SFINŢII

Karol Wojtyla
omul sfârşitului de mileniu
Luigi Accattoli

1. LOLEK RĂMÂNE SINGUR ŞI HOTĂRĂŞTE SĂ NU SE ÎNSOARE

Un Papă atrage atenţia lumii prin ceea ce spune şi ceea ce face. Dar noi vrem să privim şi aventura umană a lui Ioan Paul, pentru că suntem convinşi că ea şi-a avut rolul său în a determina modul de acţiune al Papei. Şi deci nu ne vom limita la a povesti opera sa pontificală: vom examina semnele pe care destinul le-a întipărit pe chipul său, vom culege cuvintele improvizate cu care şi-a exprimat emoţiile, vom încerca să refacem ceva din amintirea pe care locuri şi fapte din Polonia au aşezat-o în inima sa. Şi tocmai din orăşelul polonez în care s-a născut vrem să pornim, luându-l pe el în ajutor pentru această privire asupra patriei şi a memoriei.

«Dragi compatrioţi», a scris Ioan Paul în mesajul către polonezi după alegerea sa, «nu e uşor să renunţi la întoarcerea în patrie, la aceste câmpii bogate în flori multicolore, argintate de grâu şi aurite de secară, cum scrie Mickiewicz. La aceşti munţi şi aceste văi, la lacuri şi râuri, la oamenii atât de iubiţi şi la acest oraş regesc!» (23 octombrie 1978).

Wadowice, cincisprezece mii de locuitori, este orăşelul cu case între câmpurile de secară, unde se naşte Karol Wojtyla la 18 mai 1920, în vremea când patria - abia redevenită independentă, după 123 de ani de dominare străină - se află în război pentru recâştigarea graniţelor orientale. suntem în Polonia meridională, pe malul râului Skawa şi la poalele munţilor Beschidi, la patruzeci de kilometri spre apus de marea Cracovia şi la treizeci de kilometri de Auschwitz.

Familia Wojtyla trăieşte într-o căsuţă de pe strada Rynek (azi strada Koszielna), alături de biserica parohială, într-un apartament închiriat. La apariţia lui Karol e compusă din trei persoane: tatăl Karol, 41 de ani, militar; mama Emilia Kaczorowska, 36 de ani; primul fiu Edmund, 14 ani.

Copilul e botezat la o lună după naştere (la 20 iunie), în biserica din faţa casei şi primeşte două nume: Karol, ca tatăl, şi Jozef, ca eroul naţional, mareşalul Pilsudski, care tocmai conduce războiul împotriva Rusiei sovietice. La 7 iunie 1979, revenind ca Papă în biserica unde a fost botezat, Ioan Paul va spune: «Dacă privesc în urmă, roata vieţii mă aduce în mijlocul oamenilor de pe aceste meleaguri, în această parohie, în familia mea, până la această cristelniţă, în această biserică din Wadowice».

Karol Wojtyla tatal se născuse la Lipnik şi era fiul unui croitor. Ca primă ocupaţie, după terminarea studiilor medii, fusese şi el croitor. În 1900 e chemat sub arme în armata habsburgică, cu gradul de subofiţer, iar apoi devine ofiţer (cu îndatoriri administrative), calificare pe care o va menţine şi după război când, imperiul austro-ungar spulberându-se, va trece în armata poloneză, unde va rămâne până în 1928. E un bărbat sobru, supus disciplinei habsburgice. Îi respectă pe toţi şi e respectat de toată lumea. Ioan Paul îi va spune lui André Frossard: Era atât de exigent cu el însuşi că nu mai trebuia să fie astfel şi faţă de fiul său. Exemplul lui era de ajuns pentru a ne învăţa disciplina şi simţul datoriei» (Bibliografie 10, p. 13).

Emilia Kaczorowska, mama, se născuse la Cracovia şi era al cincilea copil - din opt - al unui şelar, de fapt al unui meşteşugar ce se ocupa de tapiţarea trăsurilor. Plăpândă şi delicată, va muri la 45 de ani, la 13 aprilie 1929. Raportul medical vorbeşte de myocoroltitis şi de nephritis: miocardită şi nefrită, adică infecţie la inimă şi la rinichi. Zece ani mai târziu, în primăvara lui 1939, Lolek îi va scrie mamei o poezie, poate prima, sau oricum prima dintre cele pe care le va păstra: «Pe mormântul tău alb / înfloresc florile albe ale vieţii. / Vai, câţi ani au trecut deja / fără de tine - câţi ani?» (Bibliografie 37, p. 83.).

Nu se ştie dacă mama sau tatăl i-au vorbit de mai multe ori despre ceasul naşterii sale. Dar el l-a ţinut minte, cu atenţia tipică a polonezilor pentru recurenţe şi coincidenţe: «M-am născut între orele 5 şi 6 după-amiază şi aproape la aceeaşi oră, 58 de ani mai târziu, am fost ales Papă!», va spune la a 77-a sa aniversare, aflându-se în vizită la parohia romană SantAtanasio a Pietralata, la 18 mai 1997.

Un alt fapt pe care îl ţine minte din povestirile tatălui este că s-a născut pe timp de război. Vizitându-i pe sinistraţii în urma cutremurelor dintr-o zonă a Italiei centrale, va face această reflecţie: «într-o zi îi vor auzi pe părinţii lor spunând: te-ai născut pe vremea cutremurului şi ei nu vor şti ce-nseamnă! Şi eu m-am născut în vreme de război şi nu ştiam nimic. Dar am păstrat o mare admiraţie faţă de oamenii care în acel război au învins, în 1920. E foarte important!» (Cesi, Macerata, 3 ianuarie 1998).

E important să ştim ce făceau taţii şi mamele noastre când veneam noi pe lume, ne spune Ioan Paul: ce patimă îi mâna. Patima poporului său era războiul de unificare naţională: cel pe care Polonia, abia renăscută la o viaţă independentă, la sfârşitul primului război mondial, îl duce împotriva Rusiei şi care va conduce la tratatul de la Riga, în martie 1921, când se va consfinţi unirea polonezilor de sub stăpânirea Austriei cu fraţii lor care rămăseseră supuşii Rusiei. Pentru a înţelege ce putea însemna, în cuvintele unui părinte militar şi patriot, acea amintire, trebuie să ştim că Wadowice participase cu succes la insurecţia naţională împotriva dominării ruseşti în 1863 şi că tatăl Karol luptase pe frontul rusesc în prima fază a războiului mondial.

Această naştere pe timp de război ne ajută să înţelegem patima cu care Papa Karol Wojtyla îşi va aminti - de exemplu în scrisoarea către episcopii polonezi din 26 august 1989, la aniversarea a 50 de ani de la izbucnirea războiului - pactul Molotov-Ribbentrop, care a împărţit pentru a patra oară Polonia, atunci când el, Karol fiul, avea nouăsprezece ani. Şi ne ajută să ne închipuim tonul scrisorii pe care i-o va scrie în luna martie 1981 şefului de la Kremlin, Leonid Brejnev, pentru a-l avertiza împotriva ispitei de a interveni cu armele în Polonia (vezi capitolul 16): acea scrisoare n-a fost niciodată publicată, dar ştim cine a scris-o, în ce moment (cu o lună înainte de atentatul lui Ali Agca!) şi cui îi era adresată.

Fratele mai mare Edmund se va laurea în medicină şi va muri foarte tânăr, în 1932, la 26 de ani, în urma unei scarlatine contractate pe coridoarele spitalului din Bie3sko, unde îşi făcea stagiul ca tânăr medic. Karol, foarte ataşat de fratele său, va regreta mult dispariţia lui.

După Edmund şi înainte de Karol, soţii Wojtyla avuseseră o fetiţă, Olga, moartă la câteva zile după naştere. La doisprezece ani, deci, Lolek rămâne singur cu tatăl, care va fi pentru el un părinte grăbit, un prieten şi un confident. După alegerea ca Papă, vecinii mai bătrâni le vor povesti ziariştilor că şi-i mai amintesc pe cei doi Wojtyla - tatăl şi fiul - mergând împreună, mână în mână, în fiecare zi, spre a lua prânzul la ospătăria din vecini, sau la plimbare.

Despre cele două morţi - a mamei şi a fratelui - care probabil că l-au lăsat mut de durere, Ioan Paul nu spune multe. Dar putem înţelege câte ceva din rănile pe care le-a primit din ceea ce povesteşte despre tată, în conversaţia cu Frossard: Am devenit relativ repede orfan, după pierderea mamei şi a fratelui. Tatăl meu a fost admirabil şi aproape toate amintirile mele din copilărie şi adolescenţă se referă la el. Violenţa loviturilor pe care le-a primit a deschis în el imense profunzimi spirituale, durerea lui se transforma în rugăciune» (Bibliografie 10, p. 13).

Tatăl e cel care îl învaţă mila creştină, după cum va scrie în textul autobiografic Har şi mister: «Mi se întâmpla să mă trezesc noaptea şi să-l găsesc pe tatăl meu îngenuncheat» (Bibliografie 16, p. 30).

Vorbind cu Frossard, îi va atribui tatălui prima inspiraţie a enciclicei Dominum et Vivificantem (1968): Pe la zece sau doisprezece ani făceam parte dintr-un cor, dar nu eram foarte sârguincios, trebuie s-o recunosc. Mama mea nu mai era... Tatăl meu îşi dădu seama de lipsa mea de sârguinţă şi într-o zi îmi spuse: Nu cânţi bine în cor: nu te rogi destul Sfântului Duh. Trebuie să te rogi mai mult. Şi m-a învăţat o rugăciune. A fost o lecţie mai importantă, mai durabilă şi mai puternică decât cele pe care le-am putut dobândi mai târziu din lecturile şi învăţăturile pe care le-am primit. Cu câtă convingere îmi vorbea tatăl meu! Chiar şi astăzi îmi mai răsună în urechi vocea sa. Fructul acelei lecţii primite în copilărie este enciclica despre Sfântul Duh» (Bibliografie 11, p. 74).

După moartea soţiei Emilia, tatăl Karol îi duce pe cei doi fii în pelerinaj la sanctuarul Kalwaria Zebrzydowska, nu departe de Wadowice. Acolo, preotul Karol va merge apoi de mai multe ori, înainte de a lua o hotărâre importantă. Merge în preziua Conclavului din care va ieşi Papă. Se întoarce aici ca Papă la 7 iunie 1979: Nu ştiu cum să-i mulţumesc Providenţei divine pentru că pot să mai vizitez odată acest loc, Kalwaria Zebrzydowska, sanctuarul Maicii Domnului. Am vizitat acest sanctuar de multe ori, încă de la vârsta copilăriei şi adolescenţei mele. L-am vizitat foarte des ca arhiepiscop de Cracovia şi în calitate de cardinal. Veneam aici cu preoţii, slujind liturghia în faţa Maicii Domnului».

Aproape două mii din cei şapte mii de locuitori din Wadowice sunt evrei. Evreu este şi stăpânul casei în care locuia familia Wojtyla, Chaim Balamuth, un negustor care la parterul clădirii are o prăvălie de obiecte de cristal. sunt evrei mulţi colegi ai lui Karol şi unii dintre prietenii cei mai apropiaţi: Regina (numită Ginka) Beer, fiica directorului băncii din Wadowice şi Jerzy Kluger, fiul unui avocat care e şi preşedintele comunităţii ebraice locale. Va scrie în Să depăşim pragul speranţei: îmi amintesc mai ales studiile elementare de la Wadowice, unde în clasa mea aproape un sfert dintre elevi erau evrei. Şi trebuie sa menţionez prietenia mea, în anii de şcoală, cu unul dintre ei, Jerzy Kluger. Prietenie care a continuat de pe băncile şcolii până azi» (Bibliografie 14, p. 109).

Relaţia lui Karol Wojtyla cu evreii este de simpatie şi prietenie. Mai târziu Kluger va mărturisi: «înainte de război, pentru noi, evreii, viaţa nu era uşoară. Nu eram feriţi de jigniri, răni la adresa sensibilităţii noastre. Dar Lolek niciodată, el nu ne-a ofensat niciodată» (Bibliografie 49, p. 37).

De pe vremea Sfântului Petru până azi nici un Papă n-a avut - în anii formaţiei sale - legături atât de îndelungate cu evreii ca Ioan Paul: «Am vie în faţa ochilor imaginea evreilor care în fiecare sâmbătă mergeau la sinagoga situată în spatele şcolii noastre. Ambele grupuri religioase, catolicii şi evreii, erau unite presupun de conştiinţa faptului că se rugau la acelaşi Dumnezeu» (Bibliografie 14, p. 110).

Acea pace nu durează, dar a fost deja aruncată o sămânţă care într-o zi îşi va arăta rodul. «Al doilea război mondial, cu lagărele de concentrare şi exterminarea programată», toate răscolesc, toate împing spre dramă: în primul rând au fost victimele sale (ale exterminării) tocmai fiii şi fiicele de naţiune ebraică, numai pentru că erau evrei. Oricine trăia atunci în Polonia a venit, chiar şi doar indirect, în contact cu o asemenea realitate. Aceasta a fost, deci, şi experienţa mea personală» (id, p. 110.) Omenirea va fi într-o zi recunoscătoare pentru aceste cuvinte atât de limpezi, după decenii de apologetică bazată pe afirmaţia «noi n-am ştiut, nu ne-am fi închipuit niciodată».

În toamna anului 1926, la vârsta de ţase ani, Karol Wojtyla începe sa frecventeze şcoala primară şi în 1930 e admis la gimnaziul-liceu «Marcin Wadowita». «Lolek - va spune Jerzy Kluger (Bibliografie 91, p. 92) - era un om deosebit. Primul la şcoală, la teatru, primul în toate. Dacă s-ar fi dus la General Motors, ar fi devenit preşedinte».

Lolek studiază cu râvnă, sub privirile tatălui. Se interesează în special de limba şi literatura poloneză: citeşte Sienkiewicz (Quo Vadis?, Potopul, Prin foc şi sabie), Adam Mickiewicz (poetul romantic, cântăreţul independenţei poloneze), Slowacki. Dar şi clasicii greci şi latini şi opere filosofice cum sunt Critica raţiunii pure de Kant şi Capitalul de Marx în germană, limba pe care a învăţat-o acasă cu ajutorul părinţilor. Îi place sportul (schi, înot, fotbal, hochei sunt disciplinele preferate) şi participă cu entuziasm la sărbători.

Aproape în fiecare dimineaţă, înaintea orelor de şcoală, merge la biserică, pentru slujba oficiată de paroh, părintele Edward Zacher care, având deja optzeci şi patru de ani, în iunie 1979, îl va primi cu trupul slăbit şi cu mândrie la Wadowice. Frecventează şi mănăstirea călugărilor carmeliţi, din spatele pieţei alimentare. Aici îl cunoaşte pe părintele Jozef Prus, un preţios îndrumător. Spiritualitatea carmelită îl fascinează. Devenit preot, îi va cere de mai multe ori zadarnic cardinalului Stefan Adam Sapieha permisiunea de a se călugări.

La 4 mai 1938, Lolek îşi ia bacalaureatul cu următoarele rezultate: foarte bine la purtare, religie, limba şi literatura poloneză, latină, greacă, germană, matematică, filosofie, activităţi sportive; bine la istorie, fizică, chimie. În aceeaşi lună primeşte Mirul. În timpul ceremoniei, are însărcinarea de a-i prezenta salutul cardinalului Sapieha, care rămâne impresionat de cuvintele băiatului şi îl întreabă: «Nu te-ai gândit niciodată să devii preot?» Wojtyla răspunde liniştit: «Nu, vreau să urmez studii de limbă şi literatură poloneză la universitate» (Bibliografie 16, p. 10).

În gimnaziu îşi descoperă o altă pasiune: teatrul. Primele interpretări le realizează la 14 ani: sunt montaje de cântece şi versuri patriotice, declamate la teatrul şcolii şi în parcul din Wadowice. Interpretarea poemului filosofic Promethidi de Cyprian Norwid îi aduce premiul doi la un concurs de recitări. Va face spectacole împreună cu colegii şi colegele de şcoală, mai ales cu Ginka Beer şi Halina Krolikiewicz: Ginka, prietena evreică, va fugi cu familia din Wadowice pentru a scăpa de exterminare, iar Halina, devenită actriţă profesionistă, va fi o mare interpretă a teatrului polonez.

Unii dintre cunoscuţi îi atribuie lui Lolek o atracţie deosebită pentru prima dintre cele două, Ginka. «Poate că unii şi-au închipuit că, dacă un tânăr cu atât de clare înclinaţii religioase nu intra la seminar, era semn că la mijloc se găseau alte iubiri sau predilecţii. Într-adevăr, la şcoală aveam multe colege şi, implicat cum eram în cercul de teatru al şcolii, aveam diferite posibilităţi de întâlnire cu băieţi şi fete. Problema totuşi nu era aceasta. În acea perioadă eram cuprins mai ales de pasiunea pentru literatură, în special cea dramatică, şi pentru teatru.» (id, p. 11). Actorul Wojtyla era îndemânatic: i se întâmpla să interpreteze două roluri în aceeaşi piesă (eventual din cauza îmbolnăvirii vreunui coleg) şi o face cu naturaleţe, că doar oricum îşi aminteşte mereu textele de la prima până la ultima replică.

Vara împlinirii celor optsprezece ani nu-i aduce doar maturitatea, ci marchează o cotitură în viaţa lui. În luna iunie participă, la Zubrzyca Gorna, la tabăra de muncă şi pregătire premilitară iniţiată de «Organizaţiile de muncă pentru tineret», apoi - înainte de sfârşitul verii - se mută cu tatăl la Cracovia pentru a urma cursurile Universităţii Jagellone la care s-a înscris, la facultatea de filosofie, secţia de filologie poloneză: «Alegerea mea era motivată de o clară înclinaţie spre literatură. Studiam gramatica descriptivă a limbii poloneze moderne şi totodată evoluţia istorică a limbii, cu un deosebit interes pentru vechea componentă slavă. Aceasta m-a făcut să descopăr orizonturi cu totul noi, ca să nu zic chiar misterul însuşi al cuvântului» (id, p. 11). Cracovia: floarea Renaşterii poloneze! Universitatea Jagellonă: cea care a găzduit cursurile lui Nicolaus Copernicus!

Tânărul Karol Wojtyla şi tatăl său locuiesc într-o garsonieră pe strada Tyniecka, în cartierul popular Debniki, pe care Vistula îl desparte de centrul istoric al oraşului. Proprietarele garsonierei sunt două mătuşi ale lui Karol, surorile mamei, care au rămas nemăritate.

La 15 octombrie 1938, un afiş anunţă o seară literară la «Casa catolică din Cracovia», în cursul căreia vor fi prezentate creaţii de Jerzy Bober, Jerzy Kalamacki, Tadeusz Kwiatowski şi Karol Wojtyla: pentru că Lolek scrie deja poezii şi texte de teatru.

Îi părăsim aici, pe tată şi pe fiu, la sfârşitul acestui prim capitol: au învăţat să trăiască singuri, dar peste puţin timp Lolek va rămâne complet singur pe lume. Vorbind despre aceasta cu Frossard, patruzeci de ani mai târziu, va face un bilanţ sever în faţa lui Dumnezeu, cu toată blândeţea cuvintelor: «La douăzeci de ani îi pierdusem deja pe toţi cei pe care îi iubeam şi chiar şi pe cei pe care i-aş fi putut iubi, ca acea soră mai mare care, mi s-a spus, murise cu şase ani înaintea naşterii mele» (Bibliografie 10, p. 12).

Va rămâne singur şi va hotărî să nu se căsătorească. Putem doar să ne închipuim cât îl va fi costat hotărârea de a renunţa la o soţie şi copii. Cine poate spune ce înseamnă celibatul pentru un bărbat fără familie?

Taină a tinerilor - atunci Karol Wojtyla era doar un tinerel - care îşi hotărăsc cu seninătate, într-o singură clipă, toată viaţa. «Har şi mister» va spune despre sine Ioan Paul cu titlul memoriilor sale de preot. Acea hotărâre care ne impresionează, dacă stăm să ne gândim, el i-o povesteşte lui Frossard cu cuvintele care au fermitatea chipului său: «A fost o zi în care am avut absoluta siguranţă că viaţa mea nu se va realiza în iubirea umană a cărei profundă frumuseţe am resimţit-o întotdeauna.» (id, p. 15).

În 1939 vine războiul şi împinge pe toată lumea spre destinul său.