SFINŢII

Karol Wojtyla
omul sfârşitului de mileniu
Luigi Accattoli

8. CĂLĂTORIA ÎN MEXIC ŞI ALEGEREA LUMII A TREIA

Ioan Paul deplasează centrul de gravitaţie al Bisericii catolice spre Orient şi spre Sudul lumii. Îi ambele deplasări sunt semnalate, la începutul Pontificatului, de câte o călătorie: cea în Mexic pentru Sudul lumii şi cea în Polonia pentru Orient.

Pentru un Pontificat care se va exprima cel mai bine în călătorii, vizita în Mexic (25 iunie - 5 februarie 1979), prima ieşire în lume, e ca o dimineaţă de aprilie în care se descoperă, toate deodată, semnele primăverii.

Aici se dezvăluie Papa ca improvizator, care îşi construieşte mesajul în dialog cu mulţimea.

Dar încă din avion apare prima şi poate cea mai wojtyliană dintre inovaţiile pe care le va introduce în comparaţie cu modul de a călători al lui Pavel al VI-lea: interviurile acordate ziariştilor în timpul zborului care-l duce spre ţara de vizitat.

O noutate care se va repeta e şi hotărârea de a face călătoria, pentru a participa la adunarea episcopală latino-americană de la Puebla, în ciuda părerii Curţii, care se temea de riscurile implicării figurii papale în conflictele interne ale acelor comunităţi catolice. Zece ani mai târziu, Ioan Paul îşi va aminti astfel hotărârea: «Unii membri ai Curţii erau de părerea că e mai bine să nu merg, în timp ce mie mi se părea normal ca Papa să fie prezent la acea întâlnire importantă» (Bibliografie 12).

Deja prima zi a vizitei mexicane dezvăluie noutatea structurală a călătoriilor sale, care vor fi mereu organizate ca «vizite pastorale» făcute comunităţilor întregi, şi nu vizite simbolice făcute unor continente sau instituţii, aşa cum făcea Papa Montini.

Şi în sfârşit aici, în Mexic, îl vedem pe Papă reacţionând la situaţia pe care o găseşte şi întrecându-se pe sine în dialogul virtuos cu episcopatul local, precum şi în multe alte (şi mai bune) manifestări.

Nu are rost să reevocăm triumful de masă al acestei călătorii, care a intrat în legendă. Pentru a ajunge în oraşul Mexico, între aeroport şi catedrală, se estimează că ar fi fost aclamat de cinci milioane de oameni. Tot atâţia l-ar fi însoţit în pelerinajul de a doua zi la «Morenita» (Fecioara brună, adică indiană) din Guadalupe. Punctul culminant ar fi fost atins în deplasarea din capitală la Puebla: opt sau zece milioane ar fi fost locuitorii din toată valea Mexicului, înşiraţi pe 133 de kilometri. Şi încă două milioane la Guadalajara şi peste un milion la Monterrey. E vorba de cifre umflate de entuziasm. Potrivit unul calcul mai liniştit, ar fi fost vorba de cincisprezece milioane de mexicani care au ieşit din casă pentru a-l vedea pe Papă: un sfert din populaţia ţării.

Îl interesează mai puţin pe biograf să reconstituie impactul fecund dintre furtuna wojtyliană şi oficialitatea masonă şi anticlericală a Mexicului de atunci, unde Papa n-ar fi putut nici măcar să pătrundă în calitate de «ministru al cultului», unde n-ar fi putut să binecuvânteze în pieţe şi aşa mai departe: în schimb, Ioan Paul nu doar împarte toate binecuvântările pe care le vrea, dar chiar legitimează exproprierile făcute în folosul reformei agrare, revendică drepturile indigenilor şi deplina libertate sindicală. Efectul va fi clar atunci când Papa se va întoarce în Mexic unsprezece ani mai târziu: vor exista relaţii diplomatice cu Vaticanul şi va părea că a trecut un secol.

Aici lăsăm deoparte orice alt aspect şi privim călătoria în Mexic ca momentul în care Ioan Paul îşi afirmă pentru prima dată opţiunea în favoarea lumii a treia, pe care o va consolida apoi de-a lungul întregului său Pontificat. Iar locul acestei opţiuni e Oaxaca mai degrabă decât Puebla.

La Puebla, în 28 ianuarie 1979, deschizând adunarea Celam, Ioan Paul îşi afirmă cu hotărâre opţiunea pentru lumea a treia: «Biserica vrea să-şi menţină libertatea faţă de sistemele opuse, astfel încât să opteze numai în favoarea omului» şi să poată evita ca «ţările puternice să-şi folosească puterea în detrimentul celor mai sărace». Dar mesajul de la Puebla este greşit interpretat în lume, deoarece afirmarea acelei opţiuni a lui Ioan Paul este însoţită de un apel în favoarea curentului radical al «teologiei eliberării» care prevalează - în mass-media - asupra opţiunii în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare, pe care Papa o înţelege ca o opţiune în favoarea săracilor. Abia în ziua următoare, la Oaxaca, în contactul cu populaţia mexicană, opţiunea în favoarea săracilor şi a lumii a treia se va dovedi evidentă, atât în cuvintele Papei cât şi în receptarea mass-media.

Oaxaca e etapa cea mai reuşită a călătoriei, cea în care Papa îi întâlneşte pe «fraţii indios şi campesinos» şi le spune cuvinte venite din inimă şi care constituie clauza alianţei cu săracii care va marca întregul Pontificat. Reuşita aceste etape se datorează la doi factori: contactul direct cu populaţia, care îl emoţionează până la strigăt pe Ioan Paul, şi descrierea situaţiei din partea episcopatului local, din regiunea mexicană a Pacificului de Sud, care se concentrează tocmai asupra tragediei din Oaxaca.

Într-un document aprobat cu un an înainte de vizita Papei şi trimis la Roma împreună cu dosarul doveditor, cei nouă episcopi din regiune acuză guvernul şi pe latifundiari de exproprieri abuzive de pământ, de organizarea unor bande armate «care seamănă teroarea şi moartea în zonă», de spolierea culturală şi de instrumentalizarea religiozităţii populare în scopul stăpânirii: «Aceasta e situaţia în care trăiesc indigenii şi campesinos. Astfel am înţeles-o atunci când ne-am îndreptat spre ei cu sinceritate evanghelică.»

Îndată ce soseşte Papa, acei episcopi îi prezintă salutul - deja scris - pe care un indio va trebui să îl rostească în faţa lui a doua zi: «Tu ai spus că noi, săracii din America latină, suntem speranţa Bisericii. Priveşte acum felul în care trăieşte această speranţă.»

ÎImpresionat de acea lectură, Ioan Paul veghează îndelung noaptea pentru a rescrie textul ocazional care îi fusese pregătit şi a doua zi îşi dă frâu liber inimii: vede în acei campesinos şi indios care îl ascultă pe toţi săracii din lume, îşi aminteşte de Pavel al VI-lea care le-a luat partea în timpul vizitei din Columbia (1968) şi continuă astfel:

«Împreună cu el vreau să repet, şi dacă ar fi posibil cu un accent chiar mai puternic în voce, faptul că actualul Papă vrea să fie solidar cu cauza voastră, care e de fapt cauza poporului umil, a lumii sărace. Papa este de partea acestor mase populare, aproape totdeauna părăsite la un nivel de viaţă nedemn şi uneori tratate şi exploatate cu asprime. Însuşindu-mi poziţia predecesorilor mei Ioan al XXIII-lea şi Pavel al VI-lea, şi împreună cu cea a Conciliului Vatican II, în faţa unei situaţii care continuă să fie alarmantă, fără o amplă îmbunătăţire, ba chiar uneori înrăutăţindu-se, Papa vrea să fie vocea voastră, vocea celor ce nu pot vorbi, sau care sunt constrânşi la tăcere, pentru a fi conştiinţa conştiinţelor şi îndemn la acţiune, pentru a recupera timpul pierdut care adesea e timpul suferinţelor şi al speranţelor neîmplinite (...). Iar acum vouă, responsabili ai popoarelor, clase puternice care în acelaşi timp aveţi pământuri înţelenite care ascund pâinea ce le lipseşte atâtor familii, conştiinţa umană, conştiinţa popoarelor, strigătul celui abandonat, mai ales vocea lui Dumnezeu, vocea Bisericii, vă repetă împreună cu mine: nu e corect, nu e uman, nu e creştinesc să continue anumite situaţii care sunt în mod evident injuste!» (Oaxaca, 30 ianuarie 1979).

Opţiunea pentru lumea a treia îi fusese propusă Bisericii de către Ioan al XXIII-lea în Pacem in terris (1963) şi fusese organic elaborată de Pavel al VI-lea în Populorum progressio (1967). Ioan Paul o confirmă în acest discurs de la Oaxaca şi în zeci de alte asemănătoare luări de poziţie la faţa locului, până la textul său cel mai important în materie care este enciclica Sollicitudo (1988).

Ioan Paul continuă în toate gesturile sale opţiunile predecesorilor al căror nume îl poartă, care constau în mod esenţial în solicitarea unei noi ordini economice internaţionale, care să scoată dezvoltarea popoarelor sărace de sub arbitrajul unei pieţe între parteneri inegali, destinate să accentueze distanţele în loc de a le reduce. Solicitarea unui pact de siguranţă alimentară cu «forţă juridică» (1985 şi 1996), documentul privind datoria internaţională (1987) şi cel dedicat persoanelor fără adăpost (1988), propunerile privind «reducerea sau chiar eliminarea» datoriilor ţărilor sărace (1994), documentul din aprilie 1998 despre folosirea pământurilor... sunt câteva aplicaţii ale acestei opţiuni.

Enciclica Sollicitudo - care va crea neplăcere în America şi va fi lăudată în mod polemic la Moscova, pentru afirmaţia că Biserica «vrea să rămână alături de mulţimile sărace» şi de aceea «adoptă o atitudine critică atât faţă de capitalismul liberalist cât şi faţă de colectivismul marxist» - adaugă la astfel de elemente un apel ecumenic şi interconfesional pentru salvarea popoarelor sărace, care trebuie eliberate de sub dominaţia idolatrică a celor două imperialisme antagonice. Despre idolatria banului şi a puterii, din care se inspiră cele două imperialisme, enciclica va vorbi în paragraful 37 şi credem că este un mesaj decisiv pentru a plasa Pontificatul în raport cu marile puteri. În Bolivia, în mai 1988, Ioan Paul va arăta «mizeria inumană» a lumii a treia ca «rezultat al acestei idolatrii ideologice şi practice», care constituie comportamentul celor două sisteme mondiale. La Viena, în 20 iunie 1998, va invita ţările «pline de bunăstare» să «acopere groapa inumană» care le desparte de ţările sărace şi va indica o astfel de misiune ca fiind decisivă pentru coerenţa «noii Europe» cu «rădăcina» sa creştină.

Termenul «idolatrie» - cuvântul cel mai greu pe care un cititor al Bibliei îl poate pronunţa - indică în mod clar faptul că prima preocupare a lui Wojtyla în problema lumii a treia e de natură religioasă. «Rămâneţi credincioşi culturii voastre bogate în religiozitate», repetă în fiecare etapă a călătoriilor sale în Africa, în Asia şi în America Latină.

Dar tiermondismul lui Wojtyla cuprinde - asemeni invectivelor profetului Isaia - şi «urlete din toţi bojocii», asemănătoare celor unei «femei care naşte».

«În lumina cuvintelor lui Isus, acest Sud sărac va judeca Nordul bogat!», strigă în microfon la Edmonton (Canada), la 17 septembrie 1984.

«Simt mereu tragedia popoarelor subjugate», îi spune lui Alice Springs (Australia), la 29 noiembrie 1986, emoţionat de condiţia aborigenilor.

«Până când omul va trebui să suporte - şi vor trebui s-o suporte oamenii din lumea a treia - primatul proceselor economice asupra inviolabilelor drepturi ale omului?», întreabă la Ciudad Guayana (Venezuela), la 29 ianuarie 1985.

«La fel ca în precedentele mele călătorii în diverse ţări latino-americane, vreau să fac şi aici prezentă vocea lui Isus, în bordeie şi în oraşele mizeriei», spune la Guayaquil (Ecuador), la 1 februarie 1985.

«Îi mulţumesc acestui popor care ştie să se roage, ştie să plângă, ştie să cânte şi ştie să şi danseze!», exclamă la Santa Cruz (Bolivia), la 14 mai 1988. Şi acelui popor minunat îi mărturiseşte: «Iubesc mult această lume, dar mai ales acest continent». Improvizând, încearcă să-i explice poporului enciclica Sollicitudo, care «nu vorbeşte numai despre Est şi Vest, dar vorbeşte mai ales despre Lumea a treia, despre majoritatea lumii, de azi şi din viitor».

«Papa se simte aliatul Africii şi al celorlalte ţări din Lumea a treia: trebuie să le prezentăm popoarelor bogate nevoile celor sărace şi să insistăm pentru soluţii concrete, globale!»: astfel le vorbeşte ziariştilor în timpul zborului Roma-Isola del Sale (Capul Verde), la 25 ianuarie 1990.

«În numele justiţiei, episcopul Romei, urmaşul lui Petru, îi imploră pe fraţii săi întru omenie să nu-i dispreţuiască pe înfometaţii de pe acest continent!», proclamă în aceeaşi călătorie, la Ouagadougou (Burkina Faso), la 30 ianuarie 1990.

În sfârşit, o mărturisire despre învăţătura care îi poate veni Bisericii dinspre lumea celor săraci: «Văd că aceşti săraci au înţeles în felul lor, în mod excepţional, mesajul evanghelic. Şi acest mesaj a fost acceptat de ei, deşi n-a fost acceptată cultura europeană. Au făcut o distincţie între cele două. sunt lucruri care trebuie regândite pentru că Evanghelia e totdeauna Evanghelia săracilor, prima binecuvântare e aceea a săracilor» (zborul Roma-Santo Domingo, 10 octombrie 1992).

Alegerea lumii a treia de către Ioan Paul a fost oare înţeleasă? Credem că da, atât din partea oponenţilor cât şi a susţinătorilor. Dintre posibilele mărturii, amintim aici cinci.

«Anumite atitudini tiermondiste şi antioccidentale ale Papei Wojtyla nu ne sunt pe plac», a scris cel mai mare ziarist italian, Indro Montanelli, care se defineşte ca un liberal şi care a lăudat întotdeauna acţiunea anticomunistă a lui Ioan Paul (Il Giornale, 10 ianuarie 1984). Dar un alt nume de vârf al ziaristicii laice italiene, Eugenio Scalfari, apreciază efortul Papei de «a oferi maselor populare din lumea a treia, atât de diferite faţă de tradiţia eurocentrică, puncte de sprijin şi imagini mai potrivite pentru culturile lor» (interviu în L'osservatore romano, 15 martie 1986).

Conferinţa ţărilor nealiniate, reunită la New Delhi, votează în unanimitate la 10 martie 1983 o moţiune de sprijin pentru călătoria Papei în America centrală (care se încheia tocmai în acea zi), indicată ca «un fapt pozitiv» pentru dezvoltarea popoarelor şi independenţa lor culturală şi politică.

«Vizitele Papei în Mexic, apoi în Brazilia şi recent în America Centrală au fost surprize minunate», a spus episcopul brazilian Helder Camara (Avvenire, 29 octombrie 1983).

În sfârşit, cardinalul James Sin, arhiepiscop de Manila, care va fi protagonistul unei adevărate insurecţii populare împotriva dictatorului filipinez Marcos: «Dacă Papa n-ar fi venit, noi am avea mai puţin curaj de a vorbi» (Famiglia cristiana, 10 octombrie 1983, p. 80).