SFINŢII

Karol Wojtyla
omul sfârşitului de mileniu
Luigi Accattoli

15. MULŢUMEŞTE SFINTEI FECIOARE PENTRU CĂ A SCĂPAT DE PERICOL

Cu Papa Wojtyla, Pontificatul roman iese din ordinea şi regulile unei tradiţii seculare şi intră pe făgaşul aventurii, care e aventura «misionării popoarelor», în care Pontiful ar vrea să vadă implicată întreaga Biserică catolică. Aventura misionarismului înseamnă şi o confruntare cu lumea. Din această confruntare face parte, în mod misterios, evenimentul atentatului: o dramă care a cuprins în imagini drama întregului Pontificat.

În capitolul precedent îl însoţisem pe Ioan Paul la Gemelli, după împuşcăturile lui Ali Agca, pentru a urmări faptele atentatului. Acum să revenim la locul împuşcăturilor pentru a încerca să strângem la un loc semnele pe care le-a adus cu sine atentatul. Şi iată-ne în faţa unui cartuş pe pavaj, având împrejur un cerc de cretă trasat de poliţie. Fiecare secol şi-a lăsat amprenta asupra pieţei: acest cerc, care a ţinut o zi, ar putea fi semnul vremurilor noastre.

N-a fost instalat nici un indicator în piaţă, în amintirea atentatului. Şi a fost o decizie înţeleaptă. La cinci luni după împuşcături, la 4 octombrie, Ioan Paul s-a întors să celebreze în Piaţa Sfântul Petru. A fost o reluare în posesie a spaţiului, o încălcare a tabu-ului. O mică bornă, în amintirea locului atentatului, ar fi fost un punct ferm în favoarea tabu-ului.

L'Osservatore Romano a folosit adesea tonuri solemne în amintirea atentatului, la aniversări. Dar retorica sărbătorească nu l-a inclus niciodată pe Pontif. Ba chiar, de mai multe ori, Ioan Paul a folosit un ton ironic pentru acest subiect imposibil. «Vă asigur, eminenţă, că nici un loc nu e mai periculos decât Piaţa Sfântul Petru», i-a spus odată cardinalului francez Decurtray, care îi relata pălăvrăgelile despre o profeţie a lui Nostradamus care părea să considere periculoasă vizita sa la Lyon, în octombrie 1986.

Nu există o relatare oficială a Vaticanului în legătură cu atentatul şi cu atât mai puţin o interpretare a sa. Papa s-a limitat mereu să vorbească doar despre semnificaţia spirituală a acelui eveniment. În privinţa faptelor, rămâne versiunea oferită de magistratura italiană, în documentele celor două procese. Iată cum sunt rezumate la al doilea proces, în ordinul de trimitere în judecată, semnat de Ilario Mastella: «în sentinţa din 22 iulie 1981, Curtea de Justiţie din Roma îl condamna pe cetăţeanul turc Mehmet Ali Agca la pedeapsa de închisoare pe viaţă, cu izolare pe perioada de un an, deoarece la Roma, în Piaţa Sfântul Petru, la 13 mai 1981, acţionând în scopuri teroriste, a atentat la viaţa Sfântului Pontif Ioan Paul al II-lea, trăgând asupra lui câteva focuri, cu un pistol marca "Browning", calibrul 9, care i-au produs leziuni personale persoanei amintite, precum şi, datorită erorii în uzul armei, cetăţenelor americane Odre Anne şi Hall Rose». Evenimentul atentatului e consemnat în asemenea fraze prozaice, care cel puţin nu sporesc confuzia în suflete.

Atentatul a făcut să crească extraordinar măsurile de siguranţă în jurul persoanei Papei, iar mass-media au intensificat transmiterea deplasărilor sale. Aceasta s-a văzut imediat la 4 octombrie 1981, la prima sa revenire în Piaţa Sfântul Petru: întregul perimetru al coloanelor a fost blocat cu parapete, lumea a fost percheziţionată şi inspectată cu detectoare metalice, ziariştii au stat la pândă în concurenţă cu poliţiştii. Dar el, Papa, n-a acceptat să rămână departe de mulţime. A reînceput imediat să cutreiere piaţa şi să iasă în Roma, în Italia şi în lume.

Rezultatul sindromului atentatului e «papamobilul»: vehicolul special cu geamuri antiproiectil pe care din 1981 Papa îl foloseşte în deplasările sale în spaţii deschise. Ioan Paul urăşte acest instrument care îl izolează de oameni şi îndată ce poate îl părăseşte. Dar în planurile deplasărilor sale, acesta e mereu prevăzut, atunci când se prevede existenţa mulţimilor. S-a scris că «papamobilul» e noua «lectică a Pontifului roman» (Gianni Baget Bozzo). Şi trebuie spus că într-adevăr le este greu Papilor să coboare de pe acea lectică sau să renunţe la ideea ei, impusă de terorism.

Atentatul a creat senzaţia pericolului constant, de fiecare dată când Papa iese din Vatican. Acel pericol teoretic era cunoscut. Deja Pavel al VI-lea riscase să fie strivit de mulţime la Ierusalim (1964) şi suferise un fel de atentat la Manila (1970): un pictor travestit în preot îl lovise şi îl rănise uşor la torace cu un pumnal în formă de cruce. Dar nimeni nu crezuse că e posibil un atentat cu armă de foc în Piaţa Sfântul Petru. Cel puţin aceasta a fost convingerea exprimată de mediul vatican a doua zi. «Impresia dominantă a fost şocul faţă de gest: violenţă împotriva Papei, după atâtea secole!», declară într-un interviu din 23 septembrie 1981 în Messaggero decanul Sfântului Colegiu, cardinalul Confalonieri, care în viaţa lui (avea atunci 88 de ani) asistase la multe alte tragedii.

Semnul sângelui a modificat şi popularitatea, deja imensă, a acestui Papă al gestului şi al mulţimii. A sporit-o într-un fel, adăugându-i un element de mai mare profunzime. Există o nouă seriozitate, în felul în care cuvintele sale sunt percepute - după acest eveniment sângeros - de către poporul de credincioşi şi de opinia publică. Va fi de ajuns să ne gândim la efectul pe care de atunci îl au apelurile sale împotriva violenţei şi a terorismului. După scrisoarea lui Pavel al VI-lea către «oamenii din Brigăzile roşii» (aprilie 1979) şi după rugăminţile aceluiaşi Wojtyla «către oamenii violenţei, care sunt şi ei fraţii mei» (Crăciun 1980, în timpul răpirii lui D'Urso), i s-a pretins Pontifului un cuvânt îmbibat de sânge, ca pentru a face mai implicat şi mai uşor de înţeles mesajul Bisericii.

Un alt efect al atentatului a fost acela de a umple de adevăr cuvintele despre participarea la durerea altora, pe care un Papă se poate pomeni pronunţându-le prea des şi nu totdeauna pe un ton convingător. Ioan Paul vizitează mereu spitale şi bolnavi, la Roma şi în timpul călătoriilor. O făcea deja Pavel al VI-lea, urmând exemplul lui Ioan al XXIII-lea. Dar trebuie să fi fost extraordinară emoţia bolnavilor internaţi la Gemelli, atunci când au primit vizita Papei, care era internat ca şi ei. Putem să ne închipuim pasul nesigur al lui Ioan Paul în halat de casă, cu pungile de drenaj prinse la brâu, curiozitatea sa minuţioasă - care îi este proprie oricărui bolnav internat la spital - pentru situaţia celorlalţi bolnavi care între timp îl întreabă despre el. «Acum ştiu mai bine decât înainte că suferinţa e o asemenea dimensiune a vieţii în care, mai mult decât oricând, se altoieşte pe sufletul omului recunoştinţa faţă de Mântuitor», va spune la 14 august părăsind pentru a doua oară Policlinica Gemelli. Iar misterului suferinţei îi va dedica unul din documentele cele mai personale ale Pontificatului: scrisoarea apostolică Salvifici doloris (10 februarie 1984).

Internarea la Gemelli a fost, pentru Papă, şi ocazia unei reflecţii specifice asupra raportului dintre medic şi pacient, care a revenit apoi în discursurile adresate bolnavilor şi medicilor. Cel puţin de două ori, în acele 77 de zile, s-a opus proiectelor echipei care îl îngrijea şi a sfârşit prin a-şi impune voinţa: când a vrut să părăsească prima oară spitalul, la 3 iunie, iar medicii considerau că e imprudent; când a contrazis proiectul lor de a amâna până în luna octombrie operaţia de extragere a protezei intestinale.

«Nu uitaţi că dacă voi sunteţi medicii, eu sunt bolnavul şi trebuie să vă informez despre problemele mele de bolnav, adică mai ales aceasta: n-aş vrea să mă întorc la Vatican decât complet vindecat. Mă simt cu totul în stare să suport o nouă operaţie»: astfel i-a vorbit echipei întrunite pentru a lua o hotărâre, după cum i-a povestit Crucitti lui Frossard (Bibliografie 10, p. 304).

Rămân, de nemăsurat pentru observator, consecinţele atentatului asupra omului Wojtyla. Reluându-şi după cinci luni activitatea publică, Papa dedică discursurile din primele cinci audienţe generale (începând cu 7 octombrie 1981) «conţinutului meditaţiilor mele din acea perioadă în care am participat la o mare încercare divină» (Bibliografie 1). Povesteşte că s-a simţit «izolat şi destinat morţii» ca şi apostolul Petru aruncat în închisoare de către Irod. Citând Biblia (Faptele Apostolilor 12,11), aplică pentru sine însuşi meditaţia lui Petru eliberat din închisoare: «Acum văd cu adevărat că Domnul a trimes pe îngerul Său şi m-a scăpat din mâna lui Irod».

Citează A doua epistolă a lui Pavel către Corinteni, unde se afirmă că «puterea în slăbiciune este făcută desăvârşită» (12,9), aplicându-i următoarea explicaţie personală: «Cu mare recunoştinţă faţă de Sfântul Duh, mă gândesc la acea slăbiciune pe care El mi-a oferit s-o încerc din ziua de 13 mai, crezând şi fiind cu umilinţă convins că ea a putut sluji la întărirea Bisericii şi chiar a persoanei mele omeneşti». Evident, e vorba de o «întărire» în credinţă cea la care Papa face aluzie: de parcă şi-ar propune o mai totală dăruire pentru misionarismul său, dincolo de orice calcul de «prudenţă omenească», inclusiv acela instinctiv şi primordial al siguranţei fizice.

Ceva din întărirea sa putem intui în vizita pe care i-o face Papa lui Ali Agca în închisoare, la 27 decembrie 1983, într-o celulă de maximă securitate din aripa «G7» de la Rebibbia. Acea vizită a completat prin gest cuvântul de iertare deja pronunţat de Ioan Paul şi îi oferă lumii ultima imagine asupra atentatului. Cea prin care Papa dorea să fie ţinut minte.

Mehmet Ali Agca, 26 de ani, păr negru, bluză albastră, barbă de o zi, iese în întâmpinarea Papei. Se închină şi aproape îngenunchează, sărută mâna dreaptă pe care Wojtyla o întinde. Apoi sprijină fruntea de dosul palmei Pontifului: un gest din cultura islamică indicând respect şi încredere faţă de interlocutor.

Imaginile acelei întâlniri le-am văzut cu toţii la televizor. În dreapta celulei se află patul metalic al lui Ali. În stânga, în unghiul opus uşii de la intrare, sunt două scaune, unul cu spătarul lipit de calorifer. Pe acesta se aşază Ali. Pe celălalt Wojtyla. Papa atinge uşor cu mâna dreaptă genunchiul lui Ali şi îşi apropie capul, ca pentru a-i spune: «acum să stăm de vorbă». Operatorul se retrage. Se va întoarce după 21 de minute, pentru a filma salutul de despărţire. «Ceea ce ne-am spus e un secret între mine şi el», le spune mai târziu Papa ziariştilor: «I-am vorbit ca unui frate pe care l-am iertat şi care se bucură de încrederea mea».

Ioan Paul îi va spune lui Frossard că nu s-a temut că moare, pe drumul spre spital: «Nu din curaj, ci pentru că, în aceeaşi clipă în care mă prăbuşeam în Piaţa Sfântul Petru, am avut puternicul presentiment că voi scăpa. Această siguranţă nu m-a părăsit niciodată, nici măcar în momentele cele mai grele, atât după prima operaţie, cât şi în timpul infecţiei virale. O mână a tras, alta a condus glonţul» (Bibliografie 10, p. 318).

Mâna care îl salvează este aceea a «milei» Domnului, care la Ioan Paul dobândeşte personalitate, este resimţită ca o apropiere a lui Dumnezeu. Îndată ce poate pleca din Roma, merge să-i închine un omagiu - la 22 noiembrie 1981 - la Sanctuarul Iubirii miloase de la Collevalenza (Todi) şi de acolo vorbeşte astfel: «Experienţele mele personale din acest an, legate de evenimentele din 13 mai, îmi poruncesc să strig: "Milei lui Dumnezeu îi datorăm faptul că n-am murit"».

Foarte repede, «mila» Domnului dobândeşte chipul matern al Mariei, şi Ioan Paul va face chiar două pelerinaje de mulţumire pentru Sfânta Fecioară, la un an şi la zece ani de la atentat, şi va alege în acest scop sanctuarul de la Fatima: «Când am fost lovit de glonţul atacatorului în Piaţa Sfântul Petru, nu mi-am dat seama imediat că era chiar aniversarea zilei când Maria le apăruse celor trei copii la Fatima, în Portugalia» (Bibliografie 14, p. 243; vezi ed. rom., p. 265).

Maria e mereu prezentă în mila lui Ioan Paul. S-ar spune că există o componentă mariană constantă în rugăciunile lui. Dar această prezenţă nu contrastează cu puternica orientare cristocentrică a convingerilor sale teologice pe care le-am subliniat în capitolul 7 şi care sunt atestate de formula de acceptare a alegerii, de discursul de început al Pontificatului (22 octombrie 1978) şi de prima enciclică Redemptor hominis (1980).

Iată cum descrie el însuşi - în volumul Să trecem pragul speranţei - acea fecundă coprezenţă a Fiului şi a Mamei în constelaţia milei sale, povestind motivele care l-au împins să aleagă cuvintele Totus tuus ca motto episcopal: « Formula aceasta nu are doar un caracter pietist, nu este o simplă expresie a devoţiunii: este ceva mai mult. Orientarea către o atare devoţiune mi s-a consolidat tot mai mult în perioada când, în timpul celui de-al doilea război mondial, lucram ca muncitor într-o fabrică. La început, mi se părea că trebuie să păstrez oarecare distanţă faţă de devoţiunea marianică din copilărie, în favoarea cristocentrismului. Graţie Sfântului Louis-Marie Grignion de Montfort am înţeles că devoţiunea autentică faţă de Maica Domnului este cu adevărat cristocentrică şi chiar profund înrădăcinată în Misterul trinitar al lui Dumnezeu şi în misterele întrupării şi al Răscumpărării» (Bibliografie 14, p. 231; vezi ed. rom., p. 253).

«Firului de devoţiune faţă de Maria» care traversează şi leagă diversele faze ale formării sale, Ioan Paul îi dedică un paragraf sugestiv şi în volumul autobiografic Har şi taină (Bibliografie 16, pp. 37-39). Acolo se află povestea completă a devoţiunii sale marianice. În Să trecem pragul speranţei există afirmaţia că aceasta îşi află originea în capitolul 8 din Lumen gentium, chiar în sensul direcţiei cristocentrice: «Pe când participam la Conciliu, m-am recunoscut pe deplin în acest capitol, unde mi-am regăsit toate experienţele precedente încă din anii adolescenţei, tot ceea ce mă leagă într-un mod atât de special de Maica Domnului sub forme mereu noi» (Bibliografie 14, p. 232; vezi ed. rom., p. 254).

Coprezenţa fecundă a elementului marian şi a celui cristologic în devoţiunea sa, după cum se exprimă în actele Pontificatului, ar putea fi dovedită printr-o trecere în revistă a deciziilor sale inovative, chiar şi minime, faţă de predecesori şi faţă de tradiţia romană:

• abia ales, defineşte rozariul «rugăciunea mea preferată» (Angelus din 29 octombrie 1978) şi cinci luni mai târziu începe rostirea acestei rugăciuni în prima sâmbătă a fiecărei luni la Radio Vatican, din Capela Paulină sau din alt loc al Vaticanului sau din Castel Gandolfo;
• vrea ca în Bazilica vaticană să se practice «adoraţia perpetuă», în Capela Santissimo Sacramento; iniţiază această practică printr-o slujbă celebrată în acea capelă în ziua de 2 decembrie 1981;
• dispune să se realizeze o imensă scenă plastică a naşterii Domnului în Bazilica Sfântul Petru pentru Crăciunul 1981 şi o alta (însoţită de copacul de Crăciun) în Piaţa Sfântul Petru în 1982;
• dispune să se aşeze - în 1982 - o imagine a Sfintei Fecioare pe un fronton al palatelor vaticane, în stânga curţii San Damaso, vizibil dinspre Piaţa Sfântul Petru, şi astfel îşi explică hotărârea în faţa membrilor Curiei, la 28 iunie: «Din acest an o blândă imagine a Mariei veghează din înălţimea Palatului apostolic asupra mulţimilor care se adună în acest centru al Creştinismului pentru rugăciune şi pentru "videre Petrum"»;
• stabileşte ca în Bazilica Sfântul Petru în fiecare zi «credincioşii şi vizitatorii» să fie invitaţi «cu sunetul clopoţelului» să rostească rugăciunea «Angelus Domini», la ora 12 (această practică debutează la 25 martie 1982);
• tot în 1982 vrea să fie reluată celebrarea la Roma a sărbătorii sfinţilor protectori ai oraşului Petru şi Pavel, în data de 29 iunie (sărbătoarea civilă fusese ştearsă, iar menţionarea sfinţilor patroni fusese mutată pe duminica succesivă);
• tot în 1982 stabileşte să fie reluată la Roma procesiunea Corpus Domini, cu participarea Papei, de la San Giovanni până la Santa Maria Maggiore, în ziua respectivei sărbători (care, la fel ca şi cea a Sfinţilor patroni, fusese mutată pe duminica succesivă).

Ne limităm la inovările din primii patru ani, care sunt suficiente pentru a indica puternica participare în har a lui Ioan Paul, preocuparea sa pastorală şi pedagogică, intenţia sa de a împleti noutăţile liturgice introduse de Pavel al VI-lea (care le acceptă şi le practică pe toate) cu religiozitatea populară tradiţională. Unei astfel de preocupări - pe urmele acelei coprezenţe - îi poate fi atribuită şi «stabilirea» Anului sfânt extraordinar al Mântuirii în 1983 sau a Anului Mariei, care se celebrează între 6 iunie 1987 şi 15 august 1988.

Totus tuus înseamnă şi spontana tendinţă de a lăsa totul pe seama mijlocirii Mariei. Am putea cita o infinitate de texte. Va fi de ajuns acesta, care spune mai multe decât toate, deoarece a fost improvizat şi strigat - aşa cum striga Ioan Paul înainte de tumoare şi de Parkinson - în ziua de Paşti 1988 (era anul marian), la sfârşitul mesajului «Urbi et Orbi»: «Roagă-te pentru lumea întreagă, pentru toată omenirea, pentru toate popoarele! Roagă-te pentru pacea în lume, pentru dreptate! Roagă-te pentru drepturile omului, mai ales pentru libertatea religioasă, pentru orice om, creştin şi necreştin! Roagă-te pentru solidaritatea între popoarele din lumea întreagă!» într-adevăr, în această invocare strigată se află întregul Pontificat al lui Ioan Paul de până atunci. Când o idee predominantă conduce viaţa unui om, ea se dezvăluie în cuvântul imediat şi mai ales în cel strigat. Iar aici aceasta este ideea care rezumă credinţa lui Wojtyla: că întreaga dramă a lumii îi poate fi încredinţată Mariei, pentru că «semnul» ei, adică «semnul femeii», despre care vorbeşte Apocalipsa, este semnul salvării pentru istoria lumii. După cum vom vedea, acea invocare strigată din balconul Bazilicii Sfântul Petru, în toiul Anului Mariei, sintetizează enciclica Redemptoris Mater, care fusese publicată cu douăsprezece luni mai devreme, în vederea acelui An.

Există o parte mai profundă a Papei Wojtyla care trimite mereu la Maria, sau mai bine zis la «semnul femeii», care ar domina istoria şi mai ales epoca noastră, dezvăluindu-i înclinaţia dramatică şi totodată destinul mântuitor. Acest nivel «mai profund» nu e complet exprimat în cuvinte, comunicarea sa e lăsată parţial pe seama gesturilor de milă creştină ale Pontifului. Şi, în parte, pe seama unor invocaţii care sunt poezii, înainte de a fi rugăciuni. Ar fi cazul înainte de toate să aplicăm asupra lor o cercetare lingvistică, dar nimeni - din câte ştim - n-a încercat încă aşa ceva. Biograful nu poate avea, deci, decât o intuiţie de ansamblu în legătură cu ele. Vom încerca să comunicăm esenţialul acelei intuiţii.

Mă sprijin în primul rând pe o declaraţie a cardinalului Ratzinger, făcută la 25 martie 1987, prezentând în faţa presei enciclica Redemptoris Mater şi Anul marian pe care ea îl anunţa: «Anul marian înseamnă faptul că Papa vrea să menţină în cadrul momentului nostru istoric "semnul femeii" ca esenţial "semn al vremurilor": pe calea arătată de acest semn, înaintăm pe urmele speranţei în Christos, care conduce istoria prin intermediul Aceleia care arată calea».

După cum se vede, şi Ratzinger are dificultăţi încercând să pună în cuvinte intuiţia profundă a lui Ioan Paul. Acest lucru ne consolează. Dar să continuăm. «Semnul femeii»: adică semnul care le-a fost promis strămoşilor noştri, în cuvintele adresate şarpelui: «Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie» (Geneza 3,15). Şi care a fost pe deplin dezvăluit în ultima carte revelată, Apocalipsa, care vorbeşte despre «semnul femeii» prezentându-l ca «un semn mare pe cer», pândit de dragon şi învingător al acestuia. Mai spune Ratzinger: «în cartea care încheie Noul Testament se vorbeşte explicit despre "semnul femeii", care la un moment dat al istoriei se înalţă deasupra ei, pentru a împăca şi contopi, de atunci încolo, cerul şi pământul. Semnul femeii este semnul speranţei. Ea e cea care ne arată calea speranţei».

Iată deci intenţia Papei, comunicată lui Ratzinger şi de către Ratzinger prezentată ziariştilor: Anul marian şi continua invocare a Mariei, «totus tuus», consacrările şi pelerinajele mariane, ciclul de la Jasna Gora şi tot restul vor să menţină în istoria noastră semnul femeii, adică speranţa victoriei asupra şarpelui, a triumfului binecuvântării asupra blestemului, a binelui asupra răului. Toate acestea, Ioan Paul ni le comunică în cuvinte noi şi gesturi vechi, potrivit unei pedagogii catolice deja experimentate în tradiţia Romei: Anul marian este destinat să le spună tuturor ceea ce enciclica le spune cititorilor Bibliei.

Dar «semnul femeii» face trimitere şi la femeia şi femeile din istoria noastră. La femeia păstrătoare a iubirii şi a fructului său. La femeia care dă naştere omului şi căreia omul îi este încredinţat. Iar aici atingem un alt nivel de profunzime al lui Ioan Paul, şi acesta sugestiv şi obscur, asupra căruia ne vom întoarce în capitolul 20 despre «teologia trupului» şi despre «teologia femeii» (se foloseşte această expresie în Să trecem pragul speranţei: Bibliografie 14, p. 238), căreia îi dedică predica sa şi pe care am putea s-o indicăm în acest traseu circular, unde reflecţia este aprofundată în reveniri şi variaţiuni slave şi literare, cu totul străine de tradiţia romană: Maria - semnul femeii - şarpele - copilul - Isus - Maria - femeia - viaţa - trupul - iubirea... În aceste profunzimi îl regăsim pe von Balthasar, teologul elveţian pe care Karol Wojtyla şi Ioan Paul îl citează des şi care a pus în lumină unele probleme bisericeşti ale secolului douăzeci, care vor rămâne, despre capitolele dificile şi noi ale «figurii mariane» a Bisericii şi despre dimensiunea trupească şi chiar sexuală a mântuirii. Această consonanţă e evidenţiată în mod eficient de teologul şi episcopul Angelo Scola într-un eseu asupra temeliilor antropologice ale învăţăturii lui Ioan Paul despre iubire şi despre femeie (Bibliografie 89).

Cine va vrea să aprofundeze componentele teologice ale predicilor lui Ioan Paul va trebui să reconstituie, în sfârşit, această dependenţă pe fiecare nivel al său mai profund faţă de sugestiile provenite de la marele teolog elveţian.

Lui von Balthasar - în afară de Congar - i se poate atribui înclinaţia lui Ioan Paul spre mărturisirea păcatelor istorice ale creştinilor, la care ne referim în capitolele 13 şi 39 şi pe care teologul elveţian o înfruntă în Cine este creştinul (1965), în Casta Meretrix (1961) şi în Originea lui Jesse (1960).

La Ioan Paul apare şi disponibilitatea de a se întreba în legătură cu «contradicţia» faţă de Evanghelie a titlurilor rezervate Papei, pe care von Balthasar le denunţă în Sponsa Verbi (1961) şi despre care Ioan Paul vorbeşte în Să trecem pragul speranţei (Bibliografie 14, pp. 6-12).

Pe de-a-ntregul balthasariană e apoi îndrăzneala de a afirma speranţa posibilităţii ca toţi oamenii să fie mântuiţi, pe care marele teolog o propune în Să sperăm pentru toţi (1986) şi căreia Ioan Paul i se alătură în Să trecem pragul speranţei, capitolul 28. Asupra acestei graniţe, Ioan Paul se pronunţă cu un curaj incredibil pentru un Papă şi e uimitor că o asemenea expunere n-a fost receptată de către critică: îl citează explicit pe von Balthasar şi îşi însuşeşte ideea sa principală (adică faptul că Biserica n-a pretins niciodată că cineva e damnat), încheind astfel: «Tăcerea Bisericii e deci singura poziţie potrivită a creştinului».

Până şi hotărârea lui Ioan Paul de a se adresa - cu atâta hotărâre - lumii necreştine, care datează din 1985 şi pe care o vom povesti în capitolele 21 - 23, ar putea fi atribuită unei sugestii precise provenite de la von Balthasar. O vom vedea la încheierea capitolului 23.