SFINŢII

I. PIETRELCINA: 25 MAI 1887

O familie de ţărani - "Va ajunge mare şi plin de noroc" -
"Mi s-a născut oare un diavol?" - "Eram un butuc nătâng" -
La patru ani primele neplăceri din partea Satanei

Lumea, când vorbeşte despre Padre Pio, se gândeşte automat la San Giovanni Rotondo, orăşelul din ţinutul Gargano unde capucinul cu stigmate a trăit peste cincizeci de ani. Însă el s-a născut la Pietrelcina, un sat din comuna Sannio, în provincia Benevento.

Adevăratul său nume era Francesco Forgione, dar urmând un obicei al călugărilor capucini (rămas în vigoare până la Conciliul Vatican II), potrivit căruia, în momentul intrării în Ordin, ca semn de completă renunţare la viaţa anterioară, candidatul îşi schimba prenumele şi, în locul numelui de familie, îşi lua ca denumire localitatea de origine, Francesco Forgione a devenit şi a rămas pentru totdeauna Padre Pio din Pietrelcina.

Acest sat de câmpie, aflat la o altitudine de trei sute cincizeci de metri deasupra nivelului mării, are origini foarte vechi. Istoricii atribuie începuturile sale perioadei romane, dar structura principală e formată în Evul Mediu, în jurul unui castel de baroni, care se mai află încă pe o stâncă enormă, denumită "morgione", înălţată la peste o sută de metri deasupra pârâului Pantaniello.

În jurul Castelului se întinde partea veche a satului, cu casele lipite de stâncă, dând spre străduţe înguste şi întortocheate, pietruite pe jos. Casele sunt construite grosolan, abia văruite, zidurile, lipsite de podoabe, dezvelesc pietre butucănoase, bolovani, crăpături.

Într-una din cele mai vechi case de acolo, la numărul 27 de pe ulicioara Storto Valle, miercuri, 25 mai 1887, s-a născut Francesco Forgione. Era ora cinci după amiază.

Casa unde viitorul Padre Pio a văzut lumina zilei avea o singură cameră, de vreo treisprezece metri pătraţi, pe jos cu pământ bătătorit, cu tavanul din scînduri, şi era luminată printr-o ferestruică de patruzeci de centimetri.

Tatăl lui Francesco, Grazio, avea douăzeci şi şase de ani; mama, Maria Giuseppa Di Nunzio, douăzeci şi opt. Se căsătoriseră la 8 iunie 1881 şi avuseseră deja trei copii: Michele, 1882, Francesco, 1884 (care a trăit doar nouăsprezece zile), Amalia, 1885 (care a murit cu o lună înainte de naşterea lui Padre Pio). Vor urma Felicita, 1889, Pellegrina, 1892 şi Grazia, 1894, care a devenit Sora Pia Brigidina.

Grazio Forgione, din Pietrelcina, era ţăran, având puţin pământ în proprietate, şi pentru a-şi întreţine familia a fost obligat să emigreze de două ori în America. Cine l-a cunoscut îl descrie ca pe un bărbat de statură medie, cu ochi vii, trup uscăţiv, vesel, puternic, isteţ, activ, concret, cu o vorbire sonoră şi dialectală, cu replici prompte, cu maniere fruste, grăbite, şi totodată cordiale. Era analfabet.

Maria Giuseppa Di Nunzio, şi ea din Pietrelcina, era o femeie din popor, dar avea trăsături de nobilă. Prin ţinut, lumea şi-o aminteşte având trupul zvelt, pasul elegant şi, în ciuda sărăciei lucii, totdeauna cu ţinuta ordonată, purtând pe cap batista albă, după obiceiul ţărănesc, în fiecare zi cu haine curate.

Mamma Peppa, aşa era numită Maria Giuseppa, îşi aminteşte că moaşa arătându-i copilul i-a spus: "Peppa, micuţul s-a născut înfăşurat într-un văl alb şi asta-i semn bun: va fi om mare şi norocos".

Francesco a fost botezat în biserica ţărănească Sant'Anna, la ora şase, în ziua de 26 mai 1887, a doua zi după naştere. Ceremonia a fost oficiată de părintele econom Nicolantonio Orlando. Nou-născutul a fost numit Francesco din dorinţa exprimată de mamă, foarte devotată faţă de Sfântul din Assisi.

Din amintirile mamei şi ale tatălui, se ştie că băiatul era sănătos şi vioi. Ba chiar avea o voce răsunătoare şi adesea ţipa şi noaptea, deranjând somnul odihnitor al bietului Grazio, care trebuia să lucreze din greu toată ziua.

Într-o noapte, tatăl şi-a pierdut răbdarea. A luat copilul şi l-a trântit în pat aşa de tare încât a căzut pe jos. "Nu cumva mi s-a născut în casă un diavol, în locul unui creştin?" striga. Soţia mânioasă şi-a certat soţul şi l-a ridicat pe copil. "Mi-ai omorât băiatul", a spus ea. Dar micuţul nu păţise nimic şi din noaptea aceea n-a mai deranjat pe nimeni.

"Nu m-am jucat niciodată în viaţa mea", va spune într-o zi Padre Pio, amintindu-şi copilăria, "eram un butuc nătâng".

"Pe măsură ce creştea", povestea Mamma Peppa, "nu făcea prostii, nu avea toane, ne asculta mereu pe mine şi pe tatăl său; în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară mergea în biserică la Isus şi la Sfânta Fecioară. În timpul zilei nu ieşea niciodată cu prietenii. Uneori îi spuneam: «Franci', mai ieşi şi tu la joacă». El refuza spunând: «Nu vreau să merg cu ei pentru că înjură»."

Potrivit mărturiilor unor contemporani, Francesco era un copil calm, liniştit, ţinându-se departe de prieteni şi joacă, fără a se sălbătici, tăcut, dar fără a fi un încrezut, extrem de retras. Se ruga adeseori.

Biografiile lui Padre Pio sunt pline de episoade edificante de pe vremea când încă era copil. După atâta vreme, e greu de stabilit autenticitatea acelor fapte. În legătură cu unele a existat totuşi o confirmare chiar din partea lui.

Nu prea vorbea despre sine. Ba chiar refuza să relateze despre experienţele lui spirituale. Dar superiorii săi, ştiind că într-o zi va fi util să se cunoască adevărul în legătură cu un subiect atât de delicat, au recurs la un fel de constrângere. L-au însărcinat pe părintele lui spiritual să-i impună, ca penitenţă, să răspundă la anumite întrebări. În faţa solicitării de "penitenţă", Padre Pio n-a mai putut să refuze. Avem deci foarte preţioase clarificări şi confirmări în legătură cu multe episoade: călugărul le-a mărturisit prin viu grai în faţa conducătorilor săi spirituali, care apoi le-au aşternut pe hârtie; pe altele le-a scris el însuşi.

Din Jurnalul părintelui Agostino din San Marco in Lamis, care a fost unul din primii îndrumători spirituali ai lui Padre Pio, s-a putut afla că viitorul slujitor al lui Dumnezeu, încă din 1892, când avea doar cinci ani, îşi trăia deja primele experienţe carismatice. Extazele şi viziunile erau atât de frecvente încât copilul le considera absolut normale.

A scris următoarele părintele Agostino din San Marco in Lamis în Jurnalul său publicat în 1971, sub îngrijirea părintelui Gerardo Di Flumeri: "Extazele şi viziunile au început la vârsta de cinci ani, când Francesco a avut gândul şi sentimentul de a se consacra pentru totdeauna Domnului, şi au fost de durată continuă. Întrebat cum de le-a ascuns atâta vreme, a răspuns nevinovat că nu le dezvăluise pentru că le credea lucruri obişnuite, care li se întâmplă tuturor fiinţelor. De fapt, într-o zi mi-a spus cu naivitate: «Dar dumneavoastră n-o vedeţi pe Sfânta Fecioară?». La răspunsul meu negativ, el a adăugat: «Spuneţi asta din sfântă umilinţă».

Viziunile nu erau numai cu îngeri şi sfinţi, ci şi cu demoni. Părintele Benedetto din San Marco in Lamis a notat următoarele: "Chinurile diabolice au început la vârsta de circa patru ani. Diavolul apărea sub înfăţişări oribile, adesea ameninţătoare, înspăimîntătoare. Era o suferinţă care nici noaptea nu-l lăsa să doarmă". Însuşi Padre Pio povestea: "Mama stingea lumina şi o mulţime de monştri mă înconjurau, iar eu plângeam. Aprindea lumina, iar eu tăceam pentru că monştrii dispăreau. Din nou o stingea, iar eu din nou începeam să plâng din cauza monştrilor."

Don Nicola Caruso, unul dintre preoţii din Pietrelcina, a scris: "De mai multe ori, Francesco mi-a spus că, atunci când se întoarce acasă de la şcoală, găseşte în prag un bărbat îmbrăcat în straie de preot care nu-l lasă să treacă. Atunci Francesco se roagă; apare un băiat desculţ care face semnul crucii şi preotul dispare. Francesco, senin, intră în casă."

Pentru a învinge teama de monştri şi de viziuni ameninţătoare, Francesco se supunea unor penitenţe absurde pentru vârsta lui. O vecină a mărturisit că, la vârsta de nouă ani, Francesco se juca puţin, dar citea cărţi pioase, asculta Liturghia şi, căzând la înţelegere cu paracliserul, se lăsa încuiat în biserică, rugându-l să nu spună nimic nimănui şi îi stabilea o oră la care să vină pentru a-i da drumul.

Mama lui Padre Pio a povestit că într-o zi l-a surprins pe Francesco, pe când avea vreo nouă ani, în timp ce se flagela, în spatele patului, cu un lanţ de fier. L-a implorat să termine, dar el continua. L-a întrebat: "Fiul meu, de ce te loveşti astfel?" Iar Francesco i-a răspuns: "Trebuie să mă lovesc aşa cum evreii l-au lovit pe Isus şi i-au însângerat spatele".

Don Giuseppe Orlando, un alt preot din Pietrelcina, îl certa pe Francesco pentru că "în loc să doarmă în pătuţul pregătit cu iubire de către mama lui, se întindea pe jos, punând o piatră la căpătâi".

Într-o zi din 1896, Grazio Forgione a vrut să-l ducă pe fiul său Francesco în pelerinaj la sanctuarul din San Pellegrino, la Altavilla Irpina, care se află la douăzeci şi şapte de kilometri de Pietrelcina. Au plecat dimineaţa devreme, călare pe catâr. Sanctuarul era foarte aglomerat, pentru că era zi de târg. Ajungând în sat, au legat catârul la un han şi au intrat în biserică. După ce şi-a terminat rugăciunile, Grazio Forgione i-a spus fiului său că era timpul să se întoarcă, dar băiatul i-a cerut să mai rămână puţin.

Alături de Francesco era o femeie sărmană, care ţinea în braţe un copil diform şi se ruga plângând pentru a obţine îndurarea divină. Francesco o privea emoţionat şi plângea şi se ruga împreună cu ea. La un moment dat, femeia, poate obosită de rugăciune, exasperată, a ridicat copilul în aer şi l-a aruncat pe altar strigând: "De ce nu vrei să mi-l vindeci?". În biserică s-a aşternut o clipă liniştea, apoi s-a auzit un strigăt de bucurie: copilul se ridicase în picioare, complet sănătos.

Această situaţie l-a impresionat foarte puternic pe micul Francesco. Atunci când, la maturitate, o evoca, ochii i se umpleau de lacrimi.

În ciuda episoadelor cu evident caracter carismatic, Francesco Forgione era şi un băiat ca toţi ceilalţi.

În mărturiile care ni s-au păstrat, se citesc multe episoade de viaţă normală, ba chiar unele aventuri. Când Francesco avea vreo nouă ani, trebuia să ducă în fiecare zi la păscut două oi. Pe câmp se întâlnea cu un alt păstoraş, Luigi Orlando, puţin mai tânăr decât el. Cei doi prieteni se jucau adesea luându-se la trântă. "Francesco era aproape totdeauna mai tare", povestea Orlando. "O dată am căzut amândoi şi m-a lipit cu umerii de pământ. Atunci eu, încercând să-l răstorn, am spus o înjurătură. Reacţia lui Francesco a fost imediată: s-a smuls şi a luat-o la fugă. El n-a spus niciodată cuvinte urâte şi n-a vrut nici măcar să le audă."

Pe la zece ani, Francesco a făcut o poznă care a îngrijorat-o foarte mult pe mama sa. De aproape o lună era bolnav la pat şi nu reuşea să se vindece. Într-o dimineaţă, mama trebuia să meargă la seceriş. Înainte de a pleca, a pregătit o farfurie imensă cu ardei prăjiţi: jumătate era destinată pentru muncitorii de la câmp, iar cealaltă a fost pusă în bufet pentru a doua zi. Ieşind din casă, l-a rugat pe micul Francesco să nu se scoale din pat şi să-şi ia medicamentele.

Rămânând singur, Francesco, îmbiat de mirosul de ardei prăjiţi, s-a ridicat şi clătinându-se, după cum povestea el însuşi, s-a dus în bucătărie, i-a luat din bufet şi i-a mâncat aproape pe toţi. Apoi s-a întors în pat şi a adormit. Mama, la întoarcere, l-a găsit lac de sudoare şi mai roşu decât ardeii pe care îi mâncase. Îndată ce şi-a dat seama ce s-a întâmplat, s-a speriat şi a chemat medicul. Dar, din fericire, ardeii, în loc să agraveze boala, i-au curăţat intestinul băiatului, care a doua zi nu mai avea febră.

Într-o zi, în timp ce se vorbea despe fum şi fumători, Padre Pio a povestit: "Aveam cam zece ani când unchiul Pellegrino m-a trimis să-i cumpăr un trabuc toscan şi o cutie de chibrituri. Am mers în goană şi, la întoarcere, m-am oprit la pârâul Pantaniello. «Să vedem ce gust are fumul ăsta», mi-am spus în sinea mea; am luat un chibrit şi am aprins trabucul. Dar, după prima gură de fum, mi s-a întors stomacul pe dos. Mi se părea că se învârte pământul cu mine. Când mi-am revenit, m-am întors la fermă şi i-am povestit totul unchiului meu care, în loc să mă certe, a izbucnit în hohote mari de râs. De atunci am aşezat un zid între mine şi fumat".