SFINŢII

Karol Wojtyla
omul sfârşitului de mileniu
Luigi Accattoli

13. REDESCHIDE CAZUL GALILEI. SOCOTELILE CU ISTORIA

Ioan Paul a intrat deja în istorie pentru curajul cu care a combătut comunismul. Dar e posibil să rămână în istorie, pentru o vreme îndelungată, din cauza unui alt gest de neaşteptat curaj: cel prin care a supus unei revizuiri istoria Bisericii, punând în lumină «paginile sale întunecate» şi «devierile de la Evanghelie», cerându-i iertare lui Dumnezeu şi celor care au fost nedreptăţiţi. Acest mare act de curaj al Papei Wojtyla, care este cunoscut sub numele de «examen al sfârşitului de mileniu», va deveni un program explicit al Pontificatului odată cu Tertium millennio adveniente, la jumătatea anilor nouăzeci: vom vorbi despre acest subiect în capitolul 39. Dar el va apărea la sfârşitul Pontificatului - şi va constitui sinteza lui - deoarece a existat deja la început: şi a apărut ca o revizuire a cazului Galilei.

Ioan Paul anunţă reexaminarea cazului Galilei comemorându-l pe Albert Einstein, într-o întâlnire cu Academia Pontificală de Ştiinţe, la 10 noiembrie 1979: la abia un an de la alegerea sa. De cazul Galilei se ocupase deja Conciliul Vatican II, care îşi exprimase regretul - fără a-l cita pe savant - într-un pasaj din Gaudium et spes (1965). Hotărârea de a reveni asupra situaţiei indică o insatisfacţie pentru acel regret exprimat şi pentru ecoul său redus, dar indică şi deplina încredere - în sufletul lui Ioan Paul - că totul va putea fi clarificat şi orice neînţelegere va putea fi depăşită:

«Măreţia lui Galilei este cunoscută de toată lumea, ca şi aceea a lui Einstein; dar spre deosebire de acesta din urmă, pe care azi îl onorăm în faţa Colegiului cardinalilor în Palatul nostru apostolic, primul a avut mult de suferit - nu putem s-o ascundem - din partea unor oameni şi organisme ale Bisericii. Conciliul Vatican II a recunoscut şi a deplorat anumite intervenţii nedrepte: "Dorim să deplorăm - stă scris la nr. 36 al Constituţiei conciliare Gaudium et spes - anumite atitudini mentale, care uneori n-au lipsit nici măcar în rândul creştinilor, derivate din faptul de a nu fi înţeles suficient legitima autonomie a ştiinţei şi care, provocând dispute şi controverse, au târât multe spirite până la a-şi închipui că ştiinţa şi credinţa ar fi contrarii" (...)

Într-o ulterioară dezvoltare a acelei luări de poziţie a Conciliului, sper ca teologii, oamenii de ştiinţă şi istoricii, animaţi de un spirit de sinceră colaborare, să aprofundeze examinarea cazului Galilei şi, prin leala recunoaştere a greşelilor, de oriunde ar proveni, să îndepărteze neîncrederea pe care acel caz încă o mai stârneşte şi azi, în mintea multora, spre fructuoasa împăcare dintre ştiinţă şi credinţă, dintre Biserică şi lume. Această misiune, care va putea să onoreze adevărul credinţei şi al ştiinţei şi să deschidă uşa unor viitoare colaborări, sunt gata s-o asigur de întregul meu sprijin».

Dând curs anunţului făcut, Papa Wojtyla instituie, la 3 iulie 1981, o «Comisie pontificală pentru studierea controversei ptolomeico-coperniciene din secolele XVI-XVII», coordonată de cardinalul francez Gabriel Marie Garrone şi constituită din patru grupe de lucru, ai căror responsabili sunt: cardinalul Carlo Maria Martini pentru secţiunea exegetică, cardinalul Paul Poupard pentru secţiunea culturală, Carlos Chagas (preşedintele Academiei Pontificale de Ştiinţe) şi iezuitul George Coyne (directorul Observatorului Astronomic Vatican) pentru secţiunea ştiinţifică şi epistemologică, preotul Michele Maccarrone (preşedintele Comitetului Pontifical de Ştiinţe Istorice) pentru problemele istorice şi juridice.

E o echipă omogenă şi convinsă la fel de mult ca Papa de nevoia de a «lichida îndoiala care atârnă asupra procesului Galilei», după cum se exprimă cardinalul Garrone prezentând în 1984 cea mai importantă dintre publicaţiile cărora le-a dat naştere cercetarea efectuată, după unsprezece ani, şi anume volumul Documentele procesului lui Galileo Galilei, sub îngrijirea lui Sergio Pagano, editat de Academia Pontificală de Ştiinţe. Studiile structurante erau deja complete în 1986, odată cu publicarea - sub răspunderea cardinalului Martini - a volumului lui Rinaldo Fabris, Galileo Galilei şi orientările exegetice ale timpului său, şi acesta editat de Academia Pontificală de Ştiinţe. Dacă, în ciuda acordului de opinii al echipei şi a muncii zeloase, se ajunge la actul conclusiv doar în 1992, aceasta se datorează rezistenţei pasive a ambientului curial faţă de iniţiativa atât de nouă a unui Papă venit de departe. Problema va reapărea odată cu iniţiativele pentru Marele Jubileu şi mai ales pentru «examenul sfârşitul de Mileniu» şi vom trata subiectul în capitolele 38 şi 39: proiectele papale care ies din practicile curiale consolidate se izbesc - chiar dacă sunt date în grija unor personaje aparţinând Curiei - de rezistenţa mediului pe care un Pontif fără experienţă curială reuşeşte să-l învingă doar după eforturi îndelungate.

În sfârşit, «raportul Poupard», în care sunt cuprinse concluziile Comisiei (între timp, cardinalul Paul Poupard, preşedinte al Consiliului Cultural, îi urmase lui Garrone în funcţia de coordonator), poate fi dat citirii în cursul audienţei papale de la Academia Pontificală de Ştiinţe, la 31 octombrie 1992. L'Osservatore romano din 1 noiembrie îl publică notând supratitlul: «I-au fost prezentate Papei concluziile Comisiei de studiu pentru reexaminarea cazului Galilei. Rezultatele unei cercetări interdisciplinare».

Iată (în paragraful cinci) pasajul cel mai important din amplul raport, care formulează - citând textul papal din 1979 - recunoaşterea «sinceră» a «greşelilor» de care s-a făcut vinovat Sfântul Scaun şi din cauza cărora Galilei «a avut mult de suferit»:

«Urmaşi ai concepţiei unitare asupra lumii, care s-a impus peste tot până la începutul secolului al XVII-lea, unii teologi contemporani lui Galilei n-au ştiut să interpreteze semnificaţia profundă, non-literală, a Scripturilor, atunci când acestea descriu structura fizică a universului creat, fapt care i-a determinat să transpună în mod nedrept o chestiune de observaţie factuală în sfera credinţei. În această conjunctură istorică şi culturală, foarte îndepărtată de vremea noastră, judecătorii lui Galilei, incapabili de a disocia credinţa de o cosmologie milenară, au crezut în mod nejustificat că adoptarea revoluţiei coperniciene, de altfel încă nedeplin dovedită, ar fi fost de natură să pericliteze tradiţia catolică şi că era de datoria lor să interzică răspândirea ei. Această eroare subiectivă de judecată, atât de clară pentru noi azi, i-a determinat să adopte o măsură disciplinară în urma căreia Galilei "a avut mult de suferit". Trebuie să recunoaştem aceste greşeli cu sinceritate, aşa cum a cerut-o Sfinţia Voastră».

Limbajul e prudent, dar miezul său e clar. «Unii teologi» şi «judecătorii lui Galilei» sunt expresii care nu descriu în detaliu ceea ce s-a întâmplat în palatul Sfântului Scaun şi în Roma papală, în 1633: acea opinie era urmată de întregul mediu pontifical, iar judecătorii au lucrat supunându-se unor directive punctuale ale lui Urban al VII-lea. Implicarea personală a Pontifului în hotărârea privitoare la Galilei, cu dispoziţiile date la 16 iunie în acel an (şi care sunt atestate la nr. 47 între «Documentele procesului» citat mai sus: «Sanctissimus decrevit», adică «Papa a stabilit») trebuia probabil menţionată, într-un document ca acesta.

Oricum - spuneam - miezul e clar şi este evident curajul recunoaşterii «greşelilor». Dar nu mai puţin important e ceea ce spune Papa, tot la 31 octombrie 1992, trăgând din acea întâmplare şi din reexaminarea ei câteva «învăţăminte» pentru viitor:

«O dublă problemă se află în inima dezbaterilor care l-au avut în centrul lor pe Galilei. Prima e de ordin epistemologic şi se referă la hermeneutica biblică (...). În mod paradoxal, Galilei, un credincios sincer, s-a dovedit în acest punct mai perspicace decât adversarii săi teologi. (...) Răsturnarea provocată de sistemul lui Copernic a pretins un efort de reflecţie epistemologică asupra ştiinţelor biblice, efort care trebuia să aducă mai târziu roade bogate în lucrărire exegetice moderne şi care a găsit în constituţia conciliară Dei Verbum o consacrare şi un nou impuls (...) Judecata pastorală pe care o pretindea teoria coperniciană era dificil de exprimat în măsura în care geocentrismul părea că face parte din înseşi învăţămintele Scripturii. Ar fi fost necesar în acelaşi timp să se învingă obişnuinţele de gândire şi să se inventeze o pedagogie în stare să ilumineze poporul lui Dumnezeu. Să spunem, în mod general, că păstorul trebuie să facă dovada unei adevărate îndrăzneli, evitând dubla primejdie a atitudinii nehotărâte şi a judecăţii grăbite, ambele putând provoca mult rău (...).

Începând cu secolul luminilor şi până în zilele noastre, cazul Galilei a constituit un fel de mit, în care imaginea evenimentelor care se construise era destul de îndepărtată de realitate. Dintr-o asemenea perspectivă, cazul Galilei era simbolul pretinsului refuz al progresului ştiinţific, din partea Bisericii, sau a obscurantismului "dogmatic" opus liberei cercetări a adevărului. Acest mit a jucat un rol cultural considerabil; el a contribuit în a-i împinge pe mulţi oameni de ştiinţă dotaţi cu toată buna credinţă spre ideea că ar exista o incompatibilitate între spiritul ştiinţei şi etica cercetărilor ei, pe de o parte, şi credinţa creştină, pe de altă parte. O tragică neînţelegere reciprocă a fost interpretată ca reflectarea unei opoziţii de principiu între ştiinţă şi credinţă. Clarificările aduse de recentele studii istorice ne permit să afirmăm că o asemenea dureroasă neînţelegere ţine deja de domeniul trecutului.

O altă învăţătură care se desprinde este faptul că diversele discipline ale cunoaşterii pretind o diversitate de metode (...). Greşeala teologilor de atunci, care susţineau teza centralităţii pământului, a fost aceea de a crede că perspectiva cunoaşterii noastre asupra structurii lumii fizice ar fi, în vreun fel, impusă de sensul literal al Sfintei Scripturi».

În octombrie 1992, Ioan Paul şi-a consolidat deja convingerea că trebuie făcută lumină în toate «paginile întunecate» ale istoriei Bisericii. Aşteptarea pasivă a mediului curial era poate legată de ideea că Papa va uita sau va redimensiona, odată cu trecerea anilor, voinţa de «recunoaştere a greşelilor» pe care o anunţase la începutul Pontificatului. Şi s-a întâmplat chiar invers: de-a lungul celor unsprezece ani de lucru ai Comisiei, Ioan Paul desfăşoară o vastă anchetă asupra unor «pagini» izolate, cu ocazia călătoriilor care îl pun în contact cu interlocutori exigenţi. Nici unul din acei ani nu e lipsit de o luare de poziţie autocritică.

La Madrid, de exemplu, în 3 noiembrie 1982, vorbeşte despre Inchiziţia spaniolă, care a fost cea mai groaznică dintre toate şi care este încă un subiect foarte fierbinte pe pământul Spaniei: «în momente ca acelea de pe vremea Inchiziţiei s-au produs tensiuni, greşeli şi excese pe care Biserica de azi le apreciază în lumina obiectivă a istoriei».

La Viena, la 10 septembrie 1983, înfruntă problema războaielor care punctează istoria Europei, toate declarate şi purtate de creştini botezaţi, adesea cu scopul unei nedrepte oprimări şi conchide: «Trebuie să recunoaştem şi să ne cerem iertare pentru greşelile cu care noi, creştinii, ne-am pătat, în gânduri, cuvinte şi fapte şi prin indiferenţa noastră dezarmată în faţa nedreptăţii».

În legătură cu Galilei, Inchiziţia spaniolă şi războaiele europene, cuvintele autocritice ale Pontifului aveau o motivaţie mai mult sau mai puţin directă: pentru că au existat Papi răspunzători, în vreun fel, de asemenea fapte. Dar este limpezită - foarte repede - o capacitate autocritică a lui Ioan Paul care depăşeşte responsabilitatea Papilor sau a structurilor ecleziastice ca atare: sunt cazurile de sclavism, de maltratare a popoarelor indigene de pe diverse continente de către coloniştii europeni, sau chiar Mafia din Italia meridională. În aceste cazuri, mărturisirea păcatului se face nu în numele Pontificatului roman, sau al ierarhiei catolice, ci al creştinilor botezaţi.

Primul caz pe care l-am identificat e poate cel mai semnificativ pentru implicarea Pontifului roman - prin intermediul acelui «noi» al adunărilor liturgice - în răspunderile istorice şi actuale ale unei populaţii catolice: suntem la Cosenza, în Calabria, în Sudul Italiei, una din regiunile cele mai chinuite de criminalitatea organizată, care acolo se cheamă 'ndrangheta. Este 6 octombrie 1983, Papa tocmai celebrează o slujbă în aer liber şi iată că în timpul predicii face o înşiruire precisă a delictelor acelei mafii, îndemnând comunitatea eclezială să-şi asume răspunderea şi să-i pună capăt: «Noi, care suntem viţa de vie a Domnului, câţi struguri acri am produs, în loc să producem struguri buni! Câtă ură şi răzbunare, vărsări de sânge, furturi, jafuri, sechestre de persoană, nedreptăţi şi violenţe de orice fel!».

De la Santo Domingo, la 12 octombrie 1984, Ioan Paul pronunţă această recunoaştere a răspunderii Bisericii catolice pentru maltratarea popoarelor indigene: «Biserica nu înţelege să nege interdependenţa dintre cruce şi sabie care a caracterizat prima fază a pătrunderii misionare în Lumea Nouă». Ioan Paul mersese atunci la Santo Domingo pentru a iniţia ciclul de rugăciuni de nouă ani în pregătirea celebrării celui de-al cincilea centenar de la începutul evanghelizării în America Latină, şi de-a lungul celor nouă ani va reveni asupra subiectului de cel puţin zece ori, îl va relua şi în contexte externe Americii Latine (în Canada, Australia, S.U.A.) şi va ajunge să pronunţe - o vom aminti la sfârşitul acestui capitol - cuvinte mult mai înflăcărate în 1992, la încheierea acelei extraordinare perioade de rugăciune.

Deja la un an după recunoaşterea de la Santo Domingo, găsindu-se în Africa, la Yaound( (Camerun) şi vorbindu-le intelectualilor, la 13 august 1985, spune lucruri foarte precise despre tratamentul aplicat negrilor, care constituie o problemă - pentru responsabilitatea clerului - identică aceleia privind maltatarea populaţiilor indios. «în cursul istoriei, oameni aparţinând unor naţiuni creştine din păcate nu totdeauna s-au purtat ca atare şi noi ne cerem iertare pentru acest lucru în faţa fraţilor noştri africani care au suferit atât de mult, de exemplu datorită tratamentului aplicat sclavilor». Aceasta e prima ocazie în care Ioan Paul reevocă o pagină întunecată din istoria Bisericii şi încheie cu o explicită cerere de iertare în faţa celor care au fost victime. În total, de-a lungul primilor douăzeci de ani de Pontificat, vor fi 25 de asemenea rugăminţi de iertare, adresate celor mai diverşi interlocutori.

Pentru 1985, ar trebui să amintim predica în faţa tinerilor islamişti de la Casablanca (Maroc), la 19 august 1985, cu invitaţia la depăşirea şi iertarea duşmăniei din trecut. Pentru 1986, vizita la Sinagoga din Roma, la 13 aprilie 1986, cu deplorarea «persecuţiilor» îndreptate «împotriva evreilor din toate timpurile de către oricine; repet: de către oricine!» (referinţa se făcea la Papii care l-au precedat). Tot pentru 1986, ziua de la Assisi pentru pace (27 octombrie) în timpul căreia Ioan Paul afirmă, în numele Bisericii catolice: «Nu totdeauna am fost constructori ai păcii». Ne limităm la această rapidă înşiruire pentru că la astfel de afirmaţii ne vom opri pe larg în capitolele 21, 22 şi 23.

Pentru 1987, există revenirea asupra problemei maltratării amerindienilor din partea colonizatorilor, mai precisă şi mai pătimaşă decât aluzia pe care o făcuse pe acest subiect cu patru ani mai devreme, la Santo Domingo: «Suntem datori a recunoaşte opresiunea culturală, nedreptăţile, distrugerea vieţii voastre şi a societăţilor voastre tradiţionale. Din păcate, nu toţi membrii Bisericii au rămas fideli răspunderilor lor creştineşti» (Phoenix, S.U.A., întâlnire cu amerindienii, 14 septembrie 1987).

Începând din 1987, mărturisirile autocritice devin mai numeroase, şi în 1988 întâlnim cel puţin două, pronunţate la Strasbourg. Prima datează din 8 octombrie şi recunoaşte că Biserica nu predică împotriva injustiţiei cu forţa care ar fi necesară: «Nu trebuie să existe privilegii pentru cei bogaţi şi puternici, iar nedreptate pentru săraci şi handicapaţi. Biserica o spune oare cu voce destul de puternică? Poate că nu. Chiar şi membrii Bisericii îşi au slăbiciunile lor. Noi suntem Biserica, voi şi cu mine!». Aici Ioan Paul nu precizează rolurile şi răspunderile, ci tinde - ca în cazul mafiei calabreze - să provoace un simţ al răspunderii comunitare.

A doua intervenţie de la Strasbourg e mai importantă, are loc trei zile mai târziu, în faţa Parlamentului European şi constituie o excomunicare formală a integralismului medieval, de care s-au slujit Papii acelor secole: «Creştinismul latin medieval - ca să nu amintim altele - n-a scăpat niciodată de ispita integralistă de a-i exclude din comunitatea temporală pe cei care nu profesau adevărata credinţă» (11 octombrie 1988).

De integralism, Papa polonez va fi acuzat chiar şi mai târziu şi în ciuda acelei afirmaţii solemne de la Strasbourg. Şi i se va întâmpla să audă acuzaţia cea mai directă şi ofensivă tocmai în Polonia sa, abia ieşită de sub dominaţia comunistă, în timpul călătoriei din 1991, datorită predicii în apărarea vieţii. Se va apăra cu o nouă declaraţie împotriva integralismului: «Biserica doreşte să participe la viaţa societăţii doar ca martor al Evangheliei şi îi sunt străine azi tendinţele de a pune stăpânire pe vreun sector al vieţii publice. Nu poate fi împăcată cu adevărul creştin o atitudine fanatică sau fundamentalistă» (Olstyn, 6 iunie 1991).

Mişcarea noastră de panoramare a ajuns la 1989 şi în acest an regăsim tema participării creştinilor la războaiele europene, care apăruse deja în 1983 şi 1985. De această dată, reflecţia cuprinsă în Scrisoarea apostolică la a 50-a aniversare a izbucnirii celui de-al doilea război mondial (26 august 1989) are un ton dramatic care ne arată deja ce drum lung a parcurs Ioan Paul - într-un timp scurt - pe un teren atât de delicat: «Monstruozităţile acelui război s-au manifestat pe continentul care a rămas cea mai îndelungată perioadă în raza de acţiune a Evangheliei şi a Bisericii. Într-adevăr, e greu să ne continuăm drumul lăsând în urma noastră acest teribil calvar al oamenilor şi al naţiunilor!».

În 1990, Ioan Paul efectuează două călătorii africane (Capul Verde, Guineea Bisau, Mali, Burkina Faso, Ciad în ianuarie-februarie; Tanzania, Burundi, Ruanda, Coasta de Fildeş în septembrie) care ne-ar oferi material din abundenţă pe tema colonialismului şi a tratamentului aplicat negrilor, dar nu ne vom opri să-l analizăm, pentru că această temă o vom găsi tratată mai amplu şi mai sugestiv în timpul vizitei la «casa sclavilor», pe insula Gorée (Senegal), la 22 februarie 1992: «Din acest sanctuar african al durerii negrilor implorăm iertarea Cerului».

Deja sunt pronunţate răspicat, în schimb, cuvintele autocritice faţă de conflictele cu Orientul ortodox în această «mărturisire a păcatelor» de la Bialystok (Polonia), în timpul întâlnirii din catedrala ortodoxă, la 5 iunie 1991: «Nu putem să nu admitem cu umilinţă că în relaţia dintre Bisericile noastre în trecut nu totdeauna domnea spiritul de frăţie evanghelică. Oriunde a existat greşeală, indiferent de care parte, ea trebuie depăşită prin intermediul recunoaşterii propriei greşeli în faţa Domnului şi prin intermediul iertării!».

Iată-ne în fine la 1992. Poate cea mai expresivă cerere a iertării - în această primă fază de dezvoltare a materiei - Ioan Paul o realizează în luna octombrie a acelui an, cu vizita în Santo Domingo, pe care o califică drept un «act de expiere» şi credem că n-a folosit niciodată, într-un alt context, un cuvânt atât de puternic. «Prin intermediul pelerinajului la locul unde a început evanghelizarea - pelerinaj care a avut caracterul de exprimare a unei recunoştinţe - am vrut, în acelaşi timp, să săvârşim un act de expiere în faţa infinitei sfinţenii a lui Dumnezeu pentru tot ceea ce, în acest elan spre continentul american, a fost marcat de semnul păcatului, al nedreptăţii şi al violenţei (...). Acestor oameni noi nu încetăm să le cerem iertare. Această cerere a iertării li se adresează mai ales primilor locuitori ai noului continent, amerindienilor, şi apoi acelora care au fost deportaţi acolo ca sclavi din Africa, pentru a face muncile grele. "Asupra noastră să cadă păcatul": şi această rugăciune face parte din evanghelizare» (Sala de audienţe, 21 octombrie 1992).

Deci în treisprezece ani - de la reexaminarea cazului Galilei şi până la acest pelerinaj de expiere la cinci sute de ani de la începutul evanghelizării Americilor - Ioan Paul a acumulat vreo douăzeci de intervenţii autocritice, în numele Bisericii şi cu referinţă la istoria ei. E mult, dar e încă puţin faţă de ceea ce va face pe acest tărâm după 1993 şi ceea ce vom vedea în penultimul capitol al acestui volum.

Până aici, socotelile cu istoria Ioan Paul le face menţinându-se pe urmele trasate de Conciliul Vatican II şi de Pavel al VI-lea: făcând explicit ceea ce Conciliul afirmase în mod implicit (Galilei), înmânându-le destinatarilor mesajul pe care feţele bisericeşti conciliare îl încredinţaseră documentelor (evrei, musulmani, comunităţi ortodoxe şi evanghelice), aplicând la noi situaţii (inchiziţie, integralism, indios, mafie, tratament faţă de negri) ceea ce fusese deja afirmat în general şi în principiu.

Aproape toate aceste intervenţii autocritice, Papa le formulează în timpul călătoriilor: în ele se exprimă neliniştea Papei misionar care, în desfăşurarea misiunii sale în mijlocul popoarelor, simte nevoia de a recunoaşte vina celor care s-au apropiat de respectivele popoare înaintea lui, aducând acelaşi anunţ. Am putea conchide eventual că - cel puţin pentru prima fază a Pontificatului - dacă n-ar fi călătorit, poate că acest Papă n-ar fi cerut iertare.

Dar cu totul nouă şi din punct de vedere istoric inedită va fi autocritica milenară şi evanghelică pe care Ioan Paul o va exprima din 1993 şi care nu va mai avea o prevalentă motivaţie misionară, ci jubiliară şi penitenţială. Nu va ţinti să îndepărteze prin predica adresată popoarelor neînţelegerile şi duşmăniile acumulate în istorie, ci să pregătească în spiritul «reconcilierii şi al penitenţei» trecerea de la al doilea la al treilea mileniu. Cu «examenul de la sfârşitul mileniului» - care nu are precedent în tradiţia catolică - istoria Bisericii, care era pentru Papi laboratorul tuturor prudenţelor, va deveni câmpul de desfăşurare a celei mai mari îndrăzneli.