SFINŢII

Karol Wojtyla
omul sfârşitului de mileniu
Luigi Accattoli

3. STUDIAZĂ LA ROMA. SCRIE POEZII. PREDĂ LA LUBLIN

Karol pleacă la Roma la douăzeci şi şase de ani, la 15 noiembrie 1946. Emoţia acelei zile de toamnă va da tonul vieţii sale de călător: «Pentru prima oară treceam graniţa patriei mele. Priveam de la fereastra trenului în fugă oraşe cunoscute doar din cărţile de geografie. Am văzut pentru prima dată Praga, Strasbourg, Paris» (Bibliografie 16, p. 59).

Se înscrie la «Angelicum», universitatea dominicană. După o scurtă şedere la Pallottini, pe strada Pettinari, e oaspete al Colegiului Pontifical Belgian, pe strada Quirinale. Aici rector e părintele Maximilien De Furstenberg, viitorul cardinal: «Cum aş putea uita că în timpul conclavului, în 1978, cardinalul De Furstenberg, la un moment dat, mi-a spus aceste cuvinte semnificative: Dominus adest et vocat te? [Domnul este aici şi te cheamă]. Era ca o completare aluzivă şi misterioasă la munca de formare îndeplinită de el la Colegiul Belgian, în favoarea sacerdoţiului meu» (id., p. 67).

Printre maeştrii pe care îi cunoaşte la «Angelicum» se află teologul Garrigou-Lagrange şi viitorul cardinal Ciappi. Printre studenţi, argentinianul Jorge Mejia pe care, ca Papă, îl va regăsi printre colaboratorii săi la Curte şi căruia îi va încredinţa pregătirea vizitei la Sinagogă. Îşi ia diploma cu lucrarea Doctrina de fide apud sanctum Joannem de Cruce [Doctrina credinţei la Sfântul Ioan al Crucii].

Va păstra o bună amintire despre universitatea dominicană şi va reveni aici cu plăcere, în calitate de Papă: «Cu toţii sunteţi aici colegii mei, dar pe vremea mea nu erau surori, care azi în această sală de conferinţe reprezintă aproape majoritatea. Trebuie să vă felicit, dragi studente ale universităţii Papei!» (Angelicum, 24 noiembrie 1994).

Părintele Karol se îndrăgosteşte de Italia şi un capitol din Har şi mister se va intitula Cum am descoperit Roma: «îmi amintesc că în prima duminică după sosire am mers la Bazilica Sfântul Petru pentru a asista la venerarea solemnă a unui nou beatificat din partea Papei: am văzut de departe figura lui Pius al XII-lea purtat în lectică (...). Îmi amintesc că printre cei care vizitau mormântul Sfântului Stanislas Kostka erau mulţi seminarişti de la Germanicum, uşor de recunoscut după tradiţionalele lor rase roşii. În inima Creştinismului şi în faţa sfinţilor, chiar şi naţionalităţile se întâlneau, aproape prefigurând, dincolo de tragedia războiului care ne marcase atât de tragic, o lume unită» (id., p. 59).

Vacanţele de Crăciun şi Paşti le foloseşte pentru a descoperi alte oraşe italiene, pornind «de la locurile legate de viaţa Sfântului Francisc». Apoi, peste vară, o călătorie în Franţa, Belgia, Olanda: «Mă deschideam spre un mai larg orizont european (...). Mi se descoperea astfel tot mai bine (...) Europa occidentală, Europa de după război, Europa cu minunatele catedrale gotice şi, în acelaşi timp, Europa ameninţată de procesul de secularizare» (id., p. 65).

La Roma stă aproape doi ani: în iunie 1948, părintele Wojtyla îşi susţine lucrarea de diplomă, la jumătatea lunii următoare se află din nou în Polonia. Încă o dată cere să intre în ordinul carmelit, dar refuzul cardinalului Sapieha e net: «După război avem puţini preoţi şi Wojtyla e mult mai necesar pentru dioceză». Iar apoi adaugă, aproape ca o prevestire: «Şi în viitor pentru întreaga Biserică» (Bibliografie 44, p. 79).

Prima destinaţie a părintelui Wojtyla e aceea de ajutor de paroh în satul Niegowic, la vreo cincizeci de kilometri de Cracovia, dar în cealaltă parte - adică la răsărit - faţă de Wadowice. «M-am informat imediat asupra modului de a ajunge la Niegowic şi m-am străduit să fiu acolo în ziua stabilită (...). Era vremea secerişului. Păşeam printre holdele de grâu, cu spicele în parte secerate, în parte încă unduindu-se în bătaia vântului. Când în sfârşit am ajuns pe teritoriul parohiei Niegowic, am îngenuncheat şi am sărutat pământul. Învăţasem acest gest de la Sfântul Ioan Maria Vianney (Bibliografie 16, p. 71).

Holdele de grâu revin mereu în amintirile şi poeziile sale. Într-una din ele există această viziune, care cu siguranţă îi datorează ceva - pentru lanul care se confundă cu lumina - unui Van Gogh mai puţin frământat, cel îndrăgostit de câmpiile Provenţei: «Când mă gândesc la patrie aud încă foşnetul secerei / care atinge un zid de grâne / ce se confundă cu lumina orbitoare a cerului» (Bibliografie 35, p. 120).

În satul Niegowic - care încă nu are curent electric - rămâne puţine luni, care îi sunt de ajuns pentru a pune în mişcare viaţa tinerilor. La lumina lumânării continuă să studieze pentru cursul teologic al Universităţii Jagellone: primeşte titlul de «master în teologie» la 24 octombrie, iar la 16 decembrie obţine gradul de «doctor în sacra teologie».

În martie 1949, arhiepiscopul îl recheamă la Cracovia, la biserica din cartierul universitar Sfântul Florian, şi aici îşi găseşte în sfârşit locul potrivit! Organizează cursuri de informare asupra vieţii de cuplu şi de familie. Susţine «universităţile volante», adică acele cursuri de nivel universitar care nu sunt agreate de regimul comunist şi sunt ţinute, în clandestinitate, prin biserici şi mănăstiri. Întemeiază un grup numit «Srodowisko» [ambientul], pentru a-i pune pe tineri în contact cu natura, pe care o consideră calea privilegiată spre a ajunge la Dumnezeu. «Soarele şi stelele, apa şi aerul, plantele şi animalele - va spune la 27 mai 1984 în faţa a peste cinci mii de tineri, în timpul vizitei pastorale de la Viterbo - sunt daruri cu care Dumnezeu a făcut confortabilă şi frumoasă locuinţa pe care, în marea sa iubire, i-a pregătit-o omului pe pământ. Cine a înţeles acest lucru nu poate să nu privească plin de o respectuoasă recunoştinţă creaturile pământului şi să nu le trateze cu responsabila atenţie pe care i-o impune obligaţia faţă de divinul Donator.»

Mai mult decât grâul, imaginea tinerilor pe care i-a întâlnit în tinereţea sa nu-l va părăsi niciodată, ba chiar îl va călăuzi în dialogul aventuros pe care îl va aborda cu tineretul din toate ţările: «Voi sunteţi hotărâţi să construiţi o societate justă, liberă şi prosperă. (...) în tinereţea mea, eu am trăit aceste convingeri. Dumnezeu a vrut ca ele să fie temperate de focul unui război a cărui atrocitate nu mi-a ocolit familia. Am văzut călcate în picioare în multe feluri aceste convigeri. M-am temut pentru ele, văzându-le expuse în bătaia furtunii. Într-o zi m-am hotărât să le apăr în numele lui Isus Cristos. (...) Dacă un tânăr cum am fost eu, chemat să-şi trăiască tinereţea într-un moment crucial al istoriei, poate să le spună ceva unor tineri ca voi, cred că le-ar spune: nu vă lăsaţi manevraţi de alţii! încercaţi să fiţi foarte conştienţi de ceea ce vreţi şi de ceea ce faceţi» (Belo Horizonte, Brazilia, 1 iulie 1980).

Cu tinerii îşi petrece vacanţele, în munţii Beschidi sau Tatra, în taberele şcolare semiclandestine, pentru că sunt interzise de autorităţile comuniste. Pentru a nu crea suspiciuni, părintele Wojtyla lasă deoparte rasa şi se îmbracă într-un mod foarte liber: există fotografii care îl înfăţişează aşezat pe iarbă, în pantaloni scurţi, fraternizând cu tinerii şi tinerele sau jucându-se cu copiii unei perechi de prieteni.

«în viaţa mea - va scrie în Har şi mister - am identificat prioritatea pastorală în apostolatul printre laici, în grija faţă de tineri şi în dialogul intens cu lumea ştiinţei şi a culturii» (Bibliografie 16, p. 102).

1953 e anul morţii lui Stalin: în Polonia se strânge puternic şurubul. Este arestat cardinalul Wyszynski căruia regimul nu-i iartă opoziţia faţă de noua Constituţie, ce întăreşte puterile partidului comunist şi reduce drepturile Bisericii. E aruncat în închisoare, împreună cu mulţi preoţi, şi arhiepiscopul Cracoviei, Baziak. Este suspendată revista Tigodnik Powszechny - la care Wojtyla colaboreaza semnând cu pseudonim - pentru că a refuzat publicarea unui elogiu al lui Stalin. Este suspendată activitatea facultăţii de teologie a Universităţii Jagellone, unde Wojtyla tocmai a devenit profesor de etică socială. Dar imediat i se oferă catedra de teologie morală a Universităţii Catolice din Lublin, unde va funcţiona până la Conclavul care îl face Papă.

Cursurile sale sunt luate cu asalt de studenţi. Teza lui centrală e că «subiectul moralei e individul viu: existenţa persoanei e forma supremă a realităţii şi această realitate trebuie să fie respectată în forma sa concretă» (Bibliografie 49, p. 52). E vorba de tradiţia tomistă, în relectura modernizată a lui Jacques Maritain şi îmbogăţită cu personalismul lui Emmanuel Mounier, cei doi autori pe care i-a citit cu interes în timpul sejurului în Franţa din vara lui 1947.

Avem de-a face cu o relectură a tomismului consolidată şi dezvoltată prin metoda şi limbajul fenomenologiei lui Max Scheler (1874-1928), gânditorul german despre ale cărui teorii Karol Wojtyla îşi elaborase lucrarea de liberă docenţă la universitatea din Cracovia (Bibliografie 22) şi care va constitui punctul de referinţă pentru cea mai importantă operă filosofică a sa: Osoba i Czyn (Persoană şi act), publicată în 1969 şi care acum, în versiune engleză (The acting person), constituie al zecelea volum din Analecta Husserliana. «Am încercat să abordez - scrie Wojtyla - chiar principalele teme care privesc viaţa, natura şi existenţa fiinţei umane - atât cu limitele cât şi cu privilegiile sale - în mod direct aşa cum ele i se prezintă omului în lupta sa pentru a supravieţui, păstrându-şi totodată demnitatea de fiinţă umană: adică a unui om care îşi propune nişte scopuri şi face eforturi pentru a le atinge şi e sfâşiat între condiţia sa prea limitată şi foarte înalta sa aspiraţie de a deveni liber» (Bibliografie 24).

Eseul se articulează în patru părţi, pe care Rocco Buttiglione, cercetător al gândirii filosofice a lui Karol Wojtyla, le rezumă astfel: «în prima parte este vorba despre conştiinţă şi despre cauzalitatea eficientă a persoanei. Wojtyla analizează rolul reflexiv al conştiinţei şi experienţa fundamentală de a fi cauza propriilor noastre acţiuni, ceea ce ne constrânge să admitem că persoana nu e doar locul întâmplărilor psihice, în care se succedă senzaţiile şi experienţele de valoare, ci e tocmai subiectul acţiunii.

În a doua pare se aprofundează transcendenţa persoanei în acţiune (...). Persoana e cauză eficientă în acţiune deoarece se autodetermină, nu reflectă pur şi simplu condiţionările interne şi externe, ci poate decide punându-şi în acord opţiunea cu adevărul pe care îl cunoaşte despre conceptul de bine. Astfel persoana se realizează pe sine însăşi ca persoană.

A treia parte se referă la integrarea persoanei în acţiune. Persoana îşi realizează autostăpânirea nu suprimând, ci mai degrabă orientând dinamismele naturale ale trupului şi ale psihicului, integrându-le în acţiunea care exprimă unitatea persoanei (...).

A patra parte, în sfârşit, e dedicată participării, adică acţiunii omului împreună cu alţi oameni şi care e, împreună cu transcendenţa şi cu integrarea, una din dimensiunile fundamentale ale persoanei» (Bibliografie 47, pp. 147-148).

Toată opera filosofică a lui Karol Wojtyla - care se dezvoltă de-a lungul a douăzeci şi cinci de ani: de la primele scrieri despre teatrul cuvântului, care datează din 1952, la textele despre participare, care precedă nu cu mult Pontificatul - constituie, în opinia specialiştilor, un unic «tratat despre om» (Tadeusz Styczen, Bibliografie 90) sau o cercetare finalizată a unei «filosofii a omului» (Massimo Serretti în invitaţia la lectura «scrierilor inedite» conţinute în volumul De ce omul: Bibliografie 26, p. 8). El tinde spre «afirmarea unui umanism non-utopic şi puternic ancorat în realitate şi experienţă» (id.).

Alături de producţia filosofică, e abundentă şi cea literară, mai accesibilă cititorului obişnuit: poezii şi piese teatrale publicate în Tygodnik Powszechny sub pseudonimul Andrzej Jawien, sau în Znak, sub pseudonimul Stanislaw Andrzej Gruda. Recurgerea la pseudonim nu e un semn de capriciu, ci de modestie şi, mai ales, dorinţa de a despărţi - explică Adam Boniecki, bun cunoscător al lui Karol Wojtyla - misiunea sacerdotală de activitatea literară pe care, de altfel, Wojtyla o consideră secundară («Dacă n-aş fi devenit Papă - îi va mărturisi odată lui Boniecki - nimeni n-ar fi dat vreo importanţă scrierilor mele poetice»).

Primele poezii şi primele texte teatrale datează din anii liceului. Din prima dramă, David, nu s-a mai păstrat nimic, dar e acelaşi autor care ne vorbeşte despre ea într-o scrisoare către prietenul şi maestrul Kotlarczyk: «Am scris o dramă, sau mai degrabă un poem dramatic, David: eroul meu e îmbrăcat în acelaşi timp într-un costum biblic şi într-o haină stacojie. Am pus în el multe lucruri, multe sentimente care îmi umplu sufletul. sunt curios ce părere ai» (Bibliografie 62, p. 112). Scrisoarea e din 28 decembrie 1939. În anul următor, la puţine luni distanţă una de cealalaltă, apar Iov şi Ieremia. Tot autorul e cel care ne vorbeşte despre ele, în scrisorile către Kotlarczyk: Iov «e o operă teatrală, greacă în formă, creştină în spirit, eternă în substanţă, ca fiecare. O dramă a suferinţei. Unora de aici le place. E în parte rezultatul lecturilor mele din Vechiul Testament. Am citit Psalmii lui David, Cartea Proverbelor iar acum pe Profeţi» (Bibliografie 38, p. 179).

Observă Boleslaw Taborski (id., p. 183): «Dramaturgul vede acţiunea fie în Vechiul Testament, înainte de venirea lui Isus», fie «în zilele noastre», pe care el le numeşte «vremurile lui Iov: pentru Polonia şi pentru lumea întreagă; precum Iov în zilele sale, la fel ţara autorului şi lumea întreagă în război, pline de suferinţă, aşteaptă venirea judecăţii lui Isus». Meditaţie despre suferinţă şi durere, într-un context religios dar şi patriotic, Iov conţine deja germenii gândurilor pe care autorul le va dezvolta pe această temă în următorii patruzeci şi opt de ani, până la scrisoarea apostolică Salvifici doloris (11 februarie 1984), în care găsim cele mai recente cuvinte ale sale despre semnificaţia suferinţei lui Iov: «Dacă Dumnezeu acceptă să-l pună la încercare pe Iov prin suferinţă, o face pentru a-şi dovedi justiţia. Suferinţa are caracterul unei încercări» (id., p. 184).

Religioasă şi patriotică e şi tema din Ieremia. Dramă naţională în trei acte, situată în Polonia dintre sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea, când are loc ciocnirea dintre polonezi şi turci, care cunoaşte cele două momente mai semnificative, în victoria musulmanilor la Cecora în 1620 şi respectiv victoria, decisivă, obţinută în anul următor de către armata poloneză la Chocim: «Iată, aici e zidul de apărare - gloria noastră. / Ne-ai construit, o, Doamne, ca sfânt bastion. / Nu ne-am opus poruncilor tale, dar ne-am prins pe platoşă trandafirii tăi / şi sprijiniţi în săbii / am privit spre pietrele de hotar». La fel ca în Iov, şi aici reapare motivul de fundal al rolului istoric al Poloniei, inimă şi scut al creştinismului.

După trilogia biblică din 1939-1940, vor trebui să treacă zece ani pentru o altă piesă teatrală: Fratele Domnului nostru (Bibliografie 36). Protagonist e Adam Chmielowski, pictorul şi patriotul polonez din secolul al XIX-lea care, lepădându-şi penelul şi spada, va deveni acel Frate Albert (cunoscut ca Sfântul Francisc al Poloniei) pe care Ioan Paul îl va beatifica în 1983 şi îl va canoniza şase ani mai târziu. Şi Fratele Domnului nostru conţine elemente pe care le vom regăsi într-un document papal şi anume enciclica Dives in misericordia (Bogat în milă: 1980).

Prăvălia bijutierului (Bibliografie 33), scrisă în 1960, e definită de autorul însuşi ca o «meditaţie asupra sfintei taine a căsătoriei care din când în când se transformă în dramă». Povestea se articulează în trei părţi, care povestesc întâmplările a trei cupluri de soţi: «în actul întâi, Tereza şi Andrei se logodesc şi se căsătoresc. Actul doi înfăţişează căsnicia lui atefan şi a Anei într-o stare avansată de criză. Profund rănită de indiferenţa lui Ştefan, Ana caută să stabilească legături cu alţi bărbaţi şi încearcă să-şi vândă verigheta, dar Bijutierul o refuză: Această verighetă singură nu trage la cântar / (...) numai ambele împreună cântăresc ceva. În actul trei, copiii din cele două căsnicii (Monica şi Cristofor) se îndrăgostesc unul de celălalt şi se căsătoresc, dar întâlnirea lor nu e lipsită de probleme» (Bibliografie 38, p. 442). Un rol important e deţinut de «un străin misterios», Adam, care în calitate de «martor, consilier, purtător de cuvânt şi judecător» ascunde figura confesorului. «Figura lui Adam răspunde celor care se întreabă cum de autorul textului, care n-a fost niciodată căsătorit şi nici n-a avut o familie a sa, a putut să cerceteze cu atâta acuitate problemele iubirii omeneşti şi ale căsniciei» (id., p. 443).

Ultima dramă scrisă de Karol Wojtyla în 1964 este Raze de paternitate (Bibliografie 36). Autorul o defineşte «Misterium» aproape indicând că e vorba mai mult de o reflecţie filosofico-religioasă decât de o dramă propriu-zisă; în realitate suntem în faţa unei analize a «temelor existenţei umane - singurătatea, paternitatea şi maternitatea, copilăria - care erau doar vag schiţate în Prăvălia bijutierului»(Bibliografie 38, p. 503).

A fi preot şi educator în Polonia comunistă, dar mai ales în perioada stalinistă, înseamnă să te confrunţi aproape zilnic cu regimul. O bătălie pe care Wojtyla, mai întâi ca preot, mai târziu ca episcop şi cardinal, o duce acţionând - potrivit mărturiei oferite nouă de părintele Adam Boniecki - pe două planuri: atenţia îndreptată către tineri, lupta spre a obţine permise de construcţie pentru noi biserici, procesiunile anuale de Corpus Domini care devin tribune pentru a denunţa orice violare a spaţiului libertăţii.

O bătălie împotriva regimului pe care, însă, arhiepiscopul de Cracovia n-o duce cu gesturi zgomotoase sau cu intervenţii explicite în sfera politică. «Eu nu fac politică, Biserica nu face politică, ea proclamă cuvântul Evangheliei. Şi dacă a apăra drepturile omului înseamnă a face politică, atunci...»: acesta e răspunsul aceluiaşi Wojtyla către un biograf al său, francezul Jean Offredo (Bibliografie 64, p. 257), care îl întreba de ce a intervenit personal, pe plan legal - prin intermediul avocatului său Rozmarynowicz - în cazul morţii unui student, Stanislas Pyjas, ucis de poliţia secretă a regimului.

Pe Wojtyla politica îl intereseaza puţin sau deloc. Jerzy Turowicz, prietenul său şi directorul săptămânalului Tygodnik Powszechny, afirmă că el «nu e de stânga, nu e de dreapta şi nu e nici măcar naţionalist» (Bibliografie 44, p. 128). Interesul scăzut nu exclude, în orice caz, susţinerea iniţiativelor catolicilor-laici angajaţi în lupta socială. Wojtyla are o contribuţie importantă la constituirea grupului cultural-politic Znak (Semnul) care va avea şi o mică reprezentare în Parlamentul de la Varşovia şi care publică revista al cărei colaborator este. Colaborează şi cu grupul clandestin «Odrodzenie» («Renaşterea»), care e sprijinit direct de cardinalul Wyszynski.

Desigur Wojtyla cunoaţte bine marxismul, faţă de care are o aversiune totală, comparabilă doar cu cea faţă de nazism, după cum rezultă din această pagină din Har şi mister: «Biserica poloneză în acest secol a trebuit să susţină o luptă dramatică împotriva a două regimuri totalitare: împotriva regimului inspirat de ideologia nazistă în timpul celui de-al doilea război mondial; apoi, în lungile decenii de după război, împotriva dictaturii comuniste şi a ateismului său militant (...). Cele două sisteme totalitare, care au marcat tragic secolul nostru, le-am putut cunoaşte, ca să zic aşa, din interior. Deci e uşor de înţeles sensibilitatea mea pentru demnitatea oricărei persoane umane şi pentru respectarea drepturilor sale, pornind de la dreptul la viaţă» (Bibliografie 16, pp. 77-78).

Prima înfruntare cu regimul este din 1962: la Cracovia conducătorii comunişti vor să rechiziţioneze seminarul pentru a atribui edificiul şcolii pedagogice. Wojtyla protestează direct în faţa prim-secretarului regional comunist (L. Motyka) şi, fapt fără precedent pentru un episcop polonez, intră în sediul partidului pentru a duce tratative. Obţine un compromis: etajul trei va fi al şcolii pedagogice, restul clădirii îi rămâne seminarului (Bibliografie 64, p. 77).

Este memorabilă lupta pe care o duce pentru biserica din Nowa Huta: regimul respinge sistematic cererile de construcţie, Wojtyla celebrează slujba de Crăciun 1963 în aer liber, pe ploaie, în locul ales pentru biserica pe care o defineşte drept «noua peşteră a Betlehemului». Autorităţile comuniste cedează în sfârşit şi lucrările încep la 18 mai 1969. Pavel al VI-lea trimite o piatră din Bazilica Sfântul Petru care să fie «prima» din noul edificiu. În predica ţinută la sfinţirea bisericii, în mai 1977, Wojtyla spune: «Acest oraş nu e un oraş cu oameni fără căpătâi, oameni cu care puteţi face orice vă place; care pot fi manipulaţi după legile producţiei şi ale consumului. Acest oraş e un oraş al fiilor lui Dumnezeu» (Bibliografie 38, p. 104).

În 1966 are loc sărbătoarea Milenarului Poloniei şi regimul refuză să subscrie la invitaţia adresată de către episcopi lui Pavel al VI-lea. Însă refuzul nu opreşte sărbătorile organizate de Biserică. La 3 septembrie, icoana Fecioarei Negre «trebuie să intre solemn în dioceza Katowice, cortegiul este blocat de grupuri de manifestanţi. Chiar şi maşina arhiepiscopului este oprită. Karol Wojtyla coboară şi este violent apostrofat, în ciuda invitaţiilor sale la dialog. Nici o şansă. Icoana trebuie să se întoarcă la Czestochowa, spre marea durere a credincioşilor din Silezia care nu se dau bătuţi: pelerinajul va continua, parohie după parohie, cu o ramă goală şi o lumânare aprinsă care va fi transportată ca o flacără a solidarităţii. Şi aceasta spune multe despre spiritul de rezistenţă al polonezilor» (Bibliografie 64, p. 88).

La 28 octombrie 1967, arhiepiscopul organizează la Cracovia ceremonia de primire a Fecioarei Negre. «Vizita Fecioarei Maria» se încheie la 12 decembrie în anul următor: cardinalul Wojty3a asistă personal, în total, la 120 de sărbători şi prezidează 53 de celebrări solemne.

Un alt biograf al lui Ioan Paul, Jean Chelini, ne oferă această descriere în direct a unuia din ultimele sale rechizitorii împotriva regimului, în iunie 1978, la pelerinajul naţional al minerilor polonezi la Piekary Slaskie, în Silezia Superioară: «Circa 100.000 de mineri strigau: Trăiască cardinalul, trăiască episcopii noştri. Karol Wojtyla înainta prin mulţime, avându-l alături pe cardinalul Baum, arhiepiscop de Washington, musafirul său, zâmbind larg, şi răspundea la aclamaţii cu un semn al mâinii. În acest mod, bine înfăşurat în straiele lui stacojii, cardinalul degaja o imagine de forţă şi seninătate. În timpul predicii li se adresează minerilor cu un limbaj simplu dar foarte energic. Se pronunţă cu duritate împotriva ceremoniilor atee pe care guvernul vrea să le organizeze. Revendică repausul duminical pentru minerii obligaţi să lucreze şi în zi de sărbătoare. O familie fără zi de duminică înseamnă copii fără tată şi o soţie fără soţ. Cere ca guvernanţii să autorizeze reconstruirea bisericilor distruse de război şi deschiderea de noi şantiere: Acest refuz contravine drepturilor omului şi intereselor muncitorilor, e o nedreptate. Trebuie să schimbăm această situaţie. Vorbind despre presa din ţara sa, cardinalul Wojtyla subliniază disproporţia dintre mulţimea de publicaţii marxiste şi singurul periodic autorizat de inspiraţie catolică: Noi avem un singur cotidian oficial catolic, e intolerabil. Şi urmeaza: Să spui că religia aparţine idealismului, visului, e o prostie. S-a spus că religia e opiu pentru popor, eu spun că e dreptul muncitorilor. Ce e omul, dacă nu fiul lui Dumnezeu?» (Bibliografie 49, pp. 60-61).

Va aborda acel ton de fiecare dată când se va întoarce ca Papă în Polonia şi ori de câte ori în lume se va pune problema drepturilor omului şi ale Bisericii. El se va revendica mereu în convingerile sale în materie de drepturile omului de la experienţa poloneză. Iată cum va proceda după aproape douăzeci de ani de Pontificat, anticipându-le ziariştilor ceea ce va spune în Cuba: «în legătură cu drepturile omului ştiu bine ce am de zis. Drepturile umane sunt piatra de temelie a oricărei civilizaţii: această convingere am adus-o cu mine din Polonia, din confruntările cu sistemul sovietic şi cu totalitarismul comunist. De la mine să nu aştepte nimeni altceva!» (21 ianuarie 1998, în zborul Roma - Havana).

Dar am alergat prea repede, împinşi de dorinţa de a surprinde întreaga aventură a omului şi a creştinului Wojty3a în materie de drepturile omului. Trebuie să ne întoarcem în timp cu patruzeci de ani, la perioada când devine episcop.