Rotondo pe arhiepiscopul de Simla, Anselmo Edoardo Kenealy, pe arhiepiscopul Giovanni Antonio Zucchetto şi pe părintele Antonio da Tesson: şi aceştia au vorbit îndelung cu Padre Pio, i-au examinat stigmatele şi la întoarcere au întocmit referate entuziaste.

Monseniorul Kenealy, înainte de a reveni în dieceza sa, a vrut să lase această impresionantă declaraţie care demonstrează cu ce impresii a rămas: "Voiam cu orice preţ să văd stigmatele lui Padre Pio, nu pentru că mă îndoiam de mărturiile atâtor oameni care le-au văzut, ci pur şi simplu deoarece, cu excepţia dogmelor credinţei, nu mă grăbesc să cred poveştile despre lucruri extraordinare fără a mă convinge cu ochii mei.

Am mers la San Giovanni Rotondo, la 24 martie 1920, însoţit de monseniorul Zucchetto, deja arhiepiscop de Smirna, acum la Trebisonda, precum şi de prea stimatul părinte Antonio da Tesson, vicarul general pentru limba engleză, şi de Padre Pietro, superiorul provincial. Veni, vidi, victus sum! Am examinat îndelung stigmatele. Plec de la San Giovanni şi din Foggia, profund convins de ceea ce am văzut şi am auzit, că acolo, la San Giovanni, avem un adevărat sfânt, în mod unic privilegiat de Dumnezeu cu cele cinci răni ale Patimilor şi cu alte daruri, oferite pe deasupra, pe care suntem obişnuiţi să le citim în vieţile marilor sfinţi. Nu există nici cea mai mică afectare în comportamentul sau în conversaţia lui Padre Pio. E disciplinat şi harnic. A primit mari daruri de la Domnul şi, în aceeaşi măsură, e pe de-a-ntregul natural, în sensul cel mai demn al cuvântului. Dacă ştie să sufere, ştie să şi zâmbească. Sunt încredinţat că, peste puţină vreme, Sfântul Scaun va avea fericita misiune de a cerceta viaţa, darurile şi minunile lui Padre Pio, cu scopul de a-i înscrie scumpul nume printre acelea ale celor mai privilegiaţi sfinţi ai Bisericii lui Dumnezeu, şi că umilul Ordin al Capucinilor va avea gloria de a-l aminti printre membrii săi pe modestul franciscan cu stigmate, îndată după seraficul Sfânt Francisc. Foggia, 27 martie 1920 - Părintele Anselmo Edoardo G. Kenealy, arhiepiscop de Simla".

Neîmpăcat, Papa l-a trimis la San Giovanni Rotondo pe monseniorul Bonaventura Cerretti, arhiepiscop de Corint şi secretar pentru afacerile ecleziastice extraordinare. Monseniorul s-a oprit la mănăstirea San Giovanni Rotondo câteva zile, a conversat îndelung cu Padre Pio şi i-a examinat ciudatele răni. Şi el a rămas foarte impresionat şi i-a exprimat Papei opinia sa întrutotul pozitivă.

Liniştit de aceste judecăţi pline de autoritate, Benedict al XV-lea a exprimat în diverse ocazii opinii favorabile despre Padre Pio. La 27 decembrie 1921, i-a spus avocatului Cesare Festa, pe care Padre Pio îl convertise de la masonerie: "Padre Pio e într-adevăr omul lui Dumnezeu; unii s-au îndoit de acest lucru, dar tu vei contribui la mai buna lui cunoaştere"; monseniorului Ferdinando Damiani, vicar general al diecezei Salto (Uruguay), într-o audienţă privată din 1921, i-a spus în limba spaniolă: "Verdaderamente el Padre Pio es un hombre extraordinario, de los que Dio manda de cuando in cuando a la tierra para convertir los hombres" (Padre Pio e cu adevărat un om extraordinar, unul dintre aceia pe care Dumnezeu îi trimite pe pământ din când în când pentru a-i converti pe oameni).

Între 1919 şi 1921, s-a dus de mai multe ori la San Giovanni Rotondo şi cardinalul Augusto Slij, verişorul cardinalului Gasparri, însoţit de diverşi monseniori. De fiecare dată, cardinalul revenea la Roma tot mai entuziast şi îşi exprima opinia favorabilă despre Padre Pio în faţa altor cardinali, episcopi şi chiar a Pontifului însuşi.

După cum se vede, primele aprecieri ale unor importante personalităţi ecleziastice au fost pozitive. Necazurile au început la moartea lui Benedict al XV-lea, cu alegerea ca Papă a cardinalului Achille Ratti, care şi-a luat numele de Pius al XI-lea.

Să nu credem că acest Papă avea prejudecăţi faţă de Padre Pio, dar a primit informaţii false, care l-au determinat să-şi facă o părere greşită despre darurile capucinului. Unii duşmani au început să trimită la Sfântul Scaun acuzaţii şi scrisori ano-nime, în care călugărul era descris ca "mistificator periculos" şi "corupător al obiceiurilor". Însuşi arhiepiscopul de Manfredonia, Pasquale Gagliardi, l-a vizitat pe Sfântul Părinte pentru a-l informa că a văzut stigmatele lui Padre Pio şi că după opinia lui erau provocate cu tinctură de iod şi acid nitric. "L-am văzut cu ochii mei", a afirmat, "în timp ce se parfuma şi se pudra pentru a-i păcăli pe credincioşi. O jur pe crucea mea pastorală."

Aceste acuzaţii au fost crezute la Sfântul Oficiu, după moartea lui Benedict al XV-lea. De fapt, la data de 2 iunie 1922, când de patru luni domnea Papa Pius al XI-lea, Sfântul Oficiu i-a trimis superiorului general al Capucinilor o scrisoare foarte dură faţă de Padre Pio, impunând primele restricţii severe: "Se consideră necesar ca Padre Pio să fie ţinut sub strictă observare; să se evite orice exagerări sau zvonuri în jurul persoanei sale; să nu slujească Sfânta Liturghie la o oră fixă, ci la întâmplare, de preferinţă summo mane şi în privat; să nu binecuvânteze mulţimea; sub nici un motiv să nu-şi arate aşa-numitele stigmate, să nu vorbească despre ele şi să nu le ofere spre a fi sărutate; să declare, prin vorbe şi fapte, atât în faţa călugărilor cât şi a străinilor, dorinţa fermă de a fi lăsat în pace pentru a se dedica propriei vieţi religioase.

Pe lângă acestea, se consideră necesar ca Padre Pio să aibă un alt conducător spiritual, în locul părintelui Benedetto din San Marco in Lamis, cu care va întrerupe orice comunicare fie şi epistolară.

Pentru executarea precisă a acestor ordine, ar fi necesar ca Padre Pio să fie îndepărtat din San Giovanni Rotondo şi dispus într-o altă aşezare, în afara provinciei sale religioase, de exemplu într-o mănăstire din nordul Italiei, cu dorinţa ca o asemenea mutare să se efectueze imediat; totuşi, întrucât unele dificultăţi de ordin local s-ar putea opune unei asemenea îndepărtări imediate, să se prevadă cel puţin pregătirea acţiunii, pentru a putea fi dusă la îndeplinire în cel mai scurt timp.

Iar părintele Benedetto trebuie să înceteze de a le mai vorbi şi scrie tuturor despre Padre Pio şi de a menţine cu el orice legătură, fie şi numai epistolară".

A început astfel prima mare persecuţie împotriva capucinului cu stigmate şi care, după cum vom vedea, s-a încheiat în 1933 într-un mod rocambolesc.