SFINŢII

Karol Wojtyla
omul sfârşitului de mileniu
Luigi Accattoli

6. «MIE MI-A FOST FRICĂ SĂ PRIMESC ACEASTĂ NUMIRE»

Chiar şi «oficiul petrin» - cum numesc teologii misiunea Papei - a dobândit în epoca noastră dimensiunea riscului. Noi am aflat-o cu ocazia atentatului. Karol Wojtyla a ştiut-o imediat, la alegerea sa. Îndrăzneala, imprudenţa, până la urmă riscul alegerii constau pe de-a-ntregul în acea «origine dintr-o ţară îndepărtată» care l-a făcut îndată să spună: «Mie mi-a fost frică să primesc această numire».

Iată-l apărând în balconul Bazilicii, având încă pe chip semnele luptei în care a învins frica de a fi Papă: uimirea faţă de orientarea cardinalilor pe loc favorabili faţă de un polonez, presentimentul sfidării comunismului pe care alegerea sa o va implica, încurajarea din partea primatului Wyszynski să accepte, datoria de a-i da ascultare în numele Patriei, presentimentul încurajării şi al riscurilor pe care acea acceptare le va implica pentru fiecare polonez.

Nu era - în cazul lui Ioan Paul - teama Papilor veneţieni, Sarto şi Luciani, faţă de o misiune considerată superioară în comparaţie cu propriile puteri, sau nu numai aceasta: el se temea de scoaterea Pontificatului roman din seria Papilor italieni, se temea de Est, puţin se temea şi de locuitorii Romei. Neliniştea pentru reacţia romanilor îl determină să le adreseze imediat un salut din balcon, improvizând un discurs în italiană, împotriva obiceiului care îi recomandă noului Papă doar o binecuvântare în latină. El se teme că nici latina şi nici binecuvântarea nu-l vor ajuta să depăşească distanţa dintre balcon şi mulţime.

Acea nelinişte îl împinge să revină asupra subiectului de zeci de ori în prima lună după alegere, aproape necrezând că originea sa poloneză nu reprezintă o problemă pentru romani. Va ajunge chiar să-i scrie în legătură cu aceasta o scrisoare şefului guvernului italian, ca pentru a linişti naţiunea. Şi va continua să mediteze asupra subiectului de-a lungul întregului Pontificat, făcând aluzii la el în interviuri şi în discuţiile confidenţiale. Iată micul discurs din balcon:

«Lăudat fie Isus Cristos. Fraţi şi surori dragi, suntem cu toţii încă îndureraţi după moartea prea iubitului nostru Papă Ioan Paul I. Şi iată că Străluciţii Cardinali au chemat un nou episcop la Roma. L-au chemat dintr-o ţară îndepărtată... Îndepărtată..., dar la fel de apropiată de comuniunea în credinţa şi în tradiţia creştină. Mie mi-a fost frică să primesc această numire, dar am făcut-o în spiritul supunerii în faţa Domnului Nostru Isus Cristos şi în încrederea totală faţă de maica sa, prea Sfânta Fecioară.

Nu ştiu dacă pot să mă fac înţeles în limba voastră... În limba noastră italiană. Dacă greşesc, mă corecta-veţi. Şi astfel mă prezint în faţa voastră a tuturor, pentru a mărturisi credinţa noastră comună, speranţa noastră, încrederea noastră în Maica lui Isus şi a Bisericii, dar şi pentru a porni din nou pe acest drum al istoriei şi al Bisericii, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al oamenilor».

În după-amiaza şi seara acelui 16 octombrie, totul părea uşor. Romanii s-au dovedit incredibil de pregătiţi să-l sărbătorească pe străin, încurajaţi de figura sa puternică şi de vocea caldă. Deja îl aplaudaseră de mai multe ori înainte de a fi fost definitiv cuceriţi de frumoasa greşeală de limbă «mă corecta-veţi», tipică pentru un străin care studiase mai mult latina decât italiana.

Pe moment totul pare uşor, dar în suflet neliniştea n-a dispărut. Două zile mai târziu vorbeşte astfel despre acest lucru în colegiul cardinalilor: «Fraţi venerabili, a fost un act de încredere şi în acelaşi timp de mare curaj că aţi vrut să chemaţi ca episcop de Roma pe un neitalian. Nu putem spune nimic mai mult, ci doar să ne înclinăm capul în faţa unei asemenea hotărâri a Sfântului Colegiu» (18 octombrie).

În cuvintele «încredere» şi «curaj» se reflectă sensul pe care Ioan Paul îl dă alegerii sale: Colegiul cardinalilor a avut curajul de a alege un neitalian şi pentru că a avut încredere în persoana aleasă şi în primirea pe care i-o vor face locuitorii Romei. Că acest lucru exprima o teamă a sa, în speranţa de a nu dezamăgi, probabil că i s-a părut evident: «nu există speranţă fără teamă şi nu există teamă fără speranţă», spune Teresa în drama de tinereţe a lui Karol Wojtyla, Prăvălia bijutierului (Bibliografie 33, p. 65).

Cu aceeaşi sobrietate, în timpul predicii de inaugurare a misiunii sale pontificale, exclamă: «Pe tronul lui Petru la Roma urcă azi un episcop care nu e roman. Un episcop care e fiul Poloniei. Dar din acest moment devine şi el roman. Da, roman!» (22 octombrie).

Decizia de a deveni roman va deveni un motto al Pontificatului. O regăsim într-un document cu totul neobişnuit: o scrisoare către preşedintele Consiliului de miniştri italian, Giulio Andreotti, scrisă în acele zile ale debutului pontifical şi o vom regăsi în salutul adresat mulţimii în piaţa Capitoliului, în timpul vizitei pe care o va face la Consiliul orăşenesc al Romei în 1998, atunci când se va simţi «roman» de douăzeci de ani!

Scrisoarea către şeful guvernului italian - probabil sugerată de speculaţiile din presă cu privire la implicaţiile naţionalităţii noului Papă în raporturile dintre Sfântul Scaun şi Italia - nu a fost dată publicităţii şi o cunoaştem doar pentru că Andreotti a reprodus-o parţial în volumul Jurnale 1976-1979 (Bibliografie 41b) la data de 4 noiembrie 1978:

«Primesc o foarte frumoasă scrisoare de la Papă. Porneşte de la credinţa poporului polonez care a trăit în cea mai strânsă legătură şi în cea mai profundă comuniune cu Roma şi cu tot ceea ce reprezintă acest oraş pentru întregul lumii pentru a spune că acel Papă care a venit de departe are simţăminte profund romane şi e doritor de a sluji în cel mai bun mod cu putinţă prea iubitul popor al Romei şi, pornind de la Roma, pe al întregii Italii, fapt care constituie în mod deosebit una din datoriile urmaşului lui Petru».

Şi iata că, într-unul din primele saluturi duminicale de la fereastră, se destăinuie povestind teama pe care o avusese când a acceptat alegerea sa: «în cadrul Conclavului, după alegere, mă gândeam: ce le voi spune romanilor când mă voi prezenta în faţa lor ca episcopul lor, provenind dintr-o ţară îndepărtată, din Polonia? Mi-a venit atunci în minte imaginea Sfântului Petru. Şi m-am gândit aşa: cu aproape două mii de ani în urmă şi strămoşii voştri au acceptat un nou venit; acum deci şi voi veţi întâmpina pe un altul, îl veţi întâmpina şi pe Ioan Paul al II-lea, aşa cum l-aţi întâmpinat odinioară pe Petru din Galilea. Poate că nu e plăcut să ne întoarcem la acest subiect, acum când succesiunea evenimentelor a confirmat cu câtă cordialitate, după atâtea secole, aţi primit un Papă neitalian. Doresc prin urmare să-i mulţumesc înainte de toate Domnului Dumnezeu, iar apoi şi vouă pentru generozitatea pe care mi-aţi dovedit-o atunci şi acum. Şi mai ales azi vreau în mod cu totul deosebit să fiu la înălţimea primirii pe care mi-aţi făcut-o» (5 noiembrie). Mai devreme, în cadrul aceluiaşi salut, le mulţumeşte din nou «oamenilor care m-au primit cu atâta bunăvoinţă».

Stupoarea faţă de «cordialitatea», «generozitatea», «bunăvoinţa» romanilor e destinată să dureze, cu toate că «succesiunea evenimentelor» - adică primele contacte cu mulţimea şi oraşul - i-au oferit garanţia autenticităţii acelor sentimente.

Primele ieşiri printre romani au stârnit într-adevăr un entuziasm incredibil şi de-a dreptul periculos pentru securitatea Papei. Mai ales chiar prima ieşire, în ziua de după alegere, pentru a merge la Policlinica Gemelli spre a-l vizita pe prietenul episcop polonez Andrej Deskur. Salută astfel lumea, în mica piaţă din faţa spitalului: «Le mulţumesc celor care aseară m-au primit... şi mi-au dovedit multă afecţiune şi în această după-amiază... Vreau să le mulţumesc şi celor care m-au condus aici şi chiar m-au salvat, fiindcă datorită marelui entuziasm manifestat se putea întâmpla ca Papa să rămână imediat în acest spital pentru a primi îngrijiri!» (17 octombrie).

Acelaşi lucru se întâmplase în după-masa de duminică 29 octombrie la Mentorella, un sanctuar dedicat Mariei şi aflat în îngrijirea unor călugări polonezi pe muntele Guadagnolo, în provincia Roma, unde mersese înainte de Conclav şi unde a vrut să revină imediat după aceea: are nevoie de douăzeci de minute pentru a străbate câteva zeci de metri, printre oamenii simpli care vor să-l vadă şi să-l atingă. «Splendidele greşeli de limbă italiană» (cum le numeşte poetul Elio Filippo Accrocca: Bibliografie 48b, p. 112) care apar în cuvintele improvizate îi atrag simpatia lumii.

El continuă deci - în acel «Angelus» din 5 noiembrie - să caute argumentele (comparaţia cu Petru venit din Galilea, vechile legături ale polonezilor cu Roma) care ar trebui să ajute ospitalitatea romanilor, dar îşi dă seama că deja nu-şi mai au rostul, că a fost deja primit! Exultă pentru această constatare: vede o fericită corespondenţă între intuiţia Colegiului cardinalilor şi sentimentul oamenilor.

Şi merge în aceeaţi zi la Assisi, la mormântul lui Francisc ţi imediat dupa aceea la biserica romană Santa Maria sopra Minerva, la mormântul Sfintei Ecaterina din Siena, pentru a-i omagia pe «sfinţii protectori ai Italiei». La Assisi vorbeşte astfel: «întrucât nu sunt născut pe aceste meleaguri, simt mai mult ca oricând nevoia unei naşteri spirituale aici». Şi rugaciunea către Francisc dobândeşte tonul celui care imploră o cetăţenie spirituală: «Aceasta ţi-o cere ţie, fiu sfânt al Bisericii, fiu al ţinuturilor italiene, Papa Ioan Paul al II-lea, fiul ţinuturilor poloneze. Şi speră că nu-l vei refuza, că îl vei ajuta».

Şi rugaciunea către Sfânta Ecaterina, la Santa Maria sopra Minerva, primeşte intonaţii emoţionante: «Ales de Sfântul Colegiu al cardinalilor ca urmaş al Sfântului Petru, cu profundă cutremurare am acceptat această misiune, socotind-o voinţa Domnului Nostru Isus Cristos. Atunci când mi-am dat seama că nu sunt născut pe aceste pământuri, ci sunt străin de ele, mi-a venit în minte imaginea Sfântului Petru, şi el străin pentru ele» (5 noiembrie).

Interesant acest reflux de sentimente, în bătălia pentru a învinge teama alegerii: de parcă la început ar fi acceptat, iar apoi şi-ar fi dat seama că nu e italian! Şi trebuie să existe un adevăr psihologic aici, în această zvâcnire emotivă: atunci când s-a profilat alegerea a prevalat angajamentul luat faţă de Wyszynski de a o accepta, dar imediat după aceea probabil că a revenit teama faţă de necunoaşterea reacţiei romanilor.

De la alegere (16 octombrie) până la luarea în posesie a catedralei de la Roma (12 noiembrie) trece aproape o lună. Va fi acelaşi Ioan Paul cel care le va explica preoţilor din Roma cum a simţit nevoia de a preceda «luarea în posesie» a diocezei de o «perioadă de pregătire», din moment ce «circumstanţele sunt atât de neobişnuite: succesiunea episcopilor Romei, după 455 de ani, numără un Papă care vine de dincolo de graniţele Italiei» (9 noiembrie).

Ultima din aceste referinţe - cea din San Giovanni in Laterano - e şi cea mai pătimaşă: «Eu, noul episcop al Romei, Ioan Paul al II-lea, polonez de origine, mă opresc în pragul acestui templu şi vă cer vouă să mă primiţi în numele Domnului. Vă rog să mă primiţi aşa cum i-aţi primit, de-a lungul secolelor, pe predecesorii mei. Nu sunt aici prin voinţa mea. Dumnezeu m-a ales. În numele Domnului vă rog deci: primiţi-mă!» (12 noiembrie).

Fericirea întâlnirii lui Ioan Paul cu romanii a fost imediată şi a crescut odată cu anii. Dacă n-ar fi avut chemarea de a fi misionar în lumea întreagă, Wojtyla ar fi fost cel mai potrivit Papă pentru rolul de episcop al Romei. De mai multe ori şi-a exprimat amărăciunea de a nu fi fost destul de aproape de Roma. De exemplu, a doua zi după împlinirea a cincisprezece ani de Pontificat, la 17 octombrie 1993, vorbind în parohia romană Preziosissimo Sangue: «Azi nu pot să nu-mi amintesc prima vizită făcută în parohia San Francesco Saverio, la Garbatella: era în 1978, la începutul lui decembrie (...). Cardinalul vicar spune că până azi am vizitat peste două sute de parohii, ba chiar 221. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru aceste călătorii, pentru numeroasele vizite, pentru multele întâlniri (...). Aşa, chiar şi printr-o scurtă vizită, pot fi - măcar pentru puţin timp - episcopul Romei. Cardinalul vrea mereu să mă consoleze: spune că fac destule ca episcop al Romei, dar eu spun mereu că nu e destul. Papa nu ar putea avea această misiune universală, nu ar putea face aceste vizite în afara Romei şi în afara Italiei dacă n-ar fi întâi episcop al Romei.»

În momentul în care scriem, parohiile romane vizitate de Ioan Paul sunt în număr de 274. Iar în ce priveşte faptul că a devenit roman, Ioan Paul nu mai are îndoieli, după atâţia ani. «Roma, Roma mea, te binecuvântez şi odată cu tine îi binecuvântez pe toţi fiii tăi şi toate gândurile tale de bine!»: cu această pătimaşă declaraţie de cetăţenie a salutat oraşul şi pe concetăţenii săi la 15 ianuarie 1998, în vizita de la Capitoliu. În exultanţa acestui strigăt «Roma, Roma mea» se află amintirea primei temătoare apropieri de oraş, teamă transformată într-o mare iubire.

Dar persistenţa - în primii ani - a acelei uluiri în faţa primirii călduroase a romanilor e documentată din surse confidenţiale. Iată cum vorbeşte despre aceasta într-o conversaţie cu Frossard, care datează din 1983: «S-a pretins, nu fără motiv, că Papa, în calitate de episcop al Romei, trebuie să aparţină aceleiaşi naţiuni ca şi credincioşii diocezei sale. Nu vreau să pierd ocazia pentru a-mi exprima gratitudinea faţă de diocezanii mei romani care l-au acceptat pe acest Papă venit din Polonia ca pe un fiu al propriei lor patrii. Carisma universalităţii trebuie să fie foarte bine ancorată în sufletul acestui popor ai cărui strămoşi creştini îl acceptaseră deja pe Petru, galileanul, şi odată cu el mesajul lui Cristos destinat tuturor popoarelor lumii» (Bibliografie 10, p. 24).