SFINŢII

Karol Wojtyla
omul sfârşitului de mileniu
Luigi Accattoli

11. VIZITEAZĂ S.U.A. AVERTISMENTUL ADRESAT OCCIDENTULUI

Legenda lui Buddha povesteşte că Siddharta Gautama, îndată ce s-a născut, a făcut patru paşi: spre nord, sud, est, vest. O proiecţie simbolică spre cele patru puncte cardinale stă şi la originea Pontificatului lui Ioan Paul: făcută în numele «puterii lui Isus care nu cunoaşte asfinţitul», e motivată prin mandatul misionar care însufleţeşte Biserica «pentru ca vorbele dătătoare de viaţă ale lui Isus să ajungă la toţi oamenii» (22 octombrie 1978).

Deja în primul său an de Pontificat, Ioan Paul dă viaţă acelei proiecţii universale, care e totodată ideală şi geografică, de misionar al popoarelor: spre sudul lumii prin călătoria în Mexic, spre est cu triumfala «întoarcere în Patrie», spre nord şi spre vest cu misionarismul conjugat în Irlanda şi S.U.A. (29 septembrie - 8 octombrie), de care ne vom ocupa în acest capitol. Puţin după împlinirea primului an de Pontificat, vizita în Turcia şi la Constantinopol, din noiembrie 1979, completează scenariul misiunii pontificale cu primele apropieri de lumea Ortodoxiei şi de cea a Islamului, care îl vor preocupa atât de mult în evoluţia Pontificatului. Iradierea succesivă, spre toate popoarele, religiile şi culturile, se afla concentrată în mişcările iniţiale.

Ultimul din cei patru paşi simbolici e deci acela spre Occident: interlocutorul cel mai dificil. În Sud e drama foametei, în Est cea a tiraniei şi trebuie mers acolo cât mai repede. Dar aici, la Nord şi la Vest, între Europa şi America, adică la punctul de încrucişare al epocii şi la terminalul către viitor, există sfidarea libertăţii, iar aceasta e mai puternică decât oricare alta: pentru destinul pe care-l antrenează cu sine şi pentru rădăcina veche din care provine. Puterea acestei sfidări e resimţită cu luciditate de către Ioan Paul, care se consideră - şi e perceput - ca un luptător pentru libertate.

Iată-l deci pe Ioan Paul, mai puternic şi mai dezinvolt decât niciodată, la întâlnirea cu marile simboluri americane: în 3 octombrie 1979 vorbeşte la Battery Park, o esplanadă în zona extremă a Manhattanului, având în spate Ellis Island, pe care se înalţă Statuia Libertăţii, şi în faţa sa intrarea pe Wall Street, lumea afacerilor şi a finanţei. În poziţia celui care ajunge la Manhattan provenind din lumea veche.

Ca în orice liturghie în faţa mulţimilor, şi la această întâlnire simbolurile şi cuvintele se împletesc, dând formă unui mesaj simplificat dar eficace în spectaculosul său. «Vizita mea în oraşul vostru n-ar fi fost completă dacă n-aş fi venit să văd Ellis Island şi Statuia Libertăţii, care e simbolul Statelor Unite». Omagiul adus simbolului lumii noi e deplin, fără rezerve, şi îl împinge pe Ioan Paul la o lungă înşiruire a caracteristicilor pozitive ale naţiunii pe care americanii au reuşit s-o construiască «pe temeliile libertăţii».

Dar alături de statuia libertăţii, care personifică America, el - în ansamblul călătoriei sale - înalţă provocator alte două figuri simbolice: cea a justiţiei şi cea a adevărului. În primul caz vorbeşte în numele săracilor din lumea a treia, în al doilea în numele legii morale obiective. sunt cele două feţe ale avertismentului adresat Occidentului.

Despre libertate şi justiţie vorbeşte imediat în acest 3 octombrie la Battery Park: Statele Unite, pentru a rămâne credincioase istoriei lor de naţiune «construită pe temeliile libertăţii», trebuie să sprijine azi «căutarea justiţiei», pentru că nu există o adevărată libertate decât în prezenţa justiţiei şi deoarece «libertatea dobândită trebuie să fie corectată în fiecare zi, refuzând orice răneşte, slăbeşte şi dezonorează viaţa umană». Este inacceptabil de exemplu - va preciza în 7 octombrie la Capitol Hall din Washington - ca «libertatea să fie folosită pentru a-i domina pe cei slabi, pentru a risipi bogăţiile naturale şi energia, pentru a le nega oamenilor nevoile esenţiale».

Tot despre libertate şi adevăr vorbeşte la 3 octombrie, în predica de la Logan Circle din Philadelphia. Şi aici omagiază istoria ţării gazdă reamintind Declaraţia de independenţă («ataşamentul vostru faţă de libertate face parte din moştenirea voastră») şi continuă astfel:

«Însuşi Isus a alăturat libertatea şi cunoaşterea adevărului: "veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi" (Ioan, 8, 32) (...) Libertatea nu poate fi deci înţeleasă decât în relaţie cu adevărul dezvăluit de Isus Christos şi propus de Biserica sa, şi nici nu poate fi luată ca pretext pentru anarhia morală, pentru că orice ordine morală trebuie să rămână legată de adevăr (...). Aceasta este valabil mai ales dacă luăm în considerare sfera sexualităţii umane. Aici, ca în orice alt domeniu, nu poate exista o adevărată libertate fără respectarea adevărului legat de sexualitatea umană şi de căsătorie. În societatea de azi vedem multe curente de gândire care provoacă dezordine şi multă indulgenţă faţă de viziunea creştină a sexualităţii, care au toate un lucru în comun: recursul la conceptul de libertate pentru a justifica orice comportament care nu mai e în armonie cu adevărata ordine morală şi cu învăţătura Bisericii (...). Liberă e persoana care îşi reglează propriul comportament în acord cu exigenţele binelui obiectiv (...) Legea divină e singura măsură a libertăţii umane şi ne este dată de Evanghelia lui Isus, Evanghelia mântuirii» (Philadelphia, 3 octombrie 1979).

Posibilului conflict dintre libertate şi adevăr, Ioan Paul îi va dedica o enciclică, Veritatis splendor (1993). Despre libertate şi justiţie va reveni să vorbească nouăsprezece ani mai târziu, în ianuarie 1998, în timpul vizitei din Cuba: acum invită S.U.A. să nu uite justiţia, atunci le va atrage atenţia cubanezilor asupra nevoii de a nu sacrifica libertatea (vezi capitolul 38). În Pontificatul lui Ioan Paul toate au o strânsă legătură. Sfidarea adresată Occidentului - pe care acum o formulează în premieră - o va repeta în alte ţări, va fi o temă obligatorie de fiecare dată când se va întoarce în S.U.A. (1987, 1993, 1995) şi va domina confruntarea de la jumătatea anilor nouăzeci cu politicile «antinataliste» ale O.N.U. (vezi capitolul 35).

El acceptă unul din principiile cetăţii seculare, acela al libertăţii din sfera publică şi interpersonală; dar respinge un altul, la fel de important pentru acest tip de societate: libertatea «în absolut şi pentru sine însăşi», care situează omul ca măsură a tuturor lucrurilor şi-l sustrage de sub influenţa legii lui Dumnezeu. Un discurs dur care se desfăşoară - azi - între New York, Philadelphia şi Chicago. «Pentru mulţi libertatea despre care vorbesc e un paradox. E chiar neînţeleasă de unii care fac parte din Biserică», va spune la 4 octombrie la Chicago, vorbindu-le credincioşilor la sărbătoarea Sfântului Francisc.

Pentru societatea americană, figura Papei a dobândit în trecut funcţia de simbol negativ: «papistaş» a însemnat mult timp neliberal, antidemocratic, autoritar.

În timpul vizitei lui Ioan Paul, aceste fantome ale trecutului nu sunt evocate. Pentru a da credibilitate cuvintelor Papei, care afirmă că acceptă ca «principiu suprem» libertatea în sfera socială şi interpersonală, nu vin doar ultimele decenii de dialog ecumenic şi documentele Conciliului Vatican II, prima între toate Declaraţia despre libertatea religioasă, dar e şi biografia omului Wojtyla, imaginea unui episcop care rezistă la presiunile «neliberale» ale unui regim comunist. Tocmai acea lipsă de ambiguităţi în legătură cu poziţia catolică faţă de libertate în sfera socială şi interpersonală şi această credibilitate personală a mesagerului obţin efectul de a pune sub reflectoare scandalul, pe de-a-ntregul religios, al unui Papă care predică despre limitele libertăţii în faţa unui popor care din libertatea fără limite tinde să-şi facă o religie.

Deja în limbajul cardinalului Wojtyla libertatea constituie demult cel mai mare dar şi cea mai mare ispită care îi pot fi propuse omului. Când intră în conflict cu Dumnezeu, ea constituie «ispita primordială», deci aceeaşi cu care s-au confruntat primii oameni în grădina Edenului, atunci când şarpele i-a sedus cu cea mai mare dintre linguşiri: «Veţi fi ca Dumnezeu» (Geneza, 3, 5). Acea ispită, susţine el (am văzut-o în capitolul 4), şi-a găsit în epoca noastră «contextul istoric potrivit» pentru deplina sa «desfăşurare» şi şi-a găsit - adăugăm noi interpretându-i gândul - în Statele Unite ale Americii patria electivă.

Iată de ce va reuşi să spună în acelaşi discurs - în prologul irlandez al călătoriei - că trăim vremea unei încercări extreme şi că acesta e un timp «minunat» pentru Biserică: «Trebuie să munciţi cu convingerea că această generaţie, acest deceniu al anilor optzeci în care ne pregătim să intrăm, ar putea fi crucial şi decisiv pentru viitorul credinţei în Irlanda (...). Vă spun tuturor: acesta e un timp minunat pentru istoria Bisericii. Acesta e un timp minunat pentru a fi preot, pentru a fi membru al clerului, pentru a fi misionar al lui Isus» (Către preoţi, cler şi misionarii irlandezi, 1 octombrie).

De dramaticul sentiment al timpului şi de o asemenea viziune apocaliptică a epocii noastre trebuie legate apelurile către oamenii din cetatea seculară, lansate în timpul călătoriei în Irlanda şi în Statele Unite: refuzul fără distincţii al oricărei forme de violenţă, recursul la primatul eticii asupra politicii, reafirmarea intransigentă a normelor morale tradiţionale. N-ar fi putut alege teme de mai ardentă actualitate, în acel context.

De la primul amplu discurs pe pământ american, predica de la Boston Common, la 1 octombrie, Papa îi avertizează pe ascultători că vorbele sale vor fi dure şi că nu-şi va putea nuanţa severitatea mesajului evanghelic pentru a-l face mai acceptabil: «Adevărata iubire e exigentă, mi-aş trăda misiunea dacă nu v-aş spune-o cu toată brutalitatea». Dar totodată îi avertizează că apelul său către oamenii din cetatea seculară va trebui interpretat ca o ofertă de dialog, şi nu ca deschiderea unei ostilităţi: «Sper ca toată această călătorie să poată fi văzută din punctul de vedere al constituţiei Bisericii în lumea contemporană». Deoarece America rezumă modernitatea.

În ciuda severităţii mesajului, succesul vizitei e mare. Evaluarea e unanimă în ziarele americane: potrivit lui New York Times, ansamblul de «press corps» (adică funcţionarii mijloacelor de comunicare: ziarişti, fotografi, care de reportaj televizat şi cinematografic, funcţionari la centrele de presă) mobilizat pentru cele şapte zile ale vizitei papale e «probabil cel mai numeros din istorie»: 14 mii sunt legitimaţiile eliberate de serviciul de pază. Nu are precedent, în materie religioasă, spaţiul pe care ziarele şi posturile de televiziune i-l dedică. Pentru primirea la Casa Albă se atinge recordul de zece mii de invitaţi. Potrivit lui Washington Post, mulţimile puse în mişcare de Papă sunt «cele mai mari din istoria americană».

Papa «sever la tribună şi cordial pe stradă» (New York Times) le place americanilor. Cea mai mare sărbătoare o realizează cu publicul pe care l-ar fi crezut cel mai dificil: cel al tinerilor, pe care îi întâlneşte în 2 octombrie la Madison Square Garden, la New York, şi în 7 octombrie la Universitatea Catolică din Washington. La Madison, tinerii îl salută cu valuri de «wow», pe care el le repetă de la microfon de patru ori, provocând delir. La universitatea catolică, fetele imită gesturile celor care aruncă flori sau confetti cu mâna şi el răspunde cu acelaşi gest, iar ele rămân cucerite de parcă l-ar fi întâlnit pe idolul lor.

«You americans have supported me very well»: voi, americanii, m-aţi ajutat foarte mult, spune Ioan Paul despărţindu-se la 7 octombrie de ziariştii care i-au urmat marşul triumfal prin cinci capitale din tot atâtea «states». Într-adevăr America, lucru ciudat şi neobişnuit de povestit, l-a «ajutat» în mod imprevizibil pe acest «mare preot» polonez, care din partea lui n-a sacrificat nimic din patrimoniul doctrinar şi disciplinar, al cărui asiduu depozitar este, pentru a-şi cuceri o simpatie superficială.

Dar a existat un moment cu adevărat dificil în aceste şapte zile americane: cel în care o femeie i-a spus Papei că femeilor nu le e suficient locul care li se oferă în cadrul Bisericii. Este primul caz, dar în viitor li se va întâmpla adesea femeilor (în Germania în 1980, în Elveţia în 1984, în Olanda şi Belgia în 1985) să-i vorbească din adâncul inimii. Şi iată că Ioan Paul la Philadelphia repetă şi explică refuzul sacerdoţiului feminin. Trei zile mai târziu, la Washington, o soră - Theresa Kane's, preşedinta Conferinţei surorilor americane - îi atrage atenţia că acea explicaţie nu le mulţumeşte pe femeile catolice din Statele Unite şi îi cere să acţioneze astfel încât «femeii să-i fie accesibile toate funcţiile din cadrul Bisericii». Printr-o voce feminină a fost în sfârşit ridicată o problemă care poate că le conţine pe toate celelalte, la graniţa cu viitorul. Şi cu care oricum Ioan Paul se va confrunta atunci când va reveni în S.U.A., opt ani mai târziu (vezi capitolul 26).