SFINŢII

Karol Wojtyla
omul sfârşitului de mileniu
Luigi Accattoli

2. LUCREAZĂ CA MUNCITOR ŞI ACTOR. ŞI DEVINE PREOT

Când cad primele bombe peste Cracovia, Karol se află în catedrala Wawel: «Acea zi de 1 septembrie 1939 nu mi se va mai şterge niciodată din memorie: era prima vineri a lunii. Mă dusesem la Wawel pentru a mă spovedi. Catedrala era goală. A fost, poate, ultima dată când am putut intra liber în templu» (Bibliografie 16, p. 36). La sfârşitul slujbei, aleargă la tatăl său care are sănătatea şubredă. Îşi strâng lucrurile şi fug spre est, pe jos, împreună cu alte zeci de refugiaţi. Fuga e grea, în ciuda ajutorului obţinut de la vreun camionagiu. Tatăl de abia se mişcă. Dar şi la Răsărit e război şi Armata Roşie a lui Stalin - după cum fusese prevăzut în pactul Molotov-Ribbentrop - tocmai invadează partea orientală a Poloniei. Fugarii se întorc spre Cracovia.

În două treimi ale Poloniei - inclusiv Cracovia - sunt nemţii, în timp ce o treime a ţării, spre Lituania şi Bielorusia, şi-a luat-o U.R.S.S.-ul lui Stalin, urmaşul Rusiei sovietice de la care acele ţinuturi fuseseră smulse de către mareşalul Pilsudski - atât de iubit de Wojtyla tatăl - într-un război care se purta pe când Wojtyla fiul se năştea!

Universitatea îşi redeschide cursurile, dar ele vor dura numai până la 6 noiembrie, când naziştii îi adună pe profesori şi îi trimit în lagărul de concentrare de la Sachsenhausen: puţini se vor mai întoarce.

Se instituie munca forţată pentru toţi polonezii între 18 şi 60 de ani care nu sunt implicaţi într-o activitate regulată. Lolek are douăzeci de ani şi este ameninţat de razii. «Pentru a evita deportarea la muncă forţată în Germania, în toamna lui 1940 am început să lucrez ca muncitor într-o carieră de piatră legată de fabrica chimică Solvay. Se afla la Zakrzowek, la vreo jumătate de oră de locuinţa mea din Debniki, şi în fiecare zi mergeam acolo pe jos» (id, p. 15.). Germanii consideră că Solvay, implicată în producerea de materiale de război, este o fabrică strategică, şi tânărul muncitor - la fel ca toţi colegii săi - obţine permisele necesare pentru libera circulaţie.

Tovarăşii de lucru ţin la el şi încearcă să-l scutească de eforturile prea mari. «Mie, de exemplu, mi-au dat funcţia de ajutor al aşa-zisului artificier: se numea Franciszek Labus. Îmi amintesc de el pentru că uneori se întorcea spre mine cu astfel de cuvinte: Karol, ar trebui să te faci preot. Vei cânta bine, pentru că ai o voce frumoasă şi te vei simţi bine. (id., p. 16). I se lasă de asemenea timp pentru a se dedica lecturii şi rugăciunii: «Nu îi deranja dacă aduceam cărţi cu mine la lucru. Spuneau: Avem noi grijă, tu citeşte înainte» (id, p. 31).

În februarie 1940 cunoaşte un personaj destinat să-i marcheze formaţia: un croitor cu aspect destul de obişnuit, dar cu o extraordinară încărcătură spirituală. Se numea Jan Tiranowski, avea spre patruzeci de ani şi formase un grup clandestin de rugăciune (chiar şi pentru a te ruga trebuia atunci să te ascunzi), pe care îl numise «Rozariul viu». «Tiranowski, care se formase pe scrierile Sfântului Ioan al Crucii şi ale Sfintei Teresa de Avila, m-a introdus în lectura, extraordinară pentru vârsta mea, a operelor lor» (id., p. 32). În calitate de cardinal şi de Papă îşi va aminti adesea de acel învăţător atât de deosebit, pe care-l va defini «apostolul iubirii lui Dumnezeu», pomenind cu emoţie «acest exemplu al unei vieţi dedicate doar lui Dumnezeu».

În cariera de piatră Lolek rămâne până în primăvara lui 1942, când este transferat la fabrica Solvay. «Lucrând cu mâna, ştiam bine ce înseamnă oboseala fizică. Întâlneam în fiecare zi oameni care munceau din greu. Am cunoscut mediul acestor persoane, familiile lor, interesele lor, valoarea lor umană şi demnitatea lor» (id., p. 31).

Un tovarăş moare într-un accident de lucru, sub ochii săi. Este cutremurat. Îşi va aminti de el în poezia intitulată Cariera de piatră, pe care o va scrie în 1956, pentru muncitorii care în acel an vor muri în manifestaţiile de la Poznan: «Au ridicat trupul. Au defilat în linişte. / Din el încă mai emana oboseala şi un simţ al nedreptăţii. / Aveau salopete cenuşii, cizme înnoroiate până deasupra călcâielor... Piatra cea albă a intrat în el, i-a ros existenţa / şi l-a făcut să-i semene atât de mult, că l-a transformat în piatră» (Bibliografie 35, p. 81). După noutatea unui Papă prieten al evreilor şi martor al exterminărilor, iată că se anunţă aceea a unui episcop de Roma care a cunoscut carierele de piatră. Un alt vers din acea poezie afirmă că «iubirea ţâşneşte mai tare atunci când este impregnată de mânie» (id., p. 82) şi ne dăm seama că totul este posibil dacă va fi făcut Papă un om care a cunoscut mânia muncitorilor şi a recunoscut-o ca pe o formă de iubire.

Karol Wojtyla tatal moare la 18 februarie 1941, dar încă de la Crăciun nu mai ieşise din casă. Fiul i-a cerut ajutor prietenului apropiat Juliusz Kidrinski, cu care împărtăşea pasiunea pentru teatru. Cu el îl veghea, cu schimbul, pe bolnav şi mama lui Juliusz era cea care, de cele mai multe ori, pregătea de mâncare pentru cei doi Wojtyla. În seara de 18 februarie, întorcându-se de la lucru, Karol îşi găseşte tatăl mort. Îl cheamă pe Juliusz, împreună vor sta de veghe la căpătâiul său. Şi cine ştie dacă nu cumva noaptea aceea, în care a simţit ameţeala de a se pomeni de unul singur pe pământ, i-a arătat calea pe care urma să dea un sens acelei imense singurătăţi.

Dar opţiunea nu apare imediat.Timp de un an, totul continuă ca mai înainte: munca la fabrică şi activitatea teatrală care se intensifică pentru că, rămas singur, găzduieşte la el acasă familia lui Mieczyslaw Kotlarczyk, un profesor de literatură poloneză total dedicat teatrului, pe care începuse să-l frecventeze de la Wadowice, unde Kotlarczyk înfiinţase un «Teatru universitar». Cu Kotlarczyk, care pentru el e în acelaşi timp oaspete, prieten şi maestru, Karol întemeiază compania de «Teatru rapsodic», sau «Teatru al cuvântului viu»: «împărţind aceeaşi casă, puteam nu doar să ne continuăm discuţiile despre teatru, ci chiar să încercăm transpuneri concrete, care dobândeau tocmai caracterul de teatru al cuvântului. Era un teatru foarte simplu. Partea scenică şi decorativă era redusă la minimum; misiunea actorului se concentra esenţial asupra recitării textului poetic» (Bibliografie 16, p. 16).

«Teatrul rapsodic», care pentru simplitatea sa scenică putea fi reprezentat în apartamente private, a fost conceput de către întemeietorii lui ca o formă de rezistenţă paşnică şi de apărare a culturii poloneze în faţa invaziunii naziste. Wojtyla, oponent al violenţei, n-a vrut să-şi urmeze tovarăşii care au ales lupta armată, chiar dacă nu s-a dat îndărăt atunci când i s-a cerut o formă oarecare de sprijin: de exemplu colectarea de fonduri. Erau reprezentate numele mari ale literaturii poloneze: Slowacki, Kasprowicz, Wyspianski, Norwid, Mickiewicz, care cântaseră istoria patriei şi legăturile sale cu creştinismul. Ca nişte conspiratori, actorii şi spectatorii se reuneau clandestin în case private şi pivniţe. Au fost cel puţin douăzeci de reprezentaţii şi fiecare a constituit o sfidare la adresa patrulelor Gestapo-ului care controlau Cracovia stradă cu stradă. Întotdeauna rolul lui Wojty3a era decisiv, ca actor, scenograf, scenarist, organizator. Nici unul dintre prietenii şi cunoscuţii săi nu avea vreo îndoială, viitorul lui Karol nu putea fi decât pe scenă, avea totul pentru a o domina: voce, gestică, pasiune, memorie.

Dar într-o seară din toamna anului 1942, îl anunţă pe prietenul Kotlarczyk să nu mai conteze pe el. Va mai interpreta o singură piesă, ultima dată, în martie 1943, ca protagonist în Samuel Zborowski. Îl anunţă pe cardinalul Sapieha de intenţia sa de a deveni preot. Chemarea pe care o simţise crescând în sufletul său, din noaptea în care l-a vegheat pe tatăl mort, se împlinise.

«Povestea chemării mele ca preot? O cunoaşte doar Bunul Dumnezeu. În stratul ei cel mai profund, orice chemare la preoţie e o mare taină, e un dar care depăşeşte infinit puterile omului», astfel începe volumul autobiografic Har şi mister (id., p. 9), pe care Ioan Paul îl va scrie la aniversarea a cincizeci de ani de la prima slujbă oficiată, tocmai pentru a povesti câte ceva despre chemarea sa. Că n-a fost vorba de o inspiraţie momentană, ci s-a copt cu încetul în suflet, le-a fost limpede cunoscuţilor săi mai devreme decât lui însuşi. Deja despre ultimii ani petrecuţi la Wadowice el va scrie: «în acea etapă a vieţii mele, chemarea sacerdotală nu se desluşise încă, deşi în jurul meu mulţi erau de părerea că trebuie să intru la seminar» (id., p.10). Şi i-am auzit deja pe tovaraşii din cariera de piatră care îi spuneau acelaşi lucru.

În miezul acelei hotărâri se află cele două fapte traumatice, al războiului şi al morţii tatălui: «în faţa răspândirii răului şi a atrocităţilor războiului îmi devenea tot mai clar sensul sacerdoţiului şi al misiunii sale în lume. Izbucnirea războiului m-a îndepărtat de studii şi de mediul universitar. În acea perioadă mi-am pierdut tatăl, ultima persoană care îmi rămânea dintre rudele cele mai apropiate. Şi acest fapt a adus cu sine, în mod obiectiv, un proces de îndepărtare de proiectele mele precedente. Într-un fel, mă simţeam de parcă aş fi fost dezrădăcinat de pe pământul pe care, până în acel moment, crescuse fiinţa mea umană. Nu era vorba însă numai de un proces negativ. În conştiinţa mea, de fapt, totodată, se făcea tot mai simţită prezenţa unei lumini: Domnul vrea ca eu să devin preot. Într-o zi am înţeles-o cu toată limpezimea» (id., p. 44).

Mai era, în plus, obiceiul rugăciunilor, hrănit din participarea la «Rozariul viu» şi din lecturile marilor mistici spanioli, la care s-a adăugat cea a Tratatului despre adevărata credinţă a Fecioarei Maria de Luigi Maria Grignion de Monfort, din care va extrage, după mai mult de 30 de ani, motto-ul pontificatului «Totus Tuus»: «Este prescurtarea formei celei mai complete de încredinţare a sufletului Maicii Domnului şi sună astfel: Totus Tuus ego sum et omnia mea Tua sunt. Accipio Te in mea omnia. Praebe mihi cor Tuum, Maria [Sunt pe de-a-ntregul al tău şi tot ce e al meu îţi aparţine. Te-am ales pe tine în toate ale mele. Dă-mi inima ta, Maria.]» (id, p. 39).

Importantă a fost şi «fascinaţia spirituală» exercitată de figura Fratelui Albert, cu numele mirean Adam Chmielowski, artistul şi eroul polonez din secolul al XIX-lea care a părăsit totul pentru a se dedica săracilor: «Pentru mine figura lui a fost determinantă, pentru că am găsit în el un deosebit sprijin spiritual şi un exemplu care să-mi permită îndepărtarea de artă, de literatură şi de teatru, pentru alegerea radicală a chemării sacerdoţiului» (id., p. 43). Preotul Karol Wojtyla îi va dedica în 1949 Fratelui Albert drama Fratele Domnului nostru (Bibliografie 36), Ioan Paul îl va beatifica în 1983 şi îl va proclama sfânt în 1989.

Din actor ascuns, student clandestin: în octombrie 1942, Karol începe să frecventeze cursurile clandestine ale facultăţii de teologie ale Universităţii Jagellone, ca student la seminarul arhidiocezei de Cracovia. Seminarul e înfiinţat de cardinalul Sapieha pe ascuns de cotropitorul nazist care le permite doar celor care erau seminarişti înainte de 1939 să-şi continue pe faţă studiile teologice. Wojtyla îşi ia examenele cu calificativele «eminenter» sau «valde bene». Pentru a nu bate la ochi, continuă să trăiască în locuinţa din cartierul Debniki şi să lucreze la fabrică.

În fiecare dimineaţă Karol merge de acasă la arhiepiscopat pentru a asista la slujbă în capela privată a «Prinţului Mitropolit», cardinalul Sapieha. Îl însoţeşte, adesea, un alt seminarist clandestin, Jerzy Zachuta: «într-o zi n-a mai apărut. Când după slujbă am trecut pe la el, la Ludwinow, am aflat că în timpul nopţii fusese ridicat de către Gestapo. Imediat după aceea, numele său a apărut pe lista polonezilor destinaţi plutonului de execuţie» (Bibliografie 16, p. 52).

În seara de 29 februarie 1944, pe când se întorcea acasă de la fabrică, Karol Wojtyla este lovit de un camion german. Şoferul nu se opreţte. Leţina, are o fractură la cap. Îl găseşte o femeie şi este internat la spital, unde are nevoie de câteva zile pentru a-şi redobândi cunoştinţa.

Puţin mai târziu, scapă doar printr-o întâmplare de o razie a naziştilor. Pentru a evita alte riscuri, în luna august cardinalul se hotărăşte să adăpostească micul grup de seminarişti clandestini (în total sunt şapte sau opt), în palatul arhiepiscopal, unde vor rămâne ascunşi câteva luni urmându-şi studiile. O mână prietenă şterge de pe listele de la Solvay numele lui Karol Wojty3a, astfel că naziştii încetează de a-l mai căuta. La 9 septembrie primeşte tonsura.

La 18 ianuarie 1945 Cracovia este eliberată. Urmărite de Armata Roşie, trupele naziste se retrag în dezordine. La sfârşitul războiului, Karol este ales vicepreşedinte la «Bratnia Pomoc» (Ajutorul frăţesc), o organizaţie studenţească de sprijin pentru universitarii în dificultate şi este laureat în teologie.

La 1 noiembrie 1946, în capela privată a arhiepiscopatului este consacrat preot de către cardinalul Sapieha: «Mă revăd în acea capelă întins pe jos în formă de cruce, aşteptând clipa în care mâinile cardinalului se vor opri asupra capului meu. Un moment emoţionant! (...) Există ceva impresionant în prosternarea tinerilor viitori preoţi. (...) Cine se grăbeşte să primească sfânta consacrare se prosternează cu întregul trup şi îşi sprijină fruntea de pardoseala templului, manifestând prin aceasta completa sa disponibilitate spre a îndeplini datoria care i s-a încredinţat. Acest ritual mi-a marcat profund experienţa sacerdotală» (id., p. 53).

În ziua următoare, ziua morţilor, celebrează prima slujbă în cripta Sfântul Leonard din catedrala Wawel. O celebrează de ziua morţilor, în amintirea mamei şi a tatălui său, şi o celebrează în cripta din Wawel pentru că vrea să-şi sădească misiunea sacerdoţială în piatra marcată de credinţa părinţilor.

Se închide astfel o pagină decisivă din viaţa lui Karol Wojtyla care a traversat - inapt fizic, dar cu har spiritual - războiul: «Din marele şi îngrozitorul theatrum al celui de-al doilea război mondial am fost scutit de multe. În orice zi aş fi putut fi ridicat de acasă, din cariera de piatră, de la fabrică pentru a fi dus într-un lagăr de concentrare. Uneori mă întrebam: atâţia tineri de vârsta mea îşi pierd viaţa, eu de ce nu? Astăzi ştiu că n-a fost o întâmplare. (...) Ceea ce am spus despre lagărele de concentrare nu constituie decât o parte, deşi dramatică, a acestui tip de apocalips al secolului nostru. Am menţionat-o pentru a sublinia că taina sacerdoţiului meu, încă de la începuturi, s-a înscris în marele sacrificiu al atâtor bărbaţi şi femei ai generaţiei mele. Pe mine Providenţa m-a iertat de experienţele cele mai grele: cu atât mai mare e, deci, simţul meu de datorie faţă de persoanele cunoscute, ca şi faţă de cele mult mai numeroase necunoscute mie, fără deosebire de naţiunea sau limba lor, care cu sacrificiul lor pe marele altar al istoriei au contribuit la realizarea vocaţiei mele sacerdotale» (id., pp. 45 şi 47).

Dar a venit deja timpul plecării spre Roma.