SFINŢII

Karol Wojtyla
omul sfârşitului de mileniu
Luigi Accattoli

4. EPISCOP ŞI CARDINAL. ÎNCEPE SĂ CĂLĂTOREASCĂ ÎN LUME

Karol Wojtyla e unul din ultimii episcopi numiti de Pius al XII-lea, cu trei luni înainte de sfârşitul Pontificatului său: în marea aventură a «tradiţiei apostolice» există această trecere de ştafetă dinspre ultimul Papă statuar al epocii moderne spre tânărul episcop polonez care, douăzeci de ani mai târziu, va fi chemat să schimbe din temelii imaginea papală, apropiind-o de limbajul şi gesturile oamenilor obişnuiţi.

Iată deci că la 4 iulie 1958 Pius al XII-lea îl numeşte pe Karol Wojtyla - care are doar 38 de ani - episcop auxiliar de Cracovia. Semnul viitoarelor schimbări e deja vizibil în modul său de acceptare: este găsit într-o tabără şcolară, soseşte în graba mare la Wawel, spune fără ezitare că acceptă funcţia şi cere să se întoarcă printre tineri.

Un an mai târziu, când este consultat în legătură cu temele de dezbatere ale Conciliului, sugerează «oportunitatea ca feţele bisericeşti să aibă un contact mai strâns cu toate aspectele vieţii omului în lume, inclusiv exerciţiile sportive şi activităţile teatrale» (Bibliografie 58, p. 132): în acel răspuns se află experienţa lui, care într-o zi îl va ajuta să schimbe imaginea papală (vezi capitolul 19).

Răspunsul episcopului Wojtyla la consultările «Comisiei antepreparatorii» ale Conciliului poartă data de 30 decembrie 1959 şi cuprinde opt pagini din Acta et Documenta Concilio Vaticano II apparando (Series Ioan Paul, volumen II, pars II, pp. 741-748). El poartă mărturia că tânărul episcop avea o percepţie vie asupra celei mai recente dezbateri pastorale: în privinţa ecumenismului invită « să se pună accentul mai puţin pe ceea ce ne desparte, căutându-se mai degrabă ceea ce ne apropie», ar vrea ca «vocaţia şi răspunderea laicilor în cadrul Bisericii» să poată fi «mai accentuate», cere o «reformă» a breviarului şi o «reanimare a liturghiei», sugerează ca - drept răspuns la «materialismul în creştere» - să fie susţinută o prezentare a eticii «bazate pe personalismul creştin».

Pleacă la Roma în 5 octombrie 1962. Nu mai ieşise din Polonia după perioada studiilor romane, în 1946-1948, iar impactul cu adunarea părinţilor membri în conciliu, la Sfântul Petru, îi provoacă o puternică emoţie, care îşi găseşte expresie într-o poezie intitulată Biserica: «Sprijinul nostru cuvintele pronunţate în timpurile vechi / şi pronunţate şi azi cu tremur în glas, pentru a nu le altera (...) / Asta e totul? / Mai sunt, desigur, şi mâini invizibile şi ele ne susţin / în timp ce cu greu mânăm barca, pe drumul trasat de evenimente, / în ciuda atâtor bancuri de nisip. / Fi-va de-ajuns să deschidem punţile, dacă nu căutăm mâinile invizibile?» («Piatră de lumină», Bibliografie 34, p. 64).

Wojtyla devine repede purtătorul de cuvânt al episcopatului polonez şi are opt intervenţii în adunare, prezintă treisprezece documente scrise şi subscrie la trei împreună cu alţi venerabili părinţi. E unul din cei treisprezece membri ai «Comisiei de studiu pentru problemele populaţiei, ale familiei şi ale natalităţii», prezidată de cardinalul Alfredo Ottaviani, cu vicepreşedinţii Doepfner şi Heenan. Face parte din subcomisia însărcinată să redacteze Schema XIII (adică textul constituţiei Gaudium et spes). sunt relevante intervenţiile sale pe teme de ecleziologie, libertate religioasă şi ateism. Insistă mult (în două intervenţii, la 21 octombrie 1963 şi 8 octombrie 1964) pentru ca în «textul De ecclesia capitolul despre Poporul lui Dumnezeu să figureze înaintea capitolului despre ierarhie» (Bibliografie 56, p. 133).

Din 22 septembrie 1965 datează o intervenţie despre libertatea religioasă şi ateism: «E necesar să declarăm că dreptul la libertatea religioasă, aparţinând dreptului natural (bazat adică pe legea naturală şi deci pe legea divină), nu suferă nici o limitare, decât din partea înseşi acelei legi naturale».

Intervenind în legătură cu Schema XIII, se declară de partea feţelor bisericeşti care critică «optimismul facil» al documentului. «în acest act, viziunea lumii aşa cum ar trebui să fie prevalează asupra viziunii lumii aşa cum este: îi lipseşte de aceea simţul realismului creştin», rosteşte în sala de conferinţe la 28 septembrie 1965. Cât priveşte tema ateismului, «ar fi oportun să distingem între ateismul care ia naştere din convingeri personale şi cel care este impus din exterior prin presiuni de orice tip, fizice şi morale, mai ales când cineva este pus în imposibilitatea de a-şi profesa credinţa în cadrul vieţii publice şi oficiale şi când se pretinde aproape profesarea ateismului, îmbibând cu el instruirea tinerilor, chiar şi împotriva voinţei părinţilor lor».

Contribuţia la dezbaterile conciliare a fost condusă de preocuparea de a le semnala episcopilor occidentali situaţia dificilă a comunităţilor catolice care trăiau în ţările comuniste (id., p. 145). Spiritul de echipă din interiorul delegaţiei poloneze şi poziţia de rezervă în umbră a cardinalului Wyszynski poate că i-au limitat iniţiativa pe teme ce nu erau legate de asemenea preocupări.

Dar dacă aportul lui Karol Wojtyla la Conciliu a fost limitat, efectul lecţiei conciliare asupra personalităţii sale a fost puternic şi creativ: «Conciliul Vatican II m-a ajutat să găsesc sinteza credinţei mele personale şi în primul rând capitolul 7 din constituţia Lumen gentium intitulat: Natura escatologică a Bisericii pelerine şi unificarea ei cu Biserica cerească», îi va spune lui Frossard (Bibliografie 10, p. 87). Dintre numeroasele declaraţii de recunoştinţă la adresa Conciliului, aceasta ni s-a părut cea mai călduroasă.

Cât priveşte modul în care ambientul roman a perceput filiaţia dinspre Conciliul Vatican II înspre Pontificatul lui Wojtyla, e de ajuns să cităm următoarea afirmaţie din 1984 a cardinalului Agostino Casaroli, secretar de stat: «E primul Papă despre care am putea spune că s-a format în cadrul Conciliului, care şi-a trăit adică propria maturitate sacerdotală şi anii de serviciu episcopal în spiritul Conciliului, dobândind de aici durabile perspective de gândire şi acţiune» (Bibliografie 75, p. 11).

Un cercetător care a reconstruit minuţios participarea lui Wojtyla la Conciliu ne oferă această imagine în mişcare: «în 1962, la începutul Conciliului, episcopul auxiliar de Cracovia făcea parte din ultimul contingent al episcopilor lumii. Întrucât episcopii, în sala conciliară, erau împărţiţi pe criteriul vârstei, generaţia tânără era aşezată în partea de jos a Bazilicii şi de acolo porneau aplauzele care salutau cuvintele îndrăzneţe, înainte de a se întinde asupra întregii adunări. Wojtyla a făcut parte din această grupare a adunării ecleziastice şi s-a aflat adesea chiar în avangarda ei» (Grootaers, Bibliografie 58, p. 132).

Şi iata cum evocă Ioan Paul această trecere a sa prin diverse stadii în Bazilica vaticană: «Când am început să particip la Conciliu, eram un tânăr episcop. Îmi amintesc că locul meu iniţial a fost aproape de intrarea în Bazilica Sfântul Petru, în timp ce de la a treia sesiune încolo, de când adică am fost numit arhiepiscop de Cracovia, am fost mutat mai spre altar» (Bibliografie 14, p. 172).

La sfârţitul Conciliului, arhiepiscopul Wojtyla se întoarce la Cracovia conţtient de faptul ca a participat la un eveniment fără precedent, la «un mare dar pentru Biserică, pentru toţi cei care au participat (...), un dar pentru întreaga familie umană, un dar pentru fiecare dintre noi» (id., p. 171). Problema concretă şi modul de acţiune se referă acum la a transpune învăţăturile şi preceptele conciliare în viaţa Bisericii locale.

Wojtyla urmeaza calea cea mai directă: cea de implicare a întregii comunităţi ecleziastice, clerici şi laici. În acest scop scrie o carte, Izvoarele înnoirii. Studiu privind punerea în practică a Conciliului Vatican II (Bibliografie 19), care începe astfel: «Un episcop care a participat la Conciliul Vatican II se simte dator faţă de acesta». O publică în 1972 şi pentru acelaşi an convoacă un Sinod arhidiocezan, pe care îl va închide în calitate de Papă, cu ocazia primei întoarceri în patrie, la 7 iunie 1979.

Sinodul de la Cracovia e capodopera arhiepiscopului Wojtyla. El demonstreaza seriozitatea cu care acesta aşează «receptarea Conciliului Vatican II» în slujba acţiunii sale păstoreşti. În «statutul» Sinodului (prezent în acte: Bibliografie 14) introduce următoarea normă care e pur şi simplu revoluţionară pentru Polonia anului 1972: «Participă la Sinod toţi credincioşii diocezei care îşi asumă răspunderea de a lucra pe secţiuni pentru realizarea scopurilor Sinodului». Grupele de studiu care se constituie sunt iniţial 325, dar vor urca la circa o mie la sfârşitul Sinodului: «Nu putem neglija nici o fărâmă din acea mare comunitate a poporului lui Dumnezeu care se regăseşte în Biserică», declară arhiepiscopul la 10 octombrie 1972, la prima adunare a grupelor de studii.

Deja înainte de Sinod, arhiepiscopul Wojtyla - mereu în spiritul Conciliului - vizitase, la 28 februarie 1969, Sinagoga din cartierul Kazimierz al Cracoviei: un gest care preceda vizita la Sinagoga din Roma, pe care o va efectua la 13 aprilie 1986 (vezi capitolul 22). El va intra în calitate de Papă în Sinagoga din Roma pentru că intrase deja în calitate de cardinal în cea din Cracovia şi intrase acolo deoarece deja de mic copil i se întâmplase de mai multe ori să intre în Sinagoga din Wadowice, pentru a asculta cântarea Psalmilor, atunci când erau interpretaţi de Moise Savitski, un băiat dotat cu o voce extraordinară (Bibliografie 44, p. 37).

Vizita la Sinagoga din cartierul Kazimierz nu e un gest izolat şi nu va da naştere unor gesturi izolate: «Ca arhiepiscop al Cracoviei, am avut intense legături cu comunitatea ebraică a oraşului. Raporturi foarte cordiale mă apropiau de conducătorul său: ele au continuat chiar şi după transferarea mea la Roma... Cu ocazia călătoriilor mele apostolice prin lume încerc mereu să-i întâlnesc pe reprezentanţii comunităţilor ebraice» (Bibliografie 14, pp. 110-111).

La 30 decembrie 1963, Pavel al VI-lea îl numeşte arhiepiscop al Cracoviei. Patru ani mai târziu, la 27 mai 1967, îl face cardinal.

Numirea în funcţia de cardinal atrage asupra lui Wojtyla atentia serviciilor secrete ale regimului comunist. Într-un «raport confidenţial» din această perioadă stă scris: «Se poate spune cu siguranţă că Wojtyla este unul dintre puţinii intelectuali în interiorul episcopatului polonez. Spre deosebire de Wyszynski, împacă abil tradiţionala religiozitate populară şi catolicismul intelectual şi le ştie aprecia pe amândouă. (...) Nu e foarte implicat în activităţi făţiş antistatale. Se pare că nu se împacă prea bine cu politica; are o poziţie prea intelectuală. (...) îi lipsesc calităţile organizatorice şi de comandă şi aceasta e slăbiciunea sa în rivalitatea cu Wyszynski. (...) Trebuie să observăm şi să studiem orice aspect al raporturilor dintre cei doi cardinali şi să adoptăm o politică elastică, pentru a ne adapta la evoluţia circumstanţelor. (...) Trebuie să încurajăm interesul lui Wojtyla pentru problemele generale ale Bisericii poloneze şi să-l sprijinim în rezolvarea problemelor arhidiocezei. (...) Şi trebuie să continuăm să ne arătăm cu orice prilej ostilitatea faţă de Wyszynski; dar nu astfel încât să-l constrângem pe Wojtyla să-şi manifeste solidaritatea cu Wyszynski» (Bibliografie 44, pp. 119-121). Acea tactică naivă nu dă nici un rezultat: Wojtyla îi va fi credincios lui Wyszynski şi nu va asuma niciodată - în raporturile cu regimul - o poziţie distinctă.

Calitatea de cardinal nu-i modifică stilul de viaţă: «Nu avea nimic, în afară de trei rase negre zdrenţuite, patru roşii, schiurile, pagaia de canoe: tot ceea ce primea dăruia mai departe. Mânca puţin, nu fuma, bea foarte puţin vin» (Bibliografie 49, p. 54). Îşi supraveghează cu atenţie preoţii şi fiecăruia îi dedică cel puţin două întâlniri pe an.

Dacă la Conciliu arhiepiscopul Wojtyla a ajuns să iasă în evidenţă, cu oarecare greutate, abia la sfârşitul lucrărilor, la Sinoadele episcopale convocate de Pavel al VI-lea cardinalul Wojtyla e protagonist încă de la bun început.

Nu participă la primul (cel extraordinar, convocat de Papa Montini între 29 septembrie şi 29 octombrie 1967), în semn de solidarizare cu cardinalul Wyszynski, căruia autorităţile comuniste nu i-au acordat viza pentru a merge la Roma, dar va fi prezent la celelalte patru care au loc între 1969 şi 1977 şi de trei ori - începând cu 1971 - este ales în Consiliul secretariatului Sinodului.

La Sinodul din 1969, Wojtyla participa ca membru numit din partea pontificatului (o recunoaştere dorită de Pavel al VI-lea pentru sacrificiul său făcut cu doi ani mai înainte). Intervine de mai multe ori şi invită la «conservarea şi sporirea tuturor energiilor derivate din colegialitate, punându-le la dispoziţia primatului lui Petru» (Bibliografie 32, p. 121).

La Sinodul din 1971 («Misiunea preoţească şi justiţia în lume») afirmă că «nu putem acorda o mai mică importanţă acelor cazuri de injustiţie care se referă la libertatea de conştiinţă şi de religie, comparativ cu cele care se referă la sărăcie şi la mizeria economică, fiind chiar mai mare» (id., p. 180).

Pentru Sinodul din 1974, pe tema «evanghelizării în lumea contemporană», Pavel al VI-lea îi încredinţează rolul de referent. Din această experienţă decurge convingerea sa că e nevoie să i se propună omenirii, care se apropie de al treilea mileniu, «o nouă evanghelizare».

O altă sarcină importantă îi este propusă de Pavel al VI-lea, şi anume să ţină predicile de exerciţii spirituale la Curtea romană, în Postul Paştelui 1976. Meditaţiile vor fi publicate şi în italiană în 1977, cu titlul Semn de contradicţie (Bibliografie 20).

Acea broşură este lectura cea mai vie care ne permite să surprindem în toată întinderea sa dramaticul sentiment al timpului şi al istoriei, conturat în experienţa poloneză şi completat la Conciliu, cu care cardinalul Wojtyla i se va adresa lumii îndată ce va lua numele de Ioan Paul. El simte că omenirea şi Biserica trăiesc un «timp excepţional», o «epocă deschisă», anii unei «probe decisive». Ultima etapă a celui de-al doilea mileniu după Isus este pentru el o câmpie arată de gigantica «răsturnare a civilizaţiilor, a regimurilor şi a mentalităţilor», care pune la o încercare decisivă puterea credincioşilor, dar care în acelaşi timp este propice pentru «un nou descălecat creştin». O epocă în care, ca în nici o altă perioadă, Isus Cristos le apare oamenilor ca un «semn de contradicţie». Un timp în care «ispita răului (veţi fi ca Dumnezeu, Geneza 3,5) şi-a găsit contextul istoric potrivit: poate că el reprezintă cel mai înalt grad de tensiune dintre Cuvânt şi Anti-Cuvânt din istoria întregii omeniri». Această desfăşurare a ispitei primordiale îşi atinge azi desăvârşirea «poate pentru că omenirea întreagă îşi ascunde şi îşi arată tot mai puţin rădăcinile existenţei sale pe pământ şi poate pentru că ne găsim azi în pragul unei noi escatologii» (id., passim).

Semn de contradicţie e ultima publicaţie importantă înainte de învestirea ca Papă şi ne dă prilejul de a-i oferi cititorului câteva sugestii, în cazul în care ar vrea să cerceteze operele de tinereţe ale lui Karol Wojtyla.

Cea mai actuală - chiar şi azi - este Iubire şi responsabilitate (Bibliografie 23), pe care o publică în 1960, când e deja episcop de doi ani şi care cuprinde experienţa sa de sfătuitor al logodnicilor şi al tinerelor perechi: deja înainte ca autorul său să fie ales Papă, acest volum este tradus în franceză (1965), în spaniolă şi italiană (1969). Vom vorbi despre el în capitolul 20, deoarece aici este anticipat acel vis al «teologiei trupului» care reprezintă unul din darurile cele mai frumoase ale Pontificatului.

Cine îl caută pe om, dincolo de acel volum despre iubire, să citească poeziile (Bibliografie 34, 35, 36, 37, 38) şi piesa de teatru Prăvălia bijutierului (Bibliografie 33 şi 38). Cine e interesat de activitatea pastorală, să vadă actele Sinodului de la Cracovia (Bibliografie 21).

Deja ca episcop ţi cardinal, Karol Wojtyla e un mare călător. După cum o dovedeşte acel «Kalendarium» al vieţii sale (Bibliografie 46), a avut vreo cincizeci de ieşiri din Polonia în cei şaisprezece ani dintre începutul Conciliului Vatican II (1962) şi Conclavul care îl numeşte Papă.

La Roma vine de 31 de ori:

• de 5 ori pentru a participa la lucrările Conciliului;
• de 2 ori pentru tot atâtea «visite ad limina»;
• de 11 ori pentru a participa la adunările sinodale sau la întrunirile Consiliului secretariatului Sinodului;
• odată pentru a prelua «titlul de cardinal» (San Cesareo in Palatio);
• odată pentru Concistoriul în care a fost confirmat cardinal (1967);
• de 3 ori pentru a participa la ceremonii în Bazilica Sfântul Petru;
• de 2 ori pentru a participa la simpozioane;
• de 2 ori pentru întruniri ale Congregaţiei vaticane;
• odată pentru a ţine predici în exerciţiul spiritual din Postul Paştelui la Curtea romană (1976);
• odată pentru un pelerinaj al preoţilor polonezi;
• de 2 ori pentru funeraliile lui Pavel al VI-lea şi Ioan Paul I şi succesivele Conclave.

Nu vine doar la Roma cardinalul Wojtyla, ci îl gasim cel puţin de şase ori în Italia pentru conferinţe şi pelerinaje:

• la Bologna, în 2 octombrie 1971, pentru o conferinţă la Universitate;
• la Fossanova, Aquino, Rocca Secca şi Napoli, între 17-24 aprilie 1974, pentru celebrarea a şapte sute de ani de la moartea Sfântului Toma;
• la San Giovanni Rotondo (Foggia), între 1-2 noiembrie acelaşi an, la Padre Pio;
• la Milano, în 1 decembrie al anului următor, la invitaţia cardinalului Colombo, pentru o conferinţă la Ambrosianum;
• tot la Milano, în 18 martie 1977, pentru o conferinţă la Universitatea Catolică;
• la Torino, în 1 septembrie 1978, pentru a vedea Giulgiul.

Face nouă călătorii în alte state europene, cu excepţia Italiei:

• în 1970, la 16-20 noiembrie, se află la Louvain, apoi Luxemburg şi Freiburg (primul şi al treilea oraş adăpostesc importante universităţi catolice);
• în 1973, la 29 mai, e din nou în Belgia, la Louvain şi la Bruges, unde conduce procesiunea Corpus Domini; între 6 şi 11 noiembrie se află în Franţa (Paris, Chamonix, Annecy);
• în 1974, la 16 aprilie, participă la Litomierczyce (Cehoslovacia) la funeraliile cardinalului Trochta;
• în 1975, la 27 februarie, e din nou la Freiburg pentru a ţine o comunicare la un seminar de fenomenologie pe tema «Participare şi alienare»; la 19 septembrie pleacă într-o călătorie în Republica Democrată Germană;
• în 1977, la 23 iunie, se află la Mainz, în Republica Federală Germania, pentru a primi un titlu de «doctor honoris causa»; apoi la Köln pentru a-l întâlni pe cardinalul Hoeffner, care îl defineşte drept « un om dotat cu modestie, o profundă veneraţie, o credinţă fierbinte, un mare spirit de sacrificiu pastoral şi o încredere de nezdruncinat»; între 1-4 iulie acelaşi an e în Franţa, îl întâlneşte la Paris pe cardinalul Marty şi la Osny, în comunitatea poloneză;
• în 1978, între 19-25 septembrie, cu trei săptămâni înainte de Conclavul care îl va alege Papă, se află în Republica Federală Germania cu o delegaţie a episcopiei poloneze formată şi din Wyszynski, Stroba şi Rubin: vom vorbi despre aceasta la sfârşitul capitolului.

Patru sunt, în sfârşit, călătoriile în afara Europei: de două ori în Americi, o dată în ţinuturile Sfinte şi o dată în Asia şi Oceania.

Mai întâi a fost pelerinajul în ţinuturile Sfinte, în decembrie 1964, împreună cu un grup de părinţi din Conciliu, la încheierea celei de-a treia sesiuni din Vatican II. Îl descrie astfel într-o scrisoare către diocezanii din Cracovia: «Am simţit că, lucrând în Conciliu pentru reînvierea Bisericii, trebuia să revenim spre Domnul însuşi, al cărui Trup Mistic este Biserica. De aici dorinţa de a vizita locurile în care s-a născut, a vorbit şi a lucrat, unde a suferit de asemenea, a murit pe cruce, a înviat din morţi şi a urcat la ceruri. Nu consider participarea mea la pelerinaj ca pe o proprietate personală sau privată, ci ca pe un semn de graţie al Providenţei, care mi-a fost oferit şi în numele altora» (Bibliografie 46, p. 206). Din notele de călătorie ia naştere un mic poem pe care îl publică în 1965 în revista Znak, cu titlul Pelerinaj în ţinuturile Sfinte: «Şi azi de ce vin aici? / Nu te mira! Orice privire, de o mie noua sute de ani / aici se preschimbă în acea unică privire impreschimbabilă» (Bibliografie 37, pp. 117-126).

Prima călătorie peste Atlantic, în Canada şi Statele Unite, are loc la 28 august - 1 septembrie 1969.

La începutul lui 1973, între 1 februarie şi 3 martie, merge în Australia pentru a participa la Congresul euharistic şi înainte de întoarcerea în Polonia vizitează Noua Zelandă, Papua Noua Guinee şi Filipine.

În vara 1976 (între 23 iulie şi 5 septembrie), se află din nou în Statele Unite pentru Congresul euharistic din Philadelphia, în fruntea unei delegaţii de 18 episcopi polonezi. Programul vizitei e intens. E descris astfel în volumul Karol Wojtyla în scrieri: «Prezidează concelebrarea Sfintei Liturghii la Philadelphia, Doylestown în Pennsylvania, la Pasaic N. J. şi în alte oraşe; ia parte la pelerinajul de la Doylestown, Czestochowa americană, are întâlniri cu emigranţi polonezi în America, la Boston şi New York; ţine o conferinţă la universitatea americană din Boston, are o întâlnire cu colonia poloneză din Canada, pronunţă un discurs la Chicago şi la conferinţa coloniei poloneze la Orchard Lake, dedicată vieţii şi activităţii Bisericii în Polonia şi îi înmânează pământ din lagărele de concentrare de la Raclawice şi Oswiecim rectorului Institutului ştiinţific de la Orchard Lake. Are o intervenţie la Congresul euharistic internaţional de la Philadelphia; ţine o conferinţă despre libertatea religioasă la Harvard University şi la Washington; întâlneşte comunităţile poloneze din Detroit, Buffalo, San Francisco, Los Angeles» (Bibliografie 18, p. 234).

Călătoriile în Italia, în Europa şi în lume îl ajută să cunoască mulţi cardinali. I-a văzut la Sinoade, dar vizitele la faţa locului îi permit să aprofundeze cunoaşterea şi stima. Astfel îi întâlneşte pe Baum, Bengsch, Cody, Colombo, Cook, Dearden, Freeman, Hoeffner, Koenig, Krol, Manning, Marty, Medeiros, Pellegrino, Poma, Ratzinger, Siny, Suenens, Ursi, Volk. Pe alţii i-i prezintă la Roma viitorul cardinal Andrzej Maria Deskur, marele său prieten. Acele contacte îl ajută să facă cunoscută situaţia dificilă a Bisericii poloneze sub regimul comunist, care i se pare necunoscută în Occident.

O deosebită importanţă - pentru cunoştinţele pe care şi le lărgeşte sau consolidează - o prezintă ultima ieşire din Polonia înainte de Conclavul care îl alege Papă: cea care îl duce, împreună cu o delegaţie a episcopiei poloneze, în Germania federală între 19 şi 25 septembrie 1978. Cu acea vizită se încheie procesul de reconciliere între cele două Biserici, începută printr-o scrisoare a episcopilor polonezi către episcopii germani care poartă data de 18 noiembrie 1965 şi e o invitaţie la iertarea reciprocă, făcându-se referire la toată istoria celor două popoare şi în mod particular la împrejurările celui de-al doilea război mondial, pentru a putea celebra «cu conştiinţa împăcată» sărbătoarea mileniului polonez (966-1966): «Fraţi venerabili, vă lansăm un apel: să încercăm să uităm! Să lăsăm deoparte polemicile, urmările războiului rece, şi să începem un dialog (...). În acest spirit foarte creştin şi în acelaşi timp foarte omenesc, ne întindem mâinile spre voi, aşezaţi pe băncile Conciliului care se apropie de sfârşit, iertând şi cerând iertare».

«Cu emoţie şi bucurie» episcopii germani au strâns mâna întinsă de către polonezi şi au răspuns astfel la 5 decembrie 1965: «Şi noi vă rugăm să uitaţi, vă rugăm să iertaţi».

S-a coborât pacea asupra celor două comunităţi catolice, dar guvernul comunist polonez a dezlănţuit un război propagandistic împotriva episcopiei, atacându-i în special pe cardinalul Wyszynski şi pe arhiepiscopul Wojtyla. Obiect al invectivei era fraza «iertând ţi cerând iertare». «Nu vom uita ţi nu vom ierta» era cuvântul de ordine al atacurilor. Muncitorii uzinelor Solvay îi scriu despre indignarea lor arhiepiscopului Wojtyla, care în acea uzina lucrase ca muncitor în timpul războiului. Wojtyla dă o replică în Dziennik Polski (Ziarul polonez) la 13 mai 1966. I se răspunde din nou că Polonia nu are nimic de iertat.

În timpul vizitei din septembrie 1978, cardinalul Wojtyla tine două discursuri la Fulda (din care unul în faţa Conferinţei episcopilor germani) şi un al treilea la Köln. Spune printre altele, în timpul predicii din catedrala din Fulda, la 22 septembrie, că acea întâlnire «va întări» cele două Biserici «în adevăr şi iubire» şi va contribui - în momentul în care al doilea mileniu se apropie de sfârşit - «la cicatrizarea rănilor trecutului, fie mai îndepărtat, fie mai recent» (Bibliografie 76, pp. 47-52).

În cei unsprezece ani în funcţia de cardinal, figura lui Karol Wojtyla îşi sporeşte notorietatea: frecventa participare la Sinoadele romane, repetata realegere în Consiliul secretariatului Sinodului, rolul de referent la simpozionul episcopilor europeni din 1975 şi la Congresul euharistic de la Philadelphia din 1976 (unde vorbeşte alături de cardinalul Benelli, Maica Tereza din Calcutta şi arhiepiscopul brazilian Helder Camara), predica în faţa Curţii în 1976, desele vizite la comunităţile poloneze din emigraţie, misiunea în Germania din septembrie 1978 sunt principalele ocazii în care devine cunoscut în lume, iar figura lui devine familiară pentru majoritatea membrilor din colegiul cardinalilor.

Când se va reuni al doilea Conclav din 1978, aceste recunoaşteri îl vor face Papă.