SFINŢII

Karol Wojtyla
omul sfârşitului de mileniu
Luigi Accattoli

12. VIZITEAZĂ CONSTANTINOPOLUL, CANTERBURY ŞI GENEVA. UTOPIA ECUMENICĂ

Din al doilea an de Pontificat, Ioan Paul vizitează cele trei capitale creştine, Constantinopol (1979), Canterbury (1982) şi Geneva (1984) şi afirmă de mai multe ori că ar vrea s-o vadă pe a patra - şi pentru el poate cea mai importantă - care e Moscova. Cele trei vizite pe care le efectuează atestă avântul utopiei sale ecumenice, cea pe care poate n-o va efectua denunţă eşecul acelei utopii.

Ioan Paul îşi afirmă cu pasiune angajamentul ecumenic, dar marşul catolic spre unitatea creştinilor cunoaşte câteva etape de oprire, de-a lungul Pontificatului său. Aceasta se întâmplă în mare măsură datorită apariţiei de noi dificultăţi în Orient - ca urmare a căderii regimurilor comuniste - şi datorită consolidării, în Occident, a admiterii femeilor la sacerdoţiu, ordonată din partea Comunităţii anglicane. Dar se întâmplă, în mai mică măsură, şi datorită înăspririi pe care unele decizii papale - poate mai puţin necesare şi oricum percepute ca autoritare - şi unele atitudini ale comunităţilor catolice de rit oriental le provoacă în marile Biserici ale Ortodoxiei.

Puterea cu care Papa afirmă ideea ecumenică la începutul Pontificatului o vom vedea în acest capitol, povestind vizitele la Constantinopol, Canterbury şi Geneva. Pentru durata de peste un deceniu a unui asemenea entuziasm, să se vadă, în capitolul 29, povestirea generoasei sale participări la Mileniul Bisericii ortodoxe ruse, în 1988. Eşecul ecumenic spre Orient se profilează dramatic în refuzul Bisericilor ortodoxe - cu excepţia Patriarhului de la Constantinopol - de a trimite delegaţii frăţeşti la Sinodul special pentru Europa (1991). Dificultăţile cu Comuniunea anglicană prind consistenţă în a doua jumătate a anilor '80 şi duc la o dureroasă conştientizare a impasului, cu ocazia vizitei arhiepiscopului de Canterbury la Roma în 1996.

Papa suferă din cauza acestor dificultăţi care s-ar spune că îl surprind. Cu afirmaţii şi gesturi simbolice cu totul demne de predecesorul Pavel al VI-lea, încearcă să relanseze iniţiativa, fără a pierde nici o ocazie care i se oferă. Şi, în trei direcţii, depăşeşte moştenirea montiniană de care se lasă călăuzit:

- elaborează, tocmai plecând de la eşecul ecumenic, propunerea jubiliară de «mea culpa» (1991-1994);

- lansează ideea unei întâlniri pancreştine, care să se organizeze la Ierusalim sau la Betlehem în anul Două mii (1994);

- invită toate Bisericile creştine să-l ajute în căutarea unui nou mod de exercitare a «autorităţii petrine», adică a «primatului» episcopului Romei: spre modalităţi care să se revendice de la practica Bisericii nedivizate din primul Mileniu şi eventual să comporte elemente de totală noutate istorică, de aşa natură încât să fie acceptate de toată lumea (enciclica Ut unum sint, 1995).

Nu cunoaştem ce soartă va avea propunerea întâlnirii pancreştine din Două mii, dar deja de acum putem afirma că în examenul de sfârşit de Mileniu şi în ideea că a venit vremea pentru a se găsi un nou statut al Papei trebuie văzută moştenirea ecumenică cea mai fecundă a Pontificatului. Vom vorbi despre aceasta în capitolele 39 şi 40, care încheie prezenta biografie, dar era necesar să o pomenim încă de acum pentru a schiţa linia de orizont spre care se îndreaptă povestirea noastră.

Iată-l deci la Constantinopol pe Ioan Paul, la abia un an de la alegerea sa (28 - 30 noiembrie 1979). «Fiţi binevenit în această istorică întâlnire. Binecuvântat fie numele Domnului care v-a adus aici» îi spune în limba greacă Patriarhul ecumenic Dimitrios. «Această întâlnire este deja un dar divin», îi răspunde Ioan Paul în franceză.

Gesturile care însoţesc întâlnirea din grădina cea mică a Fanarului, reşedinţa Patriarhului în cartierul bizantin al Istanbulului, sunt demne de a fi povestite: Dimitrios în stolă violetă şi aurie păşeşte încet în întâmpinarea oaspetelui în stolă roşie, pasul liturgic al Bizanţului e mai lent decât cel roman şi Ioan Paul îşi încetineşte mersul pentru a-l potrivi după cel al Patriarhului. În aspectul ritului există un fel de parabolă a timpurilor şi ritmurilor diferite care umplu de complexitate relaţiile din cadrul Bisericii romane care în trei ani poate convoca un Conciliu (i-a reuşit lui Ioan al XXIII-lea, între 1958 şi 1962) şi cele ale Ortodoxiei care pot să se întindă chiar pe cincizeci de ani (încă din 1968 lucrează o «Comisie interortodoxă de pregătire a marelui Conciliu Sfânt al Bisericii ortodoxe»).

La ritmurile rapide ale Romei se adaugă graba personală a lui Ioan Paul, care se află la Constantinopol pentru deschiderea dialogului dintre Biserica catolică şi ansamblul Ortodoxiei şi exprimă acest vis al său la actul de înfiinţare a celor două comisii, compuse fiecare din 28 de membri: «îmi doresc ca zorii acestui nou mileniu să poată răsări peste o Biserică ce şi-a regăsit deplina unitate!» (29 noiembrie 1979).

Este afirmarea cea mai curajoasă a utopiei ecumenice. Uneori Ioan Paul o va repeta, însă fără a putea vreodată s-o depăşească, iar în anii '90 va fi obligat s-o transforme în urarea ca «la Marele Jubileu să ne putem prezenta, dacă nu pe de-a-ntregul uniţi, cel puţin mai pregătiţi de a depăşi divizările celui de-al doilea mileniu» (Ut unum sint, 1995).

În aceeaşi zi în care Ioan Paul pune piciorul în Turcia, la 28 noiembrie, cotidianul Mylliet (Naţiunea) publică pe prima pagină o scrisoare a teroristului şi criminalului Ali Agca, tocmai evadat dintr-o închisoare militară: «Comandantul Cruciadei, Ioan Paul al II-lea, este trimis în Turcia de imperialiştii occidentali, deoarece în aceste momente critice le e frică de turcii care, împreună cu fraţii lor islamişti, încearcă să obţină o mai mare putere economică şi militară în Orientul Mijlociu. Dacă această vizită nu e anulată, e sigur că îl voi ucide pe Papă» (Bibliografie 40, p. 147).

Această scrisoare şi confruntarea dintre Papă şi sistemul sovietic, datorită faptelor legate de vizita sa în Polonia, sunt singurele elemente care s-au produs înainte de atentatul din 13 mai 1981 (vezi capitolul 14) şi care ne pot ajuta să-l înţelegem. Poate că serviciile secrete ale imperiului care se temea de Papa polonez l-au folosit pe «lupul cenuşiu» Agca şi intenţia sa - autonomă şi deja publică - de a-l ucide pe Papă. Sau poate că Agca a fost folosit de cei care urmăreau să acuze de această faptă serviciile Estului. Acestea rămân - după nenumărate cercetări - ipotezele cele mai probabile în legătură cu geneza atentatului. Şi ar putea exista o fărâmă de adevăr în ambele versiuni principale oferite de către atentator: aceea că a acţionat de unul singur (primul proces) şi aceea că a fost ajutat de către serviciul secret bulgar (al doilea proces).

Dar să revenim la utopia ecumenică manifestată de Ioan Paul în vizita la Constantinopol. La fel de solemnă în gesturi şi implicantă în conţinuturi e vizita făcută la Primatul anglican şi arhiepiscopul de Canterbury, Robert Runcie, la 29 mai 1982. Deja Pavel al VI-lea fusese la Constantinopol şi la Geneva, dar la Canterbury un Papă nu mersese niciodată. Pe tronul episcopal care i-a aparţinut lui Augustin de Canterbury este pusă Evanghelia, în timp ce Papa şi primatul iau loc dedesubt, în dreptul altarului, pe scaune egale şi situate la aceeaşi înălţime, dispuse lateral şi uşor întoarse unul spre celălalt.

Pentru a semnala că nu e vorba doar de un ritual al vechii Europe creştine care încearcă să-şi vindece rănile, iată ceremonia din capela dedicată «Sfinţilor şi martirilor din secolul douăzeci»: pe un candelabru cu şase braţe, Primatul şi Papa şi alte patru persoane, reprezentând principalele familii confesionale creştine, aşează fiecare o lumânare pronunţând numele unui «martir» al epocii noastre. Începe Ioan Paul, dedicând lumânarea sa amintirii polonezului Maximilian Kolbe, pe care peste patru luni îl va proclama sfânt. Runcie pronunţă numele episcopului din San Salvador, Oscar Romero. Celelalte nume: pastorul evanghelic german Dietrich Bonhoeffer, sora ucraineană Maria Skobotsova (ambii, ca şi Kolbe, victime ale nazismului), pastorul negru american Martin Luther King, episcopul anglican al Ugandei, Janani Luwun, ucis de dictatorul Idi Amin. Din această celebrare în casa anglicană se va naşte în mintea lui Ioan Paul ideea «Martirologului contemporan» pe care îl va propune pentru Marele Jubileu şi care ar trebui să conducă la o mare «Comemorare ecumenică a noilor martiri», deja fixată pentru ziua de 11 mai a anului Două mii (vezi capitolul 38).

La Geneva, în sfârşit, la 12 iunie 1984, Ioan Paul întâlneşte Consiliul ecumenic al Bisericilor: poate că n-a fost vorba de o programare conştientă, dar e clar că succesiunea celor trei vizite corespunde la trei grade de apropiere: cea mai mare e apropierea Bisericii de la Roma faţă de Ortodoxie, imediat după aceea vine Comuniunea anglicană, a treia e aria protestantismului care domină consensul de la Geneva. Şi cea mai mare distanţă reiese imediat din scena din marea sală a întâlnirii: episcopul Romei e primit de bărbaţi şi femei, în timp ce nici o femeie nu se aflase printre actorii întâlnirii din Fanar şi de la Canterbury.

Ioan Paul aminteşte «convingerea» Bisericii catolice în privinţa episcopului Romei ca «pol vizibil de unitate» între Biserici, convingerea potrivit căreia «credinţa noastră faţă de Isus nu ne dă voie să ne dăm bătuţi» şi despre care «trebuie să discutăm în spirit de francheţe şi prietenie».

«Noi ştim - mai spune Ioan Paul - că toate acestea constituie o dificultate pentru cea mai mare parte dintre voi, a căror memorie poate că e brăzdată de anumite amintiri dureroase, pentru care predecesorul meu Pavel al VI-lea implora iertarea voastră» (Geneva, 12 iunie 1984).

Pe moment, Ioan Paul rămâne cu un pas în urma lui Pavel al VI-lea, dar mai târziu va cere iertare cu mai multă putere decât predecesorul său (vezi capitolul 40) şi chiar va da prin fapte un răspuns pozitiv (prin ziua organizată la Assisi şi iniţiativele în vederea Marelui Jubileu) propunerii pe care i-o adresează acum secretarul general al Consiliului Ecumenic, pastorul negru jamaican Philip Potter, şi pe care în acel moment nu pare s-o aprecieze: de a depăşi adică «faza colaborării formale» şi de a trece la realizarea în comun a unor «acte concrete de supunere faţă de cuvântul Evangheliei».

Diversa intensitate a utopiei ecumenice, în funcţie de interlocutorul pe care îl are, o constatăm în această versiune redimensionată a aşteptării sale faţă de «zorii noului mileniu» cu care - un an după întâlnirea de la Geneva - i se va adresa unei Biserici protestante: «N-am putea oare spera ca zorii celui de-al treilea Mileniu să constituie venirea unui timp în special dedicat căutării deplinei unităţi întru Isus?» (scrisoare către preşedintele Bisericii Luterane din America, James R. Crumley, 22 iulie 1985).

Unul dintre aspectele utopiei ecumenice a lui Ioan Paul este generoasa sa extindere geografică, în căutarea oricărui posibil interlocutor, mult dincolo de întâlnirile esenţializate ale lui Pavel al VI-lea la Constantinopol şi Geneva. În Tertio millennio adveniente (1994) va aminti că «dezvoltarea rapoartelor ecumenice» e un obiectiv constant al călătoriilor sale şi va trage următoarea concluzie: «Din această perspectivă dobândesc o deosebită importanţă vizitele în Turcia (1979), în Germania (1980), în Anglia şi ţara Galilor şi Scoţia (1982), în ţările scandinave (1989) şi mai recent în ţările baltice (1993)».

În anii nouăzeci, căzând acea utopie şi pornind pe calea penitenţială a unităţii (vezi capitolul 29), va rămâne cu solemnitate în textele lui Ioan Paul afirmarea importanţei acelui scop: «A dobândi mult dorita comuniune între toţi credincioşii în Isus va putea constitui, şi va constitui cu siguranţă, unul dintre evenimentele cele mai mari din istoria omenirii», va spune de exemplu la Talin, în Estonia, în timpul întâlnirii ecumenice din 10 septembrie 1993.

Pe moment, calea penitenţială e departe. Dar în acest răsărit al Pontificatului deja se anunţă - prin reexaminarea cazului Galilei, care datează din aceeaşi lună ca şi vizita la Constantinopol - o disponibilitate a lui Ioan Paul de a-şi încheia socotelile cu istoria, ceea ce reprezintă premisa culturală a noii căi de urmat.